Raed Arafat, subsecretar de stat în ministerul sănătăţii: „Dacă am vrut ceva am mers până în pânzele albe“

0
0

Fondatorul SMURD, Raed Arafat (47 de ani) spune povestea pasiunii sale, medicina de urgenţă: încă de la 14 ani şi-a făcut o echipă de intervenţie la şcoală şi a dat la Medicină, deşi tatăl său s-a împotrivit.

La Ministerul Sănătăţii, la ora şapte seara, un singur birou mai are lumina aprinsă: al subsecretarului de stat Raed Arafat. Are şedinţă. Iese din ea fresh şi zâmbitor, deşi e treaz de dimineaţă la ora 4. Astăzi a supervizat un examen şi, ca să înlăture orice suspiciune că unii dintre candidaţi ar şti subiectele, le-a schimbat pe ultima sută de metri, în zori. Raed Arafat, palestinianul sinonim cu SMURD, care ne-a învăţat pe noi, românii, lecţia perseverenţei, zboară în zilele libere nu în vreun concediu, ci la Târgu Mureş, să facă gărzi pe elicopter, şi, când finalizează un proiect, are deja unul schiţat pe jumătate, care aşteaptă toată atenţia lui. Nu suportă timpii morţi, spune, şi urăşte rutina. Aşa a fost de mic.

Cum a arătat copilăria dumneavoastră în Palestina?

A fost o situaţie deosebită, pentru că în Nablus, oraşul meu, exista prezenţa ocupaţiei, erau conflicte continue, nu era o viaţă obişnuită. Trebuia ca seara să fii acasă, viaţă de noapte foarte puţină... Dar eu am avut noroc, pentru că am fost dintr-o familie cu stare bună, şi am putut să ies să studiez. Dar când locuieşti într-un oraş în care ştii că oricând poate fi un conflict, că unii aruncă cu pietre în alţii şi uneori îi împuşcă, nu pot spune că am avut o copilărie ca oricare alta. Este un impact. Şi când te duci la şcoală, şi când te întorci de la şcoală. Dar nici nu pot spune că am trăit cu o spaimă continuă.

Ce fel de copil aţi fost?

Încăpăţânat, foarte încăpăţânat. Mi-au spus-o şi alţii şi o ştiam şi eu. Dacă mi-am pus ceva în cap am mers până în pânzele albe, indiferent ce se întâmpla.

Ce nu vă plăcea să faceţi?

Nu-mi plăceau lucrurile de rutină, plictisitoare, căutam lucruri care sunt mai altfel, ceva neobişnuit. Eu trebuia întotdeauna să caut ceva.

Unde eraţi de găsit?

Nu eram de găsit la jucat fotbal, de exemplu, dar eram cel pe care îl găseai disecând în clasă, în faţa colegilor, o broască sau un iepure, ca să le arăt cum bate o inimă.

În ce clasă se întâmpla asta?

A X-a, a XI-a. Era şi perioada când începusem să lucrez ca voluntar la spital.

Ce făceaţi la spital?

Ajutam. Prima injecţie am făcut-o unui pacient când aveam 14 ani, un antitetanos.

Uitându-vă înapoi, realizaţi de unde vine scânteia care a determinat pasiunea aceasta nebună pentru medicina de urgenţă?

M-au marcat anumite filme pe care le-am urmărit. Cu paramedici, cu spitale de urgenţă. Apoi la şcoală am fost încurajat în acţiunile mele de prim ajutor. Adică, am avut noroc cu un profesor de matematică, nu-i plăcea să-şi ţină orele şi am ţinut cursul de prim ajutor şi disecţii în orele lui. A avut şi asta un impact. Fratele acestui profesor era şeful pompierilor pe oraş şi la un moment dat mi-a zis: „Fratele meu întreabă, nu te duci să ţii două-trei cursuri de prim ajutor la pompieri?". Şi aşa s-au legat lucrurile.

Ştiu că mama provenea dintr-o familie de farmacişti. A fost vreun impuls şi din partea asta?

Da, dar mama a terminat Engleză-Franceză. E adevărat, am veri din partea mamei, medici. Dar nu m-a influenţat asta cu nimic. Dar când ai o pasiune, când începe să-ţi placă ceva foarte mult, nu e neapărat să ştii de unde a pornit acest lucru.

Aţi format o echipă de prim ajutor încă din liceu.

Da, aveam şi un dulap de prim ajutor, şi o geantă, cu care să fugim când e unul rănit la sport. Şi se ştia în şcoală, dacă se tăia sau se rănea cineva, veneau la clasa unde eram, băteau la uşă şi aveam voie să ies de la clasă ca să mă duc să bandajez, să intervin.

Ce părere avea tatăl dumneavoastră despre asta, ştiu că el îşi dorea să moşteniţi afacerea familiei?

Nu prea voia ca eu să dau la Medicină, dar am ajuns la Medicină pentru că eu asta am vrut. Şi rămân de părere că orice părinte trebuie să ajute copilul lui să facă ce trebuie să facă, dacă îl atrage ceva.

Aţi ajuns până la urmă în România, la studii de Medicină. V-a fost greu aici, la facultate? Citeam undeva că aţi slăbit brusc vreo 16 kilograme.

Da, la Piteşti am slăbit atâta, în anul pregătitor, înainte de a ajunge la Cluj. Acolo, decanul şcolii pentru studenţii străini care învăţau limba română a vrut să se evidenţieze foarte mult cu economiile. Era moda să faci economii atunci, era 1980, şi a forţat nota cu studenţii. Chiar dacă tatăl meu plătea pentru mine facultatea, condiţiile erau foarte dificile: nu ne dădeau ulei, zahăr, noi nu aveam cartele ca să putem cumpăra ceva din oraş. Mergeai la magazin în Piteşti şi nu-ţi vindeau. Mâncam la cantină, şi nu pot să spun că era o calitate superbă! Ţin minte că i-am reclamat la reprezentantul ambasadei, dar la şcoală au fost anunţaţi cu trei zile înainte să vină. Am avut în ziua controlului carne la grătar şi cartofi prăjiţi şi chiar şi muzică la prânz - ne-au băgat difuzoare în cantină şi noi nu ştiam ce se întâmplă, eram şocaţi.

Ce v-a plăcut cel mai mult la facultate, la Cluj?

Cel mai mult mi-a plăcut în anul 3, pentru că pot să spun că am fost adoptat de profesorul Kauffman, care a fost şeful Clinicii de Chirurgie acolo. El avea o trupă de studenţi care se numeau „copiii clinicii" şi am devenit şi eu unul dintre ei. De fapt, eu nu-l mai părăseam, eram tot timpul în sala de operaţii, eram trimis pe echipă de urgenţă, mă chemau pe telefon de la cămin noaptea pentru amputaţii, să intru în operaţii ca mâna a treia, ca ajutor. Asta a însemnat foarte mult pentru mine, păcat că nu mai vezi astfel de preocupare pentru studenţi.  El îţi dădea încredere, dar mai ales era cineva care te împingea să te dezvolţi, să capeţi cunoştinţe. Era şi Cercul Ştiinţific al Clinicii de Chirurgie şi la un moment dat mi-a spus că trebuie să intru şi eu în acest Cerc. Am mers la prima şedinţă a Cercului, era foarte plictisitoare pentru mine. Se citeau nişte articole de specialitate şi la un moment dat am spus „de ce nu ţinem cursuri de prim ajutor la Cercul Ştiinţific?" şi profesorul Kauffman a zis „hai să încercăm!". Eu citeam mult din cărţi aduse de mine din afară şi am ales un subiect, cred că resuscitarea cardio-pulmonară. Am făcut o masă rotundă, cu mai mulţi colegi, pe subiectul acesta, şi, de la următorul Cerc Ştiinţific, de la 20 şi ceva de persoane am ajuns la peste 300. Veneau studenţi din toţi anii.

Dumneavoastră aţi apucat să vă şi distraţi în facultate?

Nu. Singura distracţie pe care o aveam era să aducem casete video, să închiriem aparat video şi să ne uităm în cămin. Asta era distracţia clasică atunci. Eu nu eram în orice caz genul care să meargă la discotecă. Eu trebuia să citesc un număr de pagini pe zi... Nu exista să nu deschid cartea să citesc.

Ştiu că aţi repetat anul trei de facultate.

Da, din cauza unei singure materii. Dar am câştigat din asta, lucrând încă un an la chirurgie cu profesorul. Aşa a fost mai bine.

V-aţi oferit voluntar la Ambulanţa din Cluj, la Revoluţie. De ce nu v-au primit?

Am mers acolo chiar pe 22, când au fost împuşcate persoane. La început m-au primit, dar apoi, când au apărut poveştile cu teroriştii au pus problema unii şi alţii că nu e bine şi mi-au zis „du-te acasă!", ceea ce pentru mine a fost o chestie total neplăcută.

Apoi a apărut „Arafatul", maşina extraterestră.

Am propus la Cluj să aduc o maşină, da. Am prins un medic de la Crucea Roşie germană, care mi-a zis că îmi aduce echipamente second-hand, total funcţionale pentru urgenţă. Mi-am vândut maşina, am luat alta, i-am pus girofare, sirene pe ea, era stabilit cu serviciul de Ambulanţă că o să lucrăm împreună. Apoi ei n-au mai vrut şi m-am dus la Târgu-Mureş, unde l-am întânit pe profesorul Chioreanu, care era şeful la Terapie Intensivă, apoi pe colonelul Micu de la Pompieri... Ieşeam cu maşina şi erau înjurături multe că de ce trebuie să meargă cineva cu sirena. Era total neobişnuit. După ce oamenii s-au obişnuit, au început să urle la cei care nu ne deschid drumurile, pentru că au văzut rezultatul.

Ce v-a venit cel mai greu, în tot timpul în care v-aţi luptat pentru SMURD cu oameni şi instituţii?

La început voiam să fim lăsaţi să funcţionăm ca echipă. Apoi au fost piedici când am vrut să dăm drumul la Camera de Resuscitare şi Unitatea de Primiri Urgenţe. Fiecare pas a avut piedicile lui şi ceea ce nu înţelegeam era că dacă noi voiam să facem un lucru bun de ce alţii nu ne lasă? Dar aveam şi oameni care ne sprijineau foarte mult, pe linia pompierilor, pe linie medicală, Universitatea de Medicină... Oameni care voiau ca sistemul şi urgenţele să evolueze. A fost o victorie pentru noi când am primit prima ambulanţă a noastră - o vechitură de 13 ani, în 1990, de la nişte colegi din Germania. Când am primit prima maşină de descarcerare, iarăşi a fost o victorie; când am făcut Camera de Resuscitare la Mureş; când am adus clădirea Unităţii de Primiri Urgenţe din Scoţia, pe care am construit-o în curtea spitalului. Fiecare pas avea bucuria lui.  

Cum depăşiţi momentele de blocaj, când nimic nu pare să iasă?

Încerc să vorbesc, să explic, ca să înţeleagă toată lumea ce se întâmplă. Dar eu am simţit un lucru, când faci ceva împreună cu un grup de oameni şi interesul principal nu e pentru tine, să-ţi tragi tu nişte foloase din el, altfel evoluează lucrurile şi altfel este lupta ta. Poate că unii au avut un interes profesional, poate că alţii au vrut să aibă satisfacţie, să spunem că acesta a fost interesul lor, dar nimeni nu a vrut să dezvolte o afacere din asta, să-şi creeze un regat. Toţi ştiam că aicea n-o să ne îmbogăţim, că răsplata nu vine din salariu, ea vine din rezultatele pe care le vezi.

"Se ştia în şcoală, dacă se tăia sau se rănea cineva, veneau la clasa unde eram, băteau la uşă şi aveam voie să ies de la clasă ca să mă duc să bandajez, să intervin.''

"Eram de găsit în clasă, disecând în faţa colegilor o broască sau un iepure, ca să le arăt cum bate o inimă.''

"Eu nu eram în orice caz genul care să meargă la discotecă. Eu trebuia să citesc un număr de pagini pe zi.''

„Filmele sunt pentru mine un refugiu"

Când aţi fost ultima dată în concediu?

Ultima dată am fost la un congres ştiinţific în Grecia. Că am luat concediu ca să mă duc la Congres.

Aţi mers la mare, la plajă?

Am ajuns la mare, am văzut-o, dar nu am mers la plajă. Adevărul este că îmi place mai mult să stau şi să privesc marea. Şi asta am reuşit să fac.

De ce a fost nevoie să vă luaţi concediu ca să ajungeţi la Congres?

