„Prietenul meu e un caracter foarte puternic, un învingător“

Poetul timişorean Robert Şerban (39 de ani) povesteşte cum a crescut „ca o pâine“ prietenia dintre el şi scriitorul elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu (42 de ani). O prietenie ca în romane

În 2002, Elveţia a fost invitată de onoare a Târgului de carte Bookarest. Doi dintre scriitorii care au reprezentat Ţara Cantoanelor la Bucureşti au venit şi la Timişoara, la o întâlnire cu cititorii. Cei doi erau, de fapt, doi români stabiliţi acolo: Marius Daniel Popescu (trăitor în Lausanne) şi Cătălin Dorian Florescu (locuitor al Zürichu­lui). Am fost moderatorul acelei întâlniri. Marius a citit poeme, Cătălin, un fragment (tradus în limba română) din primul său roman apărut în germană, „Wunderzeit" („Vremea minunilor").

Inspiraţia stă în prieteni

Am rămas impresionat de acurateţea scriiturii, de forţa textului, de intensitatea poveştii. Şi de faptul că acea poveste tulburătoare era, în mare parte, autobiografică. I-am invitat pe cei doi „elveţieni" la emisiunea „A cincea roată", pe care o realizam la Analog TV. Am aflat, printre altele, că romancierul, născut chiar la Timişoara (pe care o părăsise, împreună cu părinţii, pe când avea 15 ani), trimisese fragmentul tradus din carte unor edituri din România, cu gândul că vor fi interesate de toată cartea. Niciun răspuns.

Mi-am promis că voi face tot ce voi putea ca „Vremea minunilor" să apară la noi. N-a fost simplu. Editurile aveau prea puţine referinţe despre Cătălin şi îi priveau cu reticenţă pe scriitorii români contemporani. Am mai făcut o emisiune la care l-am invitat şi înţeleg că atunci l-a descoperit Mircea Mihăieş. În 2005, cartea a apărut la Polirom.

Între timp, prietenia noastră a crescut ca o pâine. L-am vizitat la Zürich, am călătorit împreună prin Elveţia, Italia, Franţa, Olanda, Belgia, am discutat enorm despre literatură, politică, religie, despre noi, am mers cu maşina mii de kilometri, am cântat, am râs până la lacrimi, am plâns, ne-am deschis sufletul unul altuia. Au trecut, iată, opt ani de când ne-am întâlnit şi parcă îl ştiu pe Cătălin de-o viaţă. De atunci i-au apărut toate cele patru romane în limba română, la Polirom, la ultimele două fiindu-i „muz" - cum îmi zice el -, căci l-am pus pe pista subiectelor pentru „Maseurul orb" şi „Zaira". De atunci, am participat împreună la mai multe evenimente literare în străinătate şi în România. Prietenul meu e un scriitor de cursă lungă, un caracter foarte puternic, un învingător.

Distanţele nu contează în prietenie

Anul trecut am avut o rezidenţă la Winterthur, în Elveţia, iar el, una în nordul Germaniei, dincolo de Hamburg, pe lângă Lubeck. Abia aşteptam să ne întâlnim, el urmând să vină acasă. Într-o seară mă trezesc cu un telefon de la Cătălin: „Nu mă pot întoarce, am căzut şi mi-am rupt piciorul, e în ghips." „Să vin după tine?" „Poţi?" „Ce întrebare..." M-am suit în tren şi am mers 1.300 de kilometri, am traversat toată Germania, de la sud la nord. Iar a doua zi conduceam maşina lui Cătălin înapoi spre Elveţia şi făceam haz amândoi de toată păţania. Peste o lună, Cătălin mi-a fost traducător şi moderator destoinic la o întâlnire pe care am avut-o cu cititorii din Winterthur. Prietenia noastră miroase a pâine caldă. Ştiţi cu ce seamănă mirosul de pâine caldă? Cu absolut nimic. E unic!