Monica Bârlădeanu, actriţă: „E greu să rămân undeva pentru totdeauna!“

De la adolescenta suspendată într-o lume imaginară la actriţa celebră de astăzi, Monica Bârlădeanu a parcurs un drum lung. Între două festivaluri  de film, cel de la Londra şi cel de la Cannes, ambiţioasa actriţă ne-a dezvăluit ce a mânat-o pe drumul gloriei.

Eşti Lia în drama de război „Out of the Night", o coproducţie americano-italiană, în care vei juca alături de celebrul Peter O'Toole. Aţi filmat vreo scenă împreună?

E un proiect foarte special, la care ţin enorm însă, pe moment, a fost suspendată pre-producţia la „Out of the Night" din motive financiare. Din câte ştiu, unul din producători s-a retras din acest proiect şi a plecat şi cu un procent important din finanţare, aşa încât acum echipa de producţie încearcă să se replieze pe noile coordonate...

Să vorbim atunci despre lucruri despre care ştim sigur că s-au întâmplat. Cum a fost la Londra experienţa de „jurat" al unui festival internaţional de film? Vine după experienţa pe care ai avut-o anul trecut la Tiff.

La Cluj, cei de la Tiff sunt gazde excelente şi, graţie atenţiei şi eficienţei Elvirei Lupşa, cea care a avut grijă de membrii juriului,Tiff-ul rămâne pentru mine unul din cele mai dragi festivaluri de film la care am fost invitată. Anul trecut noi, cei din juriu, am reuşit să petrecem mult timp unii cu alţii, să ne consultăm, să împărtăşim impresiile la cald despre filmul pe care-l vizionasem tocmai, fie că era vorba de entuziasm sau dubiu, şi să luăm în felul acesta la final decizii cu care toţi cei cinci membri să se declare mulţumiţi. E foarte interesantă dinamica personajelor dintr-un juriu: cum fiecare dintre membri are câte un film favorit, de care se ataşează aproape ca şi cum ar fi al lui personal, şi cum luptă la discuţia finală să-i „caştige" un premiu. De parcă ar fi un premiu cu care ar pleca personal acasă. E şi asta într-un fel o formă de confirmare profesională: când reuşesti să impui un film drag ţie, care apoi are parte şi de confirmare publică. Din fericire, în experienţa de la Cluj n-am ajuns la lupte „grele" (eram trei fete şi doi domni, iar solidaritatea feminină ne-a făcut să controlăm în permanenţă scorul ), majoritatea premiilor s-au dat fără mari răsturnări de situaţii. La Londra, la East End Film Festival, a fost alt tip de experienţă, mai „aseptică" îi spun eu, în care membrii juriului nu s-au văzut deloc, au văzut filmele complet separat, s-au decis asupra unei liste scurte de trei filme favorite din cele şase propuse, urmând să ne întâlnim să dezbatem numai în cazul în care existau conflicte majore de propuneri pentru marele premiu de „best first feature".

Acesta e premiul pe care l-a câştigat „Francesca" anul trecut.

Şi motivul pentru care eu am fost invitată în juriu anul acesta, iar Bobby Păunescu a fost invitat regizor rezident. E un alt tip de experienţă, perfect valabilă şi aceasta, poate chiar mai onestă, fiind complet neinfluenţată de discuţii ulterioare cu ceilalţi membri ai juriului care ar putea să-ţi altereze impresia iniţială pe care ţi-a lăsat-o un film sau altul. A existat în cadrul festivalului East End şi un program focus pe film românesc, cu filme recente care au captat atenţia publicului internaţional şi au deja în portofoliu câteva premii importante, aşa încât regizorii noştri au avut un monopol complet la festivalul de anul acesta. A fost Radu Munteanu cu „Marţi după Crăciun", Andrei Ujică cu „Out Of the Present", un docufilm excelent, Marian Crişan cu „Morgen" şi Bogdan G Apetri cu „Periferic" (film care a intrat şi în competiţie). Mi s-a părut remarcabil de eficient şi de aproape de filmakerii români prezenţi, ICR Londra care e condus de o echipă de oameni sensibili şi cu pasiune reală pentru cinema: o Magda Stroe care are răspuns la toate întrebările şi grijă mare ca toată lumea să aibă parte de expunerea corectă sau Doru Branea, directorul ICR Londra, real preocupat ca artiştii români să poată avea parte acolo de toată promovarea pe care o merită. Extrem de implicat şi de activ mi s-a părut şi ICR New York, condus de Corina Şuteu care provine din zona criticii de teatru, extrem de puternică şi de penetrantă în mediile artistice de acolo. Mă bucur enorm că ICR joacă un rol important în ultimii ani în promovarea culturii româneşti peste hotare şi că zilele în care această instituţie avea un simplu rol decorativ au luat sfârşit!

Ce peliculă ne recomanzi din cele care au intrat în competiţie?

„Periferic", regizat de Bogdan George Apetri, care mai e încă în cinematografele din România şi „Udaan", filmul câştigător al premiului de Cel mai bun debut. E o producţie indiană, care stă departe însă de melodramele produse pe bandă rulantă de Bollywood, şi care propune în schimb o poveste de famile cu emoţii şi momente de criză perfect dozate.

Eşti familiarizată cu virulenţa paparazzilor şi a criticilor de film. Care sunt mai răi?

Paparazzi vânează cu camera mai degrabă un moment stânjenitor al subiectului pe care-l pozează, iar criticul de film analizează structural, stilistic şi narativ o propunere artistică a unui regizor, în care eventual inserează şi câteva observaţii vis-à-vis de performanţa unuia dintre actori. Ambele tabere sunt necesare într-o societate cu presa liberă şi echilibrată.

Când ai renunţat la visul de a face televiziune şi ai realizat că poţi fi actriţă? Îţi mai aminteşti momentul?

A fost o trecere destul de lentă de la una la alta şi nu cred că a fost vorba de o decizie clară şi abruptă. Ştiam că mă pot întoarce să reiau oricând „Viaţa în Direct", însă începusem să aleg tot mai des actoria până când profesia de prezentator tv a pierdut definitiv la puncte.

În urmă cu aproximativ o lună ai participat la lansarea pe DVD a filmului care te-a făcut celebră în toată Europa - „Francesca", producţie premiată la peste 20 de festivaluri internaţionale. Cum s-a vândut dvd-ul?

Excelent, cu mult peste aşteptări, având în vedere că ştim cam cât interes există pentru dvd-ul cu film românesc la noi. Poate şi pentru că l-am promovat agresiv, sau poate pur şi simplu pentru că cei care l-au ratat în cinematografe şi-au dorit să-l vadă acasă, în condiţii bune, nu pe computerul personal, piratat de pe vreun website...

Pentru cei care n-au apucat să-l vadă, de ce ar trebui s-o facă?

Pentru că e un film care conţine câteva momente de antologie, dacă mă gândesc la secvenţele cu Remulus şi acoliţii săi, pentru că pune în discuţie o problemă pe care o au foarte mulţi tineri de vârsta mea, o problemă pe care am avut-o şi eu într-un fel, dar şi pentru că e un film confirmat de câteva premii bune. Să fii român cinefil şi să nu-l vezi, e ca şi cum ai fi mamă de copil premiant, dar nu ştii exact ce performanţe are propriul fiu.

Spuneai că sunt anumite secvenţe cu o încărcătură aparte, la care nu vrei să te uiţi. Ai reuşit până la urmă să vezi integral filmul?

Monica Bârlădeanu, una dintre cele mai de succes actriţe „made in Romania“   Foto:  Guliver Getty Images

Am avut o problemă la început să văd anumite secvenţe pentru că eram încă destul de conectată la stările emoţionale pe care le aveam când filmam scenele respective aşa încât ajunsesem în situaţia penibilă de-a lăcrima şi pe scaun la vizionare atunci când o făceam pe ecran. Ulterior însă, momentele mele de vulnerabilitate pe ecran au devenit oportunităţi perfecte să-mi culeg scamele de pe fