Oamenii care trăiesc viaţa în joc VIDEO

Nu au un job normal și sunt consideraţi „neserioşi“ de familie şi de prieteni. Se înfurie când sunt „ucişi“şi se bucură când strategia lor dă roade. Aceştia sunt gamerii, oamenii care au făcut din joc o profesie.

Zile, nopţi, luni şi chiar ani pot trece pe lângă un gamer fără ca el să-şi dea seama. În universul său imaginar nu pătrunde nimic care ar putea să-l distragă de la strategia bine pusă la punct într-o dimensiune paralelă. Faptul că în lumea virtuală totul se învârte într-un cerc, în care ţinta este supravieţuirea şi doborârea inamicului şi nu vreo notă de la şcoală sau plata facturii la lumină, este ca un magnet pentru oamenii cu probleme de comunicare.

De aceea, spun specialiştii, acest mediu este adesea un refugiu pentru cei care nu reuşesc să aibă succes în lumea reală. În consecinţă, împătimiţii de jocuri video ajung să confunde cele două realităţi şi să plătească, fără să-şi dea seama, un preţ uneori prea mare: renunţă la şcoală, la familie şi, în cel mai rău caz, devin nişte „drogaţi moderni", dependenţi de lumea virtuală în care şi-au transpus întreaga viaţă. Excepţie de la această regulă fac cei care reuşesc să transforme pasiunea în job, câştigând astfel bătălia cu imaginarul, adică testerii de jocuri video şi profesioniştii.

„M-am lăsat de şcoală pentru calculator"

Microbul jocurilor strategice, cum ar fi StarCraft, sau cel al shooterelor - Counter Strike - a „infectat" România în jurul anilor 2000. Astfel, lupta între bine şi rău, terorişti şi poliţişti, acaparează de atunci din ce în ce mai mulţi jucători, în special adolescenţi. Studiile arată că media de vârstă a împătimiţilor se situează în jurul a 25 de ani.

În România, dintre cele 7 milioane de persoane conectate la internet, peste 2 milioane sunt gameri activi. Performanţă fac doar aproximativ 20.000. Din această categorie fac parte şi jucătorii care au participat în urmă cu o săptămână la calificările pentru competiţia Dreamhack Winter 2011, care a avut loc la Constanţa.

„Am depus efort, am pus suflet, am trăit emoţii şi am ajuns să ne exprimăm anumite sentimente. Jocul este parte din viaţa noastră şi pentru a atinge un nivel cât mai mare de performanţă trebuie să învăţăm ce înseamnă disciplina", a declarat pentru „Adevărul" Liviu George Munteanu (24 de ani), liderul echipei Earthquake (Eq) din Constanţa, calificată la concursul de Counter Strike din Suedia, care va avea loc la sfârşitul acestei luni.

Totul are însă un preţ. „Pentru mine, jocul a însemnat cel mai important lucru din viaţă. M-am lăsat de şcoală şi am sacrificat orice a fost nevoie", povesteşte Ibram Sedan (25 de ani), colegul lui Liviu, un veteran al echipei Eq şi împătimit al jocului încă de la apariţia sa în România. Una dintre cheile succesului constă în antrenament, spun profesioniştii.

Când plăcerea devine stil de viaţă

Numărul de ore necesare pentru a atinge performanţa variază. Astfel, dacă la început concurenţii de la Dreamhack Winter 2011 aveau nevoie şi de 12 ore de antrenament pe zi, acum sunt suficiente 7. „În acest moment, strategia este secretul succesului. Avem avantajul că ne dăm seama de schema de joc a adversarilor, iar după aceea este foarte uşor să-i mutăm pe hartă, adică să-i facem să acţioneze cum vrem noi", explică Sedan tehnica de joc.

Click pe infografie pentru a mări

De la stadiul de joacă până la cel de loc de muncă stabil este doar un pas, pe care însă nu-l fac mulţi gameri. Bogdan Cruceanu (29 de ani), din Bucureşti, poate fi un model pentru împătimiţii jocurilor de strategie pe calculator. El şi-a văzut visul cu ochii când a fost angajat la o companie unde singura sa grijă era să se joace.

„Am ajuns tester imediat după facultate. Am văzut un anunţ de angajare pe un site, am aplicat, am dat un interviu şi după două săptămâni m-au chemat în probe. Apoi m-au angajat tester de jocuri pe telefon", povesteşte Bogdan. Practic, sarcinile sale zilnice însemnau ca toată ziua să butoneze telefoanele mobile, pentru că un joc trebuia testat pe câte 5-10 telefoane cu performanţe şi caracteristici diferite.

Jobul de vis a avut însă o durată limitată, deşi tânărul recunoaşte că nicăieri nu a avut parte de o atmosferă de lucru atât de plăcută. „Toţi de acolo eram înnebuniţi. Şi în pauza de masă treceam de la jocul pe telefon la cel pe calculator. A fost o perioadă frumoasă, dar am decis să încep o carieră în domeniul în care terminasem facultatea - Dreptul. În plus, banii nu erau cine ştie ce. Aveam un salariu de aproximativ 700 de lei în 2006", mai spune Bogdan.

Unii gamerijoacă doar să piardă timpul, însă alţii vor să facă performanţă. Diferenţele dintre ei se manifestă la toate nivelurile, susţin specialiştii. „Spre deosebire de un gamer ocazional, profesionistul este un sportiv şi are o disciplină de lucru. Acesta din urmă se concentrează la tehnică şi mai puţin la actul recreaţional. Un jucător profesionist concurează cu alte persoane, nu luptă cu o inteligenţă artificială. Paradoxal, acest gamer nu joacă exagerat de mult", argumentează Gabriel Diaconu, psihiatru în Bucureşti. Profesioniştii nu fac parte dintre oamenii vulnerabili, atraşi în mod bolnăvicios de spaţiul virtual. Din contră, sunt oameni cu un IQ peste medie, cărora le place să fie activi şi nu solitari.

Între profesie şi boală

Îngrijorător este însă că graniţa dintre dependenţă şi competenţă este foarte fină. Specialiştii afirmă că jocurile sunt ca o pâlnie informaţională, adică la origine există o plajă de cunoştinţe foarte largă, în care jucătorul are de acumulat multe informaţii ce-i trezesc curiozitatea, dar nivelul de competenţe este foarte mic. În timp, informaţiile de care are nevoie un gamer sunt mai puţine, dar este necesară o competenţă mai mare. „Creierul este forţat de această activitate, iar jocul îl obligă să caute stimuli pentru că nu există drum înapoi şi astfel creşte pragul de reacţie la aceştia. Dependenţa apare din cauza incompetenţei, survenită dintr-o eroare de persistenţă", explică Diaconu.

Semnele furtunii

Adicţia unui jucător este destul de uşor de depistat. În primul rând, au loc schimbări la nivel comportamental: nu mai iese la bere cu prietenii, nu-şi mai doreşte compania acestora. Apoi, acesta este acaparat de lumea virtuală şi renunţă la activităţile sale obişnuite. Încet-încet gamerii ajung să se joace doar noaptea şi lasă pe un mai târziu etern alte obligaţii sociale sau profesionale. „În cele din urmă ies la iveală semnele psihopatologice. Cel mai frecvent apar insomnia şi iritabilitatea, dar şi anxietatea. Dacă le închizi calculatorul, dependenţii au o reacţie foarte ciudată. Îi trec transpiraţiile, iar atunci când are loc descărcarea de adrenalină acest lucru se manifestă prin iritabilitate şi chiar violenţă", explică psihiatrul Diaconu.

Dicţionar

Gamerul este persoană care joacă pentru relaxare sau în mod profesionist un joc video, pe calculator, pe consolă sau pe internet. Există mai multe categorii: casual gamer (interes limitat), midcore gamer (interesat, dar fără mult timp liber), hardcore gamer (petrece mult timp, alege jocuri grele şi care necesită mult timp), pro gamer (jocurile video sunt sursa principală de venit).

Fetele, victime ocazionale

Statisticile arată că băieţii sunt mult mai afectaţi decât fetele. Motivul pentru care microbul jocurilor pe calculator nu le „îmbolnăveşte" pe femei nu a fost însă pe deplin elucidat de specialişti. Cea mai plauzibilă explicaţie ar fi că, în realitate, nivelul de anxietate în cazul sexului masculin este mai mare decât la cel feminin, iar gradul de internalizare e mai mare la femei decât la bărbaţi.

În lumea virtuală,  lucrurile stau exact invers. Astfel, mulţi tineri retraşi, depresivi, timizi, ajung jucători înrăiţi. „Ce-i mulţumeşte pe aceştia este starea de relaxare pe care o resimt odată ce pătrund în mediul virtual. Mecanismul jocului mimează răspunsul comportamental de căutare a unui drog, de la vârste mici. Astfel, am putea spune chiar că jocurile ajung să fie pentru unii nişte droguri legale", spune medicul psihiatru Gabriel Diaconu.

Confesiunile unei soţii de jucător dependent

Dincolo de gameri în sine, de acest microb sunt afectaţi şi cei din jurul jucătorilor, fie aceştia părinţi sau parteneri de viaţă. De multe ori, viaţa alături de un astfel de om ajunge să se transforme pe nesimţite într-un calvar.

Andreea D. (35 de ani) a fost căsătorită cu un gamer, dar a sperat că adicţia lui pentru jocuri se va stinge de la sine. „A fost o perioadă extenuantă, în care am sperat foarte mult şi am disperat foarte tare. Mi-a luat ani buni până când am realizat că, orice aş fi făcut, nimic nu s-ar fi schimbat. Eram în război cu o industrie întreagă, care nu se ocupa cu altceva decât cu a găsi alte şi alte metode pentru a-i face pe cei dependenţi şi mai dependenţi", povesteşte tânăra. 

Nu-şi dă seama că are o problemă

Viaţa pe care o trăia ajunsese un coşmar. Soţul Andreei trăia strict pentru joc. Nu dormea uneori nopţi în şir pentru că avea programate diverse raiduri. Dimineaţa, tânăra se chinuia să-l trezească din somn să se ducă la serviciu, dar el era frânt de oboseală pentru că se jucase ore în şir. Uita mereu să ajungă la diverse întâlniri pentru că nu se putea dezlipi de calculator. De-a lungul timpului, Andreea a încercat să-i găsească scuze şi spera că soţul ei va recunoaşte că are o problemă, însă şi-a dat seama că el nu conştientiza faptul că este ceva în neregulă.

Izolat de restul lumii

A încercat să-l trezească la realitate, însă a constatat că se află de fapt în plin război cu o persoană pe care pur şi simplu nu o recunoştea. Nici certurile şi nici venirea pe lume a fetiţei lor nu au schimbat lucrurile. În plus, stilul de viaţă al bărbatului s-a reflectat şi în situaţia economică a familiei. Astfel, soţul Andreei şi-a pierdut locul de muncă de trei ori în patru ani pentru că întârzia mereu la serviciu.

„Femeile se agaţă de iluzia că sunt măritate şi asta le conferă un statut social mai acceptabil decât cel al unei femei divorţate, cu un copil sau doi în grijă. De fapt, sunt măritate doar în acte: gamerii nu merg cu ele în concedii, pentru că, smulşi din faţa computerelor, ei se plictisesc. Nu merg la teatru pentru că teatrul e o chestie falsă. Nu merg la film, nu merg la petreceri pentru că e doar o pierdere din timpul lor de joc şi din banii familiei", crede Andreea.

Ea mai spune că, din experienţa personală, gamerii nu sunt persoane pe care te poţi baza, nu acceptă responsabilităţi şi singurele rutine pe care le conştientizează sunt cele ce ţin strict de nevoile lor de joc. După patru ani de căsnicie, ea a cerut divorţul. Fetiţa i-a rămas în grijă, iar tatăl ei pune şi acum jocurile pe primul loc. 

Cum rămâi pe drumul cel bun

- Nu juca mai mult de trei ore zilnic.
- Nu căuta în joc soluţii la probleme reale, joacă-te pentru divertisment.
- Jocul nu primează în faţa realităţii.
- Apelează la ajutor specializat când lucrurile degenerează.