Petanque, jocul cu bila, pe gustul lui Victor Yila

Petanque-ul a împlinit un secol în Franţa şi abia câţiva ani în România. E un joc pentru care ai nevoie de şapte bile. Trei tu, trei adversarul şi încă una, mică şi colorată, botezată purceluş.

Jocul petanque a fost adus în România acum şase ani, pe aripile antreprenoriale ale unui misterios om de afaceri. Îl cheamă Titus Marin, s-a născut la Varşovia şi trăieşte în Bruxelles. În 2006, misteriosul om de afaceri a bătut ţăruşii Federaţiei Române de Petanque şi, ajutat de tot felul de inşi care au prins pasiunea din mers, şi-a pus în cap să răspândească virusul acestui joc în Bucureşti şi în alte oraşe, mai apropiate sau mai depărtate de Capitală.

A reuşit în felul acesta să trezească la viaţă plăcerea unor străini din România, care trebuiseră să se despartă de petanque odată cu părăsirea ţărilor natale. Unul dintre cei făcuţi fericiţi de intrarea hotărâtoare şi ireversibilă a petanque-ului în Bucureşti e Victor Yila, actor şi cântăreţ originar din Congo, figură foarte populară printre spectatorii micilor ecrane.

Explicat pe scurt, petanque-ul e jocul în care trebuie să plasezi trei bile mari de metal cât mai aproape de o bilă mică din lemn - purceluşul. Pentru fiecare bilă aşezată lângă purceluş, primeşti un punct. Câştigă cel care ajunge primul la 13 puncte.

J.P., campionul de la Brazzaville

Victor Yila joacă petanque de când se ştie. În ţara lui de origine, Republica Congo, în capitala ei, Brazzaville, copiii se nasc cu bilele acestea în casă. Toată familia lui joacă petanque. Mama l-a bătut vreme îndelungată. Nu-i lăsa nicio şansă. Îl bătea chiar şi când îi acorda revanşa. Acum s-a întors roata, femeia a înaintat în vârstă, şi-a pierdut din puterea de concentrare, iar băiatul o bate întruna, nici nu se gândeşte să-i menajeze orgoliul.

În acest lanţ trofic al familiei congoleze, nici pe Victor nu-l iartă unul dintre fraţii lui mai mici, Jean-Paul, J.P., cum îl alintă familia. „Dacă sunt zece jucători de petanque în Congo, atunci, cu siguranţă, J.P. e unul dintre ei", îl laudă Yila pe junior. Dar J.P. nu stă în laudele familiei, nu e interesat de ierarhiile din Congo, nu se mulţumeşte să joace pe terenurile din Brazzaville. Când află de turnee în Franţa, îşi face repede bagajele, îndeasă bilele în valiză şi vine întins în Europa. A câştigat câteva premii, de unul singur sau în echipă, chiar în Marsilia, capitala mondială, epicentrul internaţional al petanque-ului.

Cu bilele în portbagaj

Victor Yila e atât de îndrăgostit de acest joc încât are tot timpul 30 de bile la el. Le ţine ascunse în portbagajul Renault-ului pe care îl conduce, sub o mochetă, chiar lângă roata de rezervă. Sunt bile de toate felurile: pentru profesionişti, dintr-un aliaj sofisticat, pentru semi-profesionişti, dintr-un metal oarecare, şi pentru amatori, din plastic. Mai are încă pe-atâtea acasă. Într-un acces de euforie, s-a gândit chiar să renunţe la roata de rezervă: să câştige spaţiu şi să umple portbagajul maşinii cu bile.

E arsenalul festiv cu care congolezul s-a pregătit să întâmpine puţin probabila şi foarte norocoasa apariţie a unui român ros de acelaşi microb: „Jucătorii de petanque sunt atât de rari în România încât, dacă găsesc unul, vreau să fiu sigur că nu-l las să scape".

Pentru Yila, petanque-ul e mai important decât fotbalul, mai important decât televiziunea, decât actoria şi decât muzica şi, în general, decât orice alt divertisment. Pentru nimic în lume congolezul n-ar face altceva, indiferent de oră şi de zi, dacă i s-ar oferi ocazia să joace o partidă de petanque.

Terenul de petanque răpeşte foarte puţin din fondul funciar al celorlalte jocuri: o suprafaţă de 3 pe 11 metri. Federaţia a avut o tentativă de a amenaja unul (oficial, omologabil) în parcul Herăstrău, însă planurile au murit pe hârtie. Teoretic, petanque-ul se poate juca pe orice suprafaţă: asfalt, nisip, iarbă, ţărână, prundiş, chiar şi beton. De fiecare dată, bila e lăsată din mână altfel. Pe asfalt, trebuie doar scursă din podul palmei, călătoreşte singură până la ţintă. Pe iarbă, trebuie aruncată cu efect, să se-nvârtă ca un titirez după ce atinge pământul.

De la înfiinţare, Federaţia Română de Petanque a făcut prozeliţi sub semnul improvizaţiei. Câţiva jucători mergeau în tot felul de localităţi, luate la întâmplare, se opreau în parcuri şi-ncepeau să joace. Lumea se strângea curioasă, apoi voia să încerce. Punea mâna pe bilă şi arunca. Aşa s-a împământenit microbul în Sebeş, Alba Iulia, Cluj, Brăila, Galaţi etc.

Măiestria congolezului

În curtea Facultăţii de Construcţii, unde predă lecţii de Franceză, Victor Yila a făcut o mică demonstraţie de petanque pentru reporterii de la „Weekend Adevărul". Congolezul prinde bila în căuşul palmei. O ţine graţios, fără să o strângă şi, ridicându-se brusc de pe vine, unduindu-se ca un gât de lebădă, o azvârle chiar lângă purceluş, cu o precizie de scamator. Foloseşte bile de 700 de grame, pe măsura mâinii lui: îi zboară aproape singure din palmă, ca nişte fluturi, imediat ce desface degetele, şi se-aliniază, ascultătoare, lângă biluţa colorată de lemn, lângă purceluş.

"Jucătorii de petanque sunt atât de rari în România încât, dacă găsesc unul, vreau să fiu sigur că nu-l scap.''
Victor Yila actor

Istorie

Jocul de petanque a fost născocit de un francez din Provence, pe numele Jules Lenoir. Acesta era paralitic şi, până să rămână în scaunul cu rotile, fusese un foarte talentat practicant de „Jeu Provencal" - un divertisment asemănător, care presupunea, în schimb, aruncarea bilelor din mişcare, ţinând un picior în aer la o distanţă aproape dublă. Constrâns de handicapul dobândit, Lenoir a avut ideea unui joc în care bilele erau lansate din poziţie fixă, ţinând picioarele pe loc - „pieds tanque" („picioare legate"  - în dialectul local).  În oraşul La Ciotat , unde, în 1910, Jules Lenoir a jucat prima oară petanque, astăzi există un complex de terenuri  („bulodrom"), care îi poartă numele.

Misterioşii oameni care au adus petanque-ul în România

Câţi jucători a strâns Federaţia Română de Petanque sub pălărioara ei cosmopolită e greu de aflat, fiindcă, astăzi, federaţia e doar un număr de telefon la care îţi răspunde o femeie înainte de a muta repede receptorul la urechea soţului. Soţul, un bagaj dezordonat de cunoştinţe, e volubil, vorbeşte cât ai chef să-l asculţi, doar că la final te roagă să iei toate cuvintele pe care le-ai auzit de la el şi, cu tot cu virgule, să le îndeşi frumuşel în gura
soţiei.

Nu vrea să fie citat. Soţul e prieten cu misteriosul Titus Marin, fondatorul federaţiei şi, în numele acestuia, te roagă să nu-l pomeneşti în articol fiindcă omul de afaceri româno-belgian, născut la Varşovia, e o persoană boemă, discretă, low-profile, căreia îi displace să-şi vadă numele în ziare. Femeia care răspunde la numărul de telefon al Federaţiei se cheamă Liliana Chiriac. Soţul ei, cel care preia îndată convorbirea, e Romeo Chiriac, ziarist sportiv cu state vechi la agenţia Mediafax.

Datorii la piaţă

Chiriac vorbeşte generos la telefon, însă doar o dată sau de două ori: apoi, nu mai răspunde, nici la apeluri, nici la e-mail-uri, iar „vocea de ventriloc" a micuţei Federaţii Române de Petanque dispare iremediabil în eter.

Despre misteriosul Titus Marin, cel care a adus petanque-ul la noi din ţară, se spune că e unul dintre liderii comunităţii române din Belgia, un om de afaceri prosper, cu o solidă poziţie financiară. În 2006, misteriosul Titus Marin a lăsat în ţară - clar, la lumina zilei - o datorie de 4.000 de euro, păgubind Piaţa de Gros din Berceni.

Închiriase aici un stand comercial şi organizase, pentru prima oară în istoria României, Cupa Presei la petanque. Administraţia Pieţei l-a dat în judecată, dar n-a recuperat banii. Societatea comercială a lui Titus Marin, Renovator SRL, a fost împinsă, astfel, în lichidare. Consecinţa: a dispărut unicul importator în România al bilelor OBUT, cele mai bune care pot înzestra căuşul palmei unui jucător de petanque.

Reguli de joc şi echipament

- Se poate juca unu contra unu, doi contra doi sau trei contra trei. În primul caz, jucătorii au la dispoziţie câte trei bile. În celelalte, doar câte două.
- Aruncarea se face ţinând ambele picioare pe pământ.
- Mâna care lansează bila trebuie să fie orientată cu dosul palmei în direcţia de aruncare.
- Cel care începe aruncările este ales prin tragere la sorţi.
- Odată ales, el desenează un cerc cu diametrul cuprins între 35 şi 50 de cm, din interiorul căruia, pe durata jocului, vor fi efectuate toate aruncările.
- Acelaşi jucător aruncă şi purceluşul (ţinta). Acesta trebuie să cadă la o depărtare de 6 până la 9 metri de cercul desenat, fără să fie mai aproape de un metru de obstacolele naturale (ziduri, arbori, garduri etc.).
- După prima aruncare cu bila de petanque şi după a doua (efectuată de adversarul celui tras la sorţi), continuă să arunce acela a cărui bilă s-a oprit mai departe de ţintă. În caz că nu reuşeşte să plaseze o bilă mai aproape de purceluş decât adversarul lui, va arunca până va rămâne fără cele trei bile disponibile într-o rundă.
- Se primeşte câte un punct pentru fiecare dintre bilele aruncate mai aproape de ţintă decât toate bilele adversarului. Scorurile posibile pentru o rundă de trei aruncări sunt: 3-0 (toate aruncările sunt mai bune decât ale adversarului), 2-0 (doar două sunt mai bune) sau 1-0 (una singură).
- După o rundă, bilele sunt culese de jos, iar aruncările sunt reluate de jucătorul care se află în dezavantaj.
- Un meci se încheie când unul dintre jucători strânge 13 puncte, câştigând, astfel, partida.
- Bilele de petanque măsoară între 70,5 şi 80 mm în diametru şi cântăresc între 650 şi 800 de grame.
- Diametrul purceluşului (ţintei) este între 25 şi 35 mm.
- O trusă profesionistă, de trei bile, marca OBUT, costă 150 de euro. Trusele semi-profesioniste costă 100 de euro. Există şi truse pentru amatori, mult mai ieftine.