Viaţa de cuplu în izolare. Ce iese la suprafaţă când stai non-stop cu partenerul

„Izolarea în doi e un dezastru! Va creşte violenţa domestică! Va creşte numărul divorţurilor!” Toate acestea sunt afirmaţii recente, apărute în discuţii la o cafea virtuală sau în articole de presă de peste tot din lume, ca urmare a măsurilor de izolare impuse de pandemia de COVID-19.

Ne-am întrebat, fireşte, dacă viaţa de cuplu în izolare e chiar atât de greu de suportat. De ce escaladează certurile, dacă se poate ajunge la separare, dacă nu cumva problemele se acutizează doar acolo unde ele existau deja sau dacă despărţirea e o problemă atât de gravă încât trebuie evitată cu orice preţ. Ca să ne lămurim, am stat de vorbă cu patru oameni care şi-au împărtăşit poveştile de dragoste din izolare şi cu doi psihologi specializaţi în probleme de cuplu.

Ce mai înseamnă viaţa de cuplu? Pentru fiecare e diferită. Pentru unii, înseamnă cina în oraş, mers la teatru şi, în unele seri, întâlniri cu prietenii. Pentru alţii, înseamnă relaxarea de acasă de după serviciu, când staţi la masă după o zi obositoare şi vă povestiţi unul altuia ce-aţi mai făcut. În unele cazuri, înseamnă să vă vedeţi seara târziu, obosiţi după job, şi doar să adormiţi ţinându-vă în braţe, urmând ca în weekenduri să evadaţi în natură, să vă conectaţi unul la altul cât să vă ţină pentru o săptămână. Alteori, înseamnă seri de vineri în care vă vin prietenii în vizită şi staţi cu toţii până târziu, împărtăşind idei, urmând ca, a doua zi, să leneviţi cât mai mult în pat. Mai rar, înseamnă că unul dintre voi pleacă în delegaţii şi, până vă revedeţi, vă trimiteţi mesaje în care vă exprimaţi dorul. Cam aşa arată o relaţie fericită. Sau arăta. Până acum aproape două luni.

În mod normal, viaţa în doi nu e exclusiv în doi. Mergem la serviciu, ne întâlnim şi cu alţi oameni sau plecăm de acasă pentru activităţi separate de cele ale partenerului. Apoi, ne întâlnim cu iubitul sau iubita, soţul sau soţia şi avem ce să ne povestim unul altuia. Uneori, ni se face dor unuia de celălalt. În general, viaţa de cuplu înseamnă activităţi în doi şi activităţi separate. Înseamnă timp împreună, dar înseamnă şi spaţiu pentru fiecare dintre parteneri. De aceea, viaţa de cuplu în izolare poate fi o provocare pentru mulţi dintre noi.

Când eşti obligat să petreci tot timpul, zi şi noapte, cu partenerul de cuplu, apare riscul de a resimţi această prezenţă ca fiind apăsătoare. Te ciocneşti de partener la tot pasul, micile defecte pe care le puteai trece cu vederea devin enervante, nu îţi place că mănâncă prea mult, că nu face nimic toată ziua, dar că el are pretenţia ca tu să faci totul în casă, unul munceşte prea mult, altul prea puţin, te simţi ignorat prea mult timp sau, dimpotrivă, sufocat de prezenţa lui.

Într-o relaţie de cuplu, problemele apar atunci când partenerii nu îşi satisfac unii altora nevoile.

De fapt, dificultatea vieţii de cuplu în izolare se rezumă la nevoi şi la satisfacerea lor. Ca să aflăm cum stau lucrurile cu viaţa de cuplu în izolare, dacă e cazul să ne aşteptăm la mai multe divorţuri sau nu, dacă e real riscul ca violenţa domestică să explodeze, dacă e chiar atât de rău să stăm izolaţi cu partenerul, am încercat să aflăm poveştile a patru oameni şi, în final, am discutat cu doi psihologi specializaţi în probleme de cuplu.

Cei cu care am vorbit au preferat să nu le publicăm numele reale. Poveştile lor sunt, însă, adevărate.

Diana, 26 de ani: „Crezi că o să ne despărţim când se termină carantina pentru că ne vom plictisi unul de celălalt?”

Diana şi George sunt împreună de aproape patru ani. Mai stătuseră împreună, dar nu singuri, ci acasă la părinţii ei. De data aceasta, au decis să se mute separat, doar ei doi, şi, cu două saptamani înainte de declanşarea stării de urgenţă, au făcut pasul. Iată cum îşi spune Diana povestea despre viaţa de cuplu în izolare:

„Am decis să ne mutăm singuri, lucru de care aveam nevoie amândoi. E adevărat că înainte aveam amândoi activităţi diverse, el cânta într-o trupă, aşa că avea repetiţii de cel puţin două ori pe săptămână. Eu mergeam la job, iar în weekend ieşeam cu prietenele sau mergeam singură în oraş. În orice caz, nu petreceam 24 de ore împreuna, şapte zile pe săptămână. El avea şi perioade în care avea turnee în ţară, aşa că, de multe ori, era plecat şi câteva zile. Mai mergea şi acasă la părinţii lui, în alt oraş, pentru câte o săptămână sau mai mult. Era ca o gură de aer proaspăt, deşi după a doua zi mi se făcea dor de el. Dar aveam nevoie de timp singură, iar dorul face bine unei relaţii.

Acum, zilele noastre par trase la xerox, cu mici excepţii. Lucrăm amândoi de acasă. El se trezeşte în jur de ora 10.00. Jobul lui full-time a devenit, de o săptămână, part-time, aşa că lucrează doar patru ore pe zi. Odată cu micşorarea programului a venit şi micşorarea salariului. Deşi nu este o problemă extrem de gravă, a fost un factor de stres destul de puternic.

Diana spune că munca le ocupă, ei şi partenerului ei, o mare parte din zi, dar cei doi găsesc timp şi pentru activităţi de cuplu.

Eu încep munca la ora 12.00, aşa că de cele mai multe ori mă trezesc la 12 fără 15, îmi beau cafeaua şi mă apuc de treabă. În funcţie de nevoile pe care le avem, el merge la cumpărături până se apucă de muncă, pentru că are un program flexibil. Pe la 1.00 după amiaza luăm micul dejun sau pranzul – cine mai tine cont? Apoi, de cele mai multe ori, mă apuc de gătit, în paralel cu munca. În prima parte a zilei comunicăm destul de puţin, în mare parte vorbim despre ce avem de făcut fiecare, ce să mai gătim, ne jucăm cu pisicile, mai bem o cafea împreuna ori discutăm despre ce mai e pe internet.

Când termină munca, el de obicei cântă la chitară, se joacă pe telefon sau se relaxează. Încă reuşim în fiecare zi să facem lucruri drăguţe unul pentru celălalt. El îmi face mereu cafeaua dimineaţa. Nici nu-mi amintesc ultima oară când mi-am făcut singură cafeaua. Dacă se apucă de lucru dimineaţa, îi pregătesc micul dejun pe la 13.00. Sunt zile în care am mult de lucru, aşa că îmi aduce el mie ceva de mâncare.

Eu termin munca pe la 20.00, iar până pe la 22.00 stăm de vorbă, ne jucăm, gătim, facem ordine, vorbim pe Skype cu familia sau ne jucăm cu pisicile. Apoi, de regulă, ne uităm la seriale până pe la 12 noaptea, când ne băgăm în pat.

Rutina noastră, dacă o pot numi aşa, e destul de banală. Munca ne ocupă mare parte a zilei. În weekend, facem curăţenie şi mai ieşim să luăm ce avem nevoie.

Am reuşit, cumva, să nu ne certăm deloc de la începutul izolării. Poate mici discuţii, dar fără importanţă. Partea intimă nu s-a schimbat, sexul e la fel de regulat, dar cumva se simte stresul şi faptul că ne petrecem tot timpul împreună. Se simt grijile şi anxietăţile pe care le avem amândoi, atât cele despre care vorbim, cât şi cele pe care le ţine fiecare pentru el.

„Nu s-a stins scânteia, dar parcă toată situaţia asta o sufocă. E mai mult vorba despre stările, fricile şi panica pe care le avem constant, care inevitabil afecteaza libidoul. Ne-am mutat pentru intimitate şi credeam că vom face sex mai mult decât oricand. Suntem tineri, dar trecem prin perioade dificile, care ne afectează cheful de sex. Sexul carefree e de nepreţuit. Nu mai e aceeaşi relaxare şi, deşi ne place să fim intimi, reuşim cu greu să ne luăm gândul de la griji diverse”. Diana, 26 de ani

Încercăm să mai stăm separaţi şi să lucrăm în camere diferite. În weekend avem activităţi diferite. El face repetiţii acasă sau compune, în timp ce eu citesc, îmi fac ritualuri de înfrumuseţare, mă uit la seriale sau mă relaxez. În weekend, ne vedem seara, când gătim împreună şi ne uităm la un film.

Am avut amândoi, pe rând, perioade grele. Fiind obişnuiţi să ieşim şi având amândoi părinţi cu risc ridicat de a lua virusul, stresul şi realitatea pe care o trăim ne-au izbit brusc. Suntem constant îngrijoraţi, mai mult pentru familie. Ai lui sunt în alt oraş, ai mei sunt împărţiţi în diverse ţări, doar tata, care are probleme grave de sănătate, e lângă mine. Inevitabil am clacat. Ne-am ridicat unul pe altul şi ne-am îmbărbătat reciproc, când a fost cazul.

Continuarea articolului, aici