Dispariţia megafaunei glaciare este legată de dimensiunea mică a creierului

Foto: Shutterstock

Oamenii de ştiinţă au sugerat că un creier mare a ajutat animalele să se adapteze rapid la condiţiile de mediu în schimbare.

Paleontologii israelieni şi europeni au descoperit că sfârşitul erei glaciare a dus la dispariţia în principal a acelor mamifere care aveau creier relativ mic în comparaţie cu masa corporală totală. Acest lucru explică posibil dispariţia a aproape tuturor reprezentanţilor megafaunei glaciare, scriu oamenii de ştiinţă într-un articol din revista Scientific Reports.

"Am studiat dimensiunile creierului a aproximativ trei sute de specii vii şi cinci duzini de specii dispărute de mamifere care au dispărut la sfârşitul glaciaţiei. Calculele noastre au arătat că dimensiunile relative ale creierului din primul grup de mamifere au fost cu aproximativ 53% mai mari decât la animalele dispărute, ceea ce indică rolul important al acestei caracteristici ale anatomiei mamiferelor, în dispariţia faunei glaciare”, scriu cercetătorii.

Ultima eră glaciară din istoria Pământului a început acum aproximativ 2,6 milioane de ani. Principala sa caracteristică - zona gheţarilor şi temperatura suprafeţei Pământului pe toată întinderea sa nu au fost constante. Gheţarii au avansat şi s-au retras la fiecare câteva zeci de mii de ani ca urmare a răcirii şi încălzirii bruşte. Ultimul „dezgheţ” de acest fel a început cu aproximativ 13 mii de ani în urmă şi continuă până în zilele noastre.

Sfârşitul erei glaciare a fost însoţit de dispariţia unui număr mare de plante şi animale, inclusiv mamuţi, rinoceri lânoşi şi leneşi giganţi, care au experimentat anterior numeroase retrageri şi avansuri ale gheţarilor. Oamenii de ştiinţă încearcă de multă vreme să înţeleagă de ce aceşti reprezentanţi ai florei şi faunei au dispărut, precum şi ce rol ar fi putut juca oamenii în dispariţia lor.

Motive pentru dispariţia megafaunei
Un grup de paleontologi condus de profesorul Shai Meiri de la Universitatea din Tel Aviv (Israel) a devenit interesat de modul în care dimensiunea relativă a creierului mamiferelor ar putea afecta probabilitatea dispariţiei anumitor reprezentanţi ai megafaunei. Oamenii de ştiinţă au sugerat că un creier mare a ajutat animalele să se adapteze rapid la condiţiile de mediu în schimbare, inclusiv evitarea contactului cu oamenii.

Pe baza unor consideraţii similare, oamenii de ştiinţă au calculat volumul creierului a aproximativ trei sute de specii de mamifere care locuiesc astăzi pe toate continentele Pământului, precum şi a cinci duzini de specii de megafaună şi alte mamifere care au dispărut la sfârşitul erei glaciare. Paleontologii au comparat aceste date cu dimensiunea corpului animalelor, după care au comparat dimensiunile relative ale creierului mamiferelor dispărute şi vii.

Calculele lor au arătat că probabilitatea de dispariţie a tuturor vieţuitoarelor studiate ar putea fi determinată foarte precis de cât de mare era creierul lor. În medie, toate mamiferele care există astăzi au creier cu 53% mai mare decât mamuţii, rinocerii lânoşi, pisicile cu dinţi de sabie şi alte megafaune care au dispărut cu 15-10 mii de ani în urmă.

Existenţa acestui tipar, potrivit profesorului Meiry şi colegilor săi, sugerează că flexibilitatea comportamentală şi capacitatea de a se adapta rapid la noile condiţii de mediu au jucat un rol cheie în supravieţuirea animalelor după sfârşitul erei glaciare. Studiile şi calculele ulterioare vor arăta ce loc a ocupat omul în aceste procese evolutive, au concluzionat oamenii de ştiinţă.