Pentru că nu face neapărat parte din activitatea Ministerului şi nu era normal să mă duc nici pe cheltuiala, nici pe timpul Ministerului.

Reiterez: ultimul concediu, ultima vacanţă, în adevăratul sens al cuvântului.

Acum şapte ani. În concediu adevărat am fost o săptămână jumătate, am plecat în Iordania cu nişte prieteni din Franţa.

Şi nu obosiţi, nu simţiţi nevoia unei pauze?

Nu. (râde) E adevărat, poate că mi-ar plăcea să mă rup de toate două săptămâni, nu am făcut-o pentru că s-a întâmplat aşa... de fiecare dată când am vrut şi am zis „gata, e momentul să plec!", a apărut ceva şi m-am gândit „a, dacă plec acuma, problema asta rămâne nerezolvată". Asta nu înseamnă că sunt indispensabil, am lângă mine nişte colegi care pot oricând să se ducă mai departe. Asta s-a întâmplat la Mureş, sistemul funcţionează chiar dacă doctorul Arafat este la Bucureşti.

Ce vă plictiseşte în viaţa de zi cu zi?

Rutina. Când nu ai ceva nou de făcut, să urmăreşti ca să faci ceva, începe să fie plictisitor. Din cauza asta eu înainte să termin un proiect deja următorul e schiţat.

Dacă ar fi să vă descrieţi, ce cuvânt aţi alege?

Perseverent. Şi încăpăţânat. Cred că amândouă.

Cu cine semănaţi dintre părinţi?

Amândoi erau hotărâţi. Tata chiar a fost o persoană self made, el nu s-a născut dintr-o familie cu bani, el s-a dezvoltat încet-încet singur.

Cum vă relaxaţi, totuşi? Mergeţi la film?

Da, foarte frecvent. Nu există săptămână să nu mă duc la două filme, asta noaptea târziu. Filmele sunt pentru mine un refugiu, mă relaxează. Comediile, science fiction, filme bazate pe poveşti adevărate...

Filme preferate.

Sunt mai multe... „Finding Forrester", „Men of Honor"...

După toţi anii ăstia aici, în România, ce nu v-a plăcut la români?

Nu pot să generalizez, dar trebuie să existe o stabilitate şi o perseverenţă pe anumite chestii. Trebuie să analizezi, să ai strategii, să te dezvolţi. Nu poţi tot timpul să te plângi că salariul e mic la locul tău de muncă. Eu sunt de principiu că dacă eşti plătit puţin, dar eşti la locul de muncă îţi faci munca.

Vă gândiţi să vă întemeiaţi o familie?

Fiecare dintre noi se gândeşte, eu am o familie, una chiar foarte mare, dar nimeni nu ştie cum evoluaeză lucrurile. Nimeni nu zice nu vreau, dar nu pot să spun că mâine fac aia şi ailaltă. La lucrurile astea e greu să faci un plan. Nu e ca la medicina de urgenţă.

"Am ajuns la mare, am văzut-o, dar nu am mers la plajă. Adevărul este că îmi place mai mult să stau şi s-o privesc.''

Una din două

- Rock sau blues? Blues.
- Tenis sau fotbal? Tenis.
- Audrey Hepburn sau Marilyn Monroe? Marilyn Monroe.
- Cafea sau ceai? Ceai.
- Maşină sau motocicletă? Motocicletă.
- Londra sau Paris? Paris.
- Pictură sau fotografie? Fotografie.
- Bucătăria românească sau palestiniană? Mediteraneeană.
- Vară sau iarnă? Vară.
- Munte sau mare? Mare.

CV

- Coordonatorul unităţilor SMURD
- Numele:Raed Arafat
- Data şi locul naşterii:24 mai 1964, oraşul Nablus din Palestina
- Studiile şi cariera:
- În 1981 vine în România, ca să studieze Medicina
- A absolvit Facultatea de Medicină din Cluj, specializarea Anestezie-Terapie Intensivă.
- În 1990 a înfiinţat prima unitate SMURD din România, la  Târgu Mureş, cel mai modern centru de urgenţă
- Din august 2007, este subsecretar de stat în cadrul Ministerului Sănătăţii.
- Starea civilă:Necăsătorit

info


Ultima oră

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite