Ziua femeilor egale cu bărbaţii. Prof. Mihaela Miroiu: „Feminismul moare doar atunci când îi mor cauzele“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 1991, feminismul pătrundea şi în România, printr-o carte citită întâmplător de o femeie. La 23 de ani distanţă, ceea ce în Occident pare o banalitate este întâmpinat la noi, în mare parte, cu priviri sceptice sau, cel mult, ca o glumă nevinovată. Care este soarta şi, mai ales, viitorul feminismului românesc?

În mai 1991, într-o Românie aflată într-o gravă criză economică şi socială şi orbecăind confuză pe noua cale deschisă, cea a democraţiei, o femeie citea o carte despre feminism. „De atunci am devenit o femeie liberă (nu doar un om liber), în căutarea drumului ei spre autonomie intelectuală“, spune, astăzi, Mihaela Miroiu (59 de ani), profesoară la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) şi recunoscută, unanim, ca fiind cea care a introdus conceptul de „feminism“ în România.

Momentul istoric poate fi retrasat printr-un singur cuvânt: coincidenţă. Problema statutului social al femeilor nu exista pe ordinea pe zi, nici nu avea vreo istorie deosebită, pe şirul căreia să se poată produce o astfel de întâlnire. România abia părăsise peste patru decenii de socialism ştiinţific, în care femeia avusese un rol de gospodină perfectă, bună să aibă grijă de casă şi de copii şi lăudată pentru depăşirea producţiei lunare în uzină.

Mihaela Miroiu venise tocmai pe acest drum. Ascultase zeci de bancuri „cu blonde, soacre, neveste, nu cu blonzi, socri, soţi“ şi mii de „înjurături în care personajul principal era mama“. Urmase cursu-
rile Facultăţii de Filosofie din Universitatea Bucureşti, unde, întâlnind aproape numai profesori bărbaţi, începuse să se contamineze „de misoginismul filosofilor“ şi să vrea „o minte de bărbat“.

„Am avut profesori care mi-au explicat că locul meu este fie ca secretară de filosof, fie ca purtătoare de gânduri bărbăteşti în faţa elevilor. Eram într-o situaţie tare nefericită. Gândul meu adânc era să produc filosofie, de care eram îndrăgostită de la 14 ani, când citeam filosofi stoici. Dar eram femeie, adică «la jumătatea distanţei între om şi animal» (Arthur Schopenhauer), «o nulitate simpatică», al cărei «singur sens în lume este să dea prilej bărbatului să scape de presiunea chinuitoare a spiritului» (Emil Cioran), nu puteam să fiu metafizician fiindcă eram «metafizica însăşi» (Alexandru Paleologu) şi nici măcar nu puteam «împinge nerozia până la a scrie cărţi» (Fr. Nietzsche). În plus, ingredientului patriarhal (gândirea are paternitate, nu maternitate) i s-a mai adăugat şi anihilarea libertăţii de gândire în zona filosofiei sociale, în condiţiile comunismului“, povesteşte Mihaela Miroiu.

Pretenţiile asimetrice ale bărbaţilor

A fi feministă în acea perioadă nu era tocmai cel mai la îndemână lucru din lume. Literatura de specialitate lipsea aproape cu desăvârşire, mediul academic din România părea aproape complet decuplat de cel occidental, nu prea aveai posibilitatea de a participa la dezbateri, cursuri universitare sau, pur şi simplu, discuţii despre un astfel de subiect.

Şi totuşi, Mihaela Miroiu a reuşit. Aşa se face că, la finalul anilor 1990, la Facultatea de Filosofie din Universitatea Bucureşti se întâmpla ceva nemaivăzut: pe orarele studenţilor apărea, ce-i drept în secţiunea „Opţionale“, un curs intitulat, simplu, „Feminism“. Profesor titular: Mihaela Miroiu.

Oricât ar părea de ciudat, date fiind circumstanţele perioadei, Mihaela Miroiu nu era singura care se gândea la probleme legate de statutul social al femeii. Gabriel Andreescu (61 de ani), disident recunoscut (care a mers până la a intra în greva foamei, în 1989), realizator de emisiuni la „Europa Liberă“ şi co-fondator al „Grupului pentru Dialog Social“, avea preocupări similare. „Am simţit din copilărie nedreptatea faţă de femei, sigur, fără a putea-o traduce în idei. Părinţii au avut relaţii foarte civilizate, dar în mediile pe care le-am intersectat am văzut, dacă nu direct, cel puţin urmările violenţei domestice. Apoi, ascultam «pretenţiile» bărbaţilor … mai întotdeauna asimetrice. Esenţialul s-a clarificat la începutul liceului. Din momentul în care am început să citesc marea literatură (Maupassant, Tolstoi, dar şi Rebreanu), sentimentul că femeile sunt marile nedreptăţite ale lumii nu m-a părăsit“, spune Andreescu, astăzi profesor la SNSPA.

       Primul tratat feminist a fost scris, în 1792, de englezoaica Mary Wollstonecraft.  

Mihaela Miroiu şi Gabriel Andreescu au fost două dintre vocile care s-au făcut auzite în acei ani, anunţând idei, doctrine şi întrebări nemaiauzite până atunci. Diferenţa faţă de modul în care aceleaşi concepte erau discutate în universităţile occidentale era însă una uriaşă. Acolo se lucra pe fineţuri, discriminare la locul de muncă, rolul femeii în societatea contemporană, în timp ce în România emanciparea femeii trebuia să treacă de primul pas pe scara evoluţiei: violenţa domestică.

O Şeherezada feministă

Roxana Dumitrache (26 ani), consultant la Comisia Europeană, numeşte acel tip de feminism, practicat şi discutat în străinătate, „feminismul-caviar“. Dumitrache descoperise această nouă lume la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, chiar sub îndrumarea Mihaelei Miroiu. A urmat o vară petrecută în Albania şi în Kosovo pentru analiza „segregării de gen şi rolul clivajelor religioase“ şi, direct, prestigioasa London School of Economics.

image

Aici avea să trăiască experienţa a ceea ce astăzi numeşte „exotismul meu“: „Afară, se practica un feminism relevant pentru societatea britanică: avea luxul de a dezbate nuanţe ca obiectualizarea femeii (n.r. – femeia transformată într-un obiect), dar încă îndepărtat de realităţile din România: violenţa domestică, numărul insuficient de creşe şi grădiniţe, starea maternităţilor, lipsa de reprezentare politică sau, mai precis, reprezentarea fragilă şi inadecvată. Toate lucrurile acestea păreau anecdotice pentru mulţi dintre profesorii şi colegii mei, eram un fel de Şeherezada care povestea despre lumi şi realităţi de necrezut pentru câţiva dintre ei. Situaţia era similară şi în Comisia Europeană. Luam parte la o masă rotundă şi se discuta, în jargonul eurocrat, un draft de politică privind combaterea discriminării la locul de muncă. Ei bine, la întâlnirea respectivă eram doar două femei în toată sala. Eu – pentru că glosasem critic pe material – şi o secretară care lua notiţe pentru un şef absent“, povesteşte Roxana Dumitrache.

1894

este anul înfiinţării
„Ligii Femeilor“, prima
organizaţie pentru
susţinerea drepturilor
femeilor
din România.

Să nu uităm să şi zâmbim

Dani Sandu (27 de ani) este bărbat. Prima amintire legată de cuplarea sa la destinul feminismului mondial se leagă de copilărie: „S-a întâmplat când am auzit pe cineva din generaţia părinţilor mei că spune ceva evident misogin. M-am cutremurat puţin, am făcut un pas în spate, am văzut că nimeni altcineva nu reacţionează, am făcut-o eu, probabil timid, şi am primit eticheta, cu un mic surâs dispreţuitor. Nu mai ştiu dacă discuţia era despre cine trebuie să aducă banii în casă şi cine să stea cu copiii, despre viol şi vina femeii pentru agresiune. Oricum, este irelevant care a fost subiectul iniţial, pentru că discuţia s-a repetat în timp, de mai multe ori, pe toate subiectele imaginabile“, spune Sandu.

Teoria este frumoasă, mai greu la proba practică. Sandu, în prezent cercetător la o fundaţie din Bucureşti, a locuit câţiva ani în America. Acolo a învăţat că e frumos să le zâmbeşti oamenilor aşa, fără motiv, doar ca să le spui că e frumoasă viaţa etc. Când s-a întors acasă, le-a spus şi prietenilor săi. Câţiva au făcut testul, inopinat. Apoi, într-o seară, Sandu a primit un telefon. Una dintre prietenele sale, aşa-zis mai îndrăzneaţă şi deschisă la minte, fusese urmărită până acasă de un necunoscut. Declanşatorul fusese zâmbetul ei neaşteptat, efectuat în plină stradă.

Sandu a concluzionat: cam aşa stă treaba şi cu feminismul în România. Una e să te şcoleşti, să înveţi concepte, doctrine, să discuţi la mese rotunde, să scrii lucrări ştiinţifice, să dezbaţi, în general, şi alta e să ieşi pe stradă şi să te loveşti de mentalităţile oamenilor simpli. Şi atunci, care este şansa unui asemenea tip de gândire, în România? Au oamenii aceştia vreo şansă reală sau îşi bat gura de pomană?

La români, violenţa domestică este intolerabil de frecventă. Legislaţia în materie a evaluat-o relativ recent şi ca urmare a presiunii «feministelor». Hărţuirea este la cote de alt secol. Gabriel Andreescu profesor SNSPA

Prof. Mihaela Miroiu: „Feminismul moare doar atunci când îi mor cauzele“

image


 

„Weekend Adevărul“: Aţi simţit pe pielea dumneavoastră că sunteţi discriminată, doar pentru faptul de a fi femeie?
Mihaela Miroiu: Am suportat şi suport, fără stoicism, remarci misogine, uneori răcnete misogine, lăbărţate în tot spaţiul public, la adresa „lipsei de cap“ a femeilor. Mă dor, tot aşa cum îi doare pe evrei antisemitismul, pe romi rasismul, pe românii plecaţi xenofobia, pe cei cu altă orientare sexuală homofobia. M-am simţit politic discriminată direct fiindcă, în 2004, PNL mi-a „pitulat“ candidatura. Mă simt la fel de bine să fiu reprezentată local de 94% bărbaţi şi naţional de 90% aşa cum s-ar simţi ei să fie reprezentaţi de femei. Am avut şefi care au pretins să mă ridic în picioare când intră ei. Am avut şefi şi profesori care au pretins „servicii în natură“ şi s-au purtat crunt fiindcă nu le-au obţinut. Am fost victima unor tentative de viol de patru ori (la 6, 18, 23 şi 32 de ani), dintre care o dată când eram însărcinată în luna a IV-a. Mi-a fost groază. Am fost şi eu, ca şi celelalte femei, de nenumărate ori, victimă a hărţuirii sexuale, mai ales pe stradă, în mijloacele de transport, dar şi în şcoală, la serviciu sau în facultate. Mi-a fost silă şi frică. 

„Feminismul a devenit feminisme“

Există un feminism autentic în România, în prezent? Tot ce ştim este că s-au format asociaţii care militează pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, organizaţii non-guvernamentale...
Feminismul în România a devenit, în sfârşit, feminisme. Când l-am reiniţiat noi, am mers în direcţia unei inspiraţii liberale, axate pe individualism etic şi corectitudine în competiţie, adică pe eliminarea prejudecăţilor, nediscriminare şi egalitate de şanse. Eram şi prea puţine ca să ne permitem luxul diversităţii. Cea de-a doua generaţie de feministe/feminişti s-a diversificat, optând şi pentru feminism socialist, axat pe eliminarea oprimării, sprijinul statului în creşterea copiilor, combaterea dublei zile de muncă, concilierea între profesie şi maternitate, nedreptatea creată de feminizarea sărăciei. Dacă generaţia mea a preferat forme mai soft, axate pe educaţie, alianţe şi lobby, cea actuală este net mai contestatară.

Străbunica şi bunica, ambele ţărănci, erau feministe fără să ştie. Erau nesupuse, puternice, de capul lor, dar foarte responsabile, pline de grijă şi înţelegere. Respectau bărbaţii, dar nu credeau o clipă că le sunt inferioare cu ceva. Mihaela Miroiu, iniţiatoarea studierii feminismului  în România


Aceste mesaje ajung şi în mediul rural?
Depinde de rural. Problema mai generală a ruralului „de profunzime“ este aceea că, la fel ca şi în cazul oraşelor foste mono-industriale, acum pur şi simplu dezindustrializate, problemele noastre par „poveşti orăşeneşti“, văzute la televizor. Răspândirea internetului este încă foarte scăzută. Mi-e greu să presupun că avem influenţă. Mai grav, în asemenea locuri nu prea există ONG-uri, şcolile dispar din sate şi singura influenţă semnificativă o mai au preoţii. Primăriile nu finanţează nici măcar campanii şi adăposturi adresate violenţei domestice.

Într-un sondaj realizat de INSCOP anul trecut, 30% din subiecţi erau de acord că „femeile mai sunt bătute şi din vina lor“ pentru că ele permit să se întâmple aşa. Cum catalogaţi o astfel de atitudine?
Este lipsă de educaţie şi de voinţă politică în privinţa educaţiei pentru viaţa privată în şcoli, în formarea continuă a adulţilor şi prin mass-media publice. Nota sistematic primită de România la cultura politică este de maximum 4,6. Adică nu trecem clasa.

Care sunt limitele astfel încât să nu picăm în cealaltă extremă? Să mai putem să gustăm un banc, de pildă.
Bancurile nu sunt corecte politic şi nu fac obiectul discriminării. Ele însă sunt bazate pe şi sunt ferment al prejudecăţilor. La noi abundă bancurile cu blonde, soacre, neveste, nu cu blonzi, socrii, soţi. Până şi înjurăturile, atunci când nu au ca obiect cele sfinte, o au pe mamă. Îmi e greu să dau exemple de maxime sau bancuri misandre (mai puţin cele despre soţi încornoraţi), dar oricare putem da o muţime de exemple de bancuri misogine. Nu putem interzice umorul. E absurd. Dar putem, din când în când să atragem atenţia când cineva pedalează excesiv pe umorul misogin şi asta ne deranjează, la fel cum fac şi afro-americanii, asiaticii şi romii la bancuri rasiste sau evreii la bancurile cu evrei. Ar trebui să ne gândim, de exemplu, că xenofobia extremiştilor europeni generează şi bancuri despre români, care numai flatante nu sunt. Înghiţim câteva, dar dacă ele continuă şi sunt orchestrate în media, iata că ne deranjează. Nu dăm sancţiuni, dar putem măcar să batem puţin obrazul când e prea de tot?

„Criza de reaşezare“

Cum se „vede“ feminismul în România comparativ cu alte ţări? Cu SUA, spre exemplu.
Depinde cine îl vede sau vrea să îl vadă. În ce mă priveşte, eu cred că noi acum trăim mai multe valuri de feminism deodată. În multe privinţe, semănăm cu SUA în anii 1970-1980. Ne diversificăm, ne delimităm în orientări diferite. În alte privinţe, semănăm cu SUA de astăzi: vezi mişcările din spaţiul public global, pe internet sau ofensiva post-feministă din media.

Care credeţi că va fi evoluţia feminismului la noi în ţară?
Actual şi pe termen scurt, estimez o criză de reaşezare. Noile generaţii nu sunt „surorile mamelor lor“ şi nu vor să fie ca ele. Pleacă din altă istorie, spre alte istorii. Uneori plecările sunt dureroase. Dar nimeni nu poate trăi istoria altei generaţii, o poate doar înţelege critic. Eu le doresc ca vorbele şi faptele lor să însemne mult mai mult în cultură, în conştiinţa publică şi în politicile publice decât am însemnat noi. Oricum, feminismul moare doar atunci când îi mor cauzele: misoginismul, sexismul şi patriarhatul.

O doctrină în impas: „Doamnelor, ne-am luat ţeapă!“

Pe 11 februarie 2014, Petronela Rotar (foto) publica pe catchy.ro, o platformă online dedicată femeilor, un text intitulat „Femeile sunt mai egale decât bărbaţii“. Pornind de la o poveste din tinereţe, pusă sub semnul revoltei ce a apărut când şi-a dat seama că traictoria femeii în societatea contemporană este pusă sub semnul inegalităţii de şanse între sexe, autoarea concluziona într-o notă mai degrabă amară.

image

„Doamnelor, ne-am luat ţeapă! Emanciparea femeii nu a însemnat decât adăugarea continuă de noi atribuţii, datorii şi îndatoriri. Brusc, a devenit treaba noastră cam tot ce făcea bărbatul până atunci, dar nimeni nu ne-a luat de pe umeri tot ce făceam înainte. Tot treaba noastră a rămas să facem şi creştem copii, să spălăm, călcăm, gătim, ţinem casa lună, copiii odihniţi, parfumaţi, cu poezia învăţată, temele făcute, cozile împletite, povestea spusă şi plimbarea făcută. Şi pe deasupra să nu mirosim a sarmale şi să umblăm ca Yeti cu părul pe picioare, despletite şi neîngrijite ca Florica de la coada vacii. Nu, Doamne apără şi păzeşte! După ce am fost la serviciu de 8-10-12 ore, unde am muncit cot la cot cu sexul supertare, am lăiat (n.r. – spălat) copiii, am grijit în bătătura mobilată de la Ikea, am călcat cămăşile soţului, i-am pus în faţă o cină ca la «Masterchef», i-am dat o bere rece ca să se poată uita la meci sau film în condiţii optime, trebuie să fim şi sexy la culcare, cremuite, epilate, minunat mirositoare şi odihnite ca să facem faţă în continuare obligaţiilor de femeie“, scria Petronela Rotar.

Azi simt că tare aş fi vrut să fi fost mai puţin emancipată. Să fi rămas grija femeii doar familia şi copiii, ţesutul, pianul şi cărţile. Să nu fi lipsit nicio zi de lângă copiii mei pentru că trebuia să muncesc şi să le pun pâinea pe masă. Să fi avut mai mult timp pentru mine. Nu îmi place să fiu egală cu bărbaţii. Tind să cred că am luat ţeapă. Petronela Rotar

Feminism fără frontiere

Sociologul clujean Sebastian Cristescu pune reacţia Petronelei Rotar pe seama „destinului final al oricărui tip de revoltă“. „Orice tip de situare în opoziţie sfârşeşte, inevitabil, prin a se nega, chiar şi parţial. Sigur că există tentaţia asta, ca, odată ajuns acolo unde-ţi doreai, să-ţi dai seama că există o mare diferenţă între paradigma teoretică prin care percepeai obiectivul iniţial şi modul în care acesta se prezintă în realitate. Este şi asta, dar poate fi şi simplul fapt că, în momentul în care ajungi la ceea ce-ţi proiectaseşi, îţi dai seama că acesta pur şi simplu nu poate funcţiona. Pot fi condiţiile sociale impuse de comunitatea în care fenomenul are loc sau, pur şi simplu, o neconcordanţă logică. Cu alte cuvinte, faptul că aşa ceva nu poate avea loc pur şi simplu pentru că ar fi imposibil“, spune Cristescu.

Explicaţiile sociologului delimitează un concept esenţial în modul în care este conceput şi aplicat feminismul: cel al societăţii în care apare ca subiect de analiză şi discuţie. Sigur că latura românească a discuţiei porneşte şi se inspiră masiv din doctrina socială şi filosofică de tip occidental. Însă care este şansa unui astfel de demers într-o ţară unde doctrina religioasă, cutumele sociale şi viziunea asupra rolului pe care femeia ar trebui să-l aibă în societate par să facă practic imposibilă orice menţiune a unui concept precum „emanciparea femeii“? 

Mărturia unei musulmane: „Legea este de partea bărbaţilor“


În Iran, există mentalitatea că femeile trebuie să fie întreţinute de bărbaţi. FOTO: Reuters

Declaraţiile ce urmează apaţin unei doamne iraniene. Autoarea s-a născut şi a crescut la Teheran. Apoi s-a mutat, alături de familie, la Bucureşti, unde a urmat cursurile gimnaziale, la „Şcoala Iraniană“ din Capitală. A revenit în ţara natală, vreme de vreo şase ani, după care a luat calea definitivă a României. A terminat Medicina, profesează în Bucureşti, este măritată şi mamă a unei fetiţe. Şi cam atât despre informaţiile personale. La rugămintea doamnei, am decis să nu-i divulgăm identitatea. Motivul: soţul, iranian şi el, ar putea avea de obiectat la adresa publicării cu nume şi prenume a următoarei poveşti de viaţă.

image

„În Iran, soţul poate impune divorţul. Femeia, doar în cazuri extreme, când soţul are probleme psihice sau se droghează. Iar condiţiile de divorţ sunt foarte complicate. În România, de pildă, tot ceea ce s-a muncit în cuplu se împarte în doi. În Iran nu este aşa. În Iran, femeile divorţate nu primesc nimic.

Sunt două lucruri diferite în felul în care sunt percepute femeile în Iran: una este legată de legea care se impune şi alta este mentalitatea oamenilor. Legea este de partea bărbaţilor. De exemplu, dacă are loc un accident şi moare o femeie, despăgubirea pentru familia femeii este o pătrime din valoarea pe care ar fi primit-o dacă era bărbat. Şi nu e vorba doar de deces. Şi dacă şi-ar pierde o mână sau un picior, femeia ar fi mai puţin despăgubită decât un bărbat. Sau, dacă eşti mamă a trei copii, dintre care doi sunt băieţi şi o fată, iar soţul moare, ca moştenire, băieţii primesc de două ori mai mult decât fata, iar mama primeşte o optime din avere. Acest lucru este deranjant pentru că nu înţeleg de ce trebuie să existe astfel de diferenţe, de ce eu sunt mai prejos decât un bărbat.

Altfel, poate să existe o logică. În sensul în care la noi există gândirea că femeia este întreţinută de bărbat şi nu trebuie să muncească. Eu, spre exemplu, muncesc aici, în România. Iar banii pe care îi câştig pot să-i cheltuiesc pentru lucrurile din casă sau pentru fetiţa mea, dar nu este datoria mea. O fac pentru că îmi face plăcere. Soţul meu n-o să-mi spună niciodată: «Hai, plăteşte şi tu jumătate din întreţinere».

La noi, legea e făcută după religie. Însă mentalitatea oamenilor din Iran nu e în concordanţă cu legea şi religia.

Discriminarea femeilor se întâmplă peste tot în lume, nu numai în Iran. Ce mi-a venit în minte acum este o întâmplare de aici, din România. Urma să intru într-o operaţie cu o doamnă, foarte fericită pentru că ştiam că pot să rezolv problema respectivă, însă doamna mi-a spus că ea nu vrea să fie operată de o femeie. M-am simţit extrem de prost. Mai ales că eu cred că în unele lucruri din medicină femeile sunt mai bune şi mai atente decât bărbaţii. Ei, poate chiar dacă nu cunosc ceva foarte bine, tot se avântă să facă. Operaţia, care, de altfel, nu era foarte grea, a fost făcută de un coleg şi, culmea, nu a reuşit. În sinea mea, nu m-am bucurat pentru doamna respectivă, dar parcă am avut un sentiment de satisfacţie răutăcioasă.

Mi s-a mai întâmplat să fiu discriminată din cauza religiei mele în România. Şi, deşi trăiesc de multă vreme aici, pentru mine n-a contat nicio-dată ce religie au oamenii. A venit odată să se opereze o călugăriţă, însă când a aflat că sunt musulmană, nu a mai vrut ca eu să fac operaţia.

La noi, legea e făcută după religie. Însă mentalitatea oamenilor din Iran nu e în concordanţă cu legea şi religia. Am observat şi la soţul meu anumite gesturi, în sensul în care are diverse pretenţii de la mine. Cu toate că înţelege că muncesc din plăcere, pe el nu-l interesează aşa mult, el vrea că eu să am timp să fac de mâncare, să fac curat. El se simte bine atunci când prepar ceaiul sau pregătesc ceva în bucătărie. Asta este mentalitatea lui, că femeia trebuie să facă asta. Şi de mic o are. Cred că de când suntem căsătoriţi – aproape şapte ani –, el a spălat vasele de maximum zece ori.

Există aceste diferenţe. Însă pentru mine personal nu au fost atât de mari şi de deranjante încât să nu-mi doresc să fiu femeie sau să mă simt mai prejos.“

Câteva repere ale feminismului românesc

1848-1849. Femeile iau parte, alături de soţii şi de fraţii lor, la revoluţiile din Ţările Române. La punctul al 16-lea din „Proclamaţia de la Islaz“ (programul revoluţiei muntene) se cerea „instrucţie egală pentru tot românul de amândouă sexele“. Ana Ipătescu, Maria Rosetti (foto), Maria Eliade Rădulescu, Elena Cuza şi Efimia Pleşoianu sunt doar câteva dintre femeile care s-au afirmat, în perioada respectivă, ca luptătoare devotate pentru cauza revoluţiei.

image

1865-1866. Maria Rosetti editează la Bucureşti revista „Mama şi copilul“.

1867. Se înfiinţează Reuniunea Femeilor Române de la Iaşi, de către Cornelia Emilian, având drept scop „îndrumarea fetelor pe calea meseriilor pentru a-şi câştiga existenţa“.

1878-1881. A apărut, la Bucureşti, publicaţia „Femeia Română“, sub direcţia Mariei Flechtenmacher.

1893-1894. În programul Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România sunt cuprinse revendicări fundamentale pentru femei: „egalizarea condiţiilor juridice şi politice ale femeii cu cele ale bărbaţilor“, „reglementarea muncii femeilor“. În aprilie 1894, se adoptă o moţiune specială privitoare la statutul femeii (acces la toate profesiunile, „la muncă egală, salariu egal“, legi protectoare ale muncii femeii).

martie 1896. Este înaintată Camerei Deputaţilor petiţia „Ligii Femeilor Române de la Iaşi“, în vederea schimbării statutului juridic al femeii măritate.

aprilie 1914. „Liga Femeilor Române de la Iaşi“ adresează Camerei Deputaţilor o petiţie cu ocazia discuţiilor în jurul revizuirii Constituţiei, cerând drepturi politice femeilor.

iunie 1917. Este adresată Senatului României o petiţie prin care se cere acordarea dreptului de vot femeilor, având în vedere sacrificiile aduse de ele în anii de război.

1929. Se constituie, la Bucureşti, sub conducerea Alexandrinei Cantacuzino, „Gruparea naţională a femeilor române“, urmărind „să pregătească politiceşte femeia română“, în vederea colaborării „la conducerea ţării din toate punctele de vedere, în aceleaşi condiţii ca şi bărbatul“.

mai 1930. Se creează, la Bucureşti, „Uniunea Femeilor Muncitoare din România“, cu secţii în toată ţara. Organul de presă era revista „Femeia muncitoare“ (1931-1933), în paginile căreia apar texte scrise, printre alţii, de Măruca Cantacuzino şi Ella Negruzzi.

19 noiembrie 1946. Se legiferează dreptul de vot al femeilor şi, în consecinţă, acestea participă la alegerile parlamentare. Din cele 23 de femei candidate, sunt alese ca deputate în Marea Adunare Naţională 18, printre care se aflau şi personalităţi ale mişcării feministe ca: Măruca Cantacuzino, Florica Bagdazar, Eugenia Rădăceanu, Constanţa Crăciun, Elena Stoia şi Elena Livezeanu.

1948. Se înscrie în Constituţia ţării egalitatea deplină în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex. Se legiferează accesul femeii în toate funcţiile şi profesiunile, salarizarea egală cu bărbatul la muncă egală, ocrotirea familiei şi copilului. Aceste drepturi vor fi reconfirmate şi în Constituţia din 1952, dar şi în Codul familiei din 1954.

1966. Prin decretul care interzicea avortul şi prin ordinul de a se elimina mijloacele anticoncepţionale, femeile au fost transformate în „obiecte reproducătoare“. Aceste măsuri au dus la nenumărate tragedii, la moartea a mii de femei şi la explozia numărului de copii abandonaţi.

1980-1989. În pofida faptului că în anii regimului socialist sunt înscrise în legislaţia ţării drepturi pentru femei şi este sporit gradul de participare a lor la activitatea economică, politică şi culturală, emanciparea întârzie.

1990-2000. Mişcarea feministă din România intră într-o nouă etapă a evoluţiei sale, în urma schimbării regimului totalitar cu cel democratic. Iau fiinţă peste 60 de organizaţii neguvernamentale pentru sprijinirea drepturilor femeilor.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Stil de viață



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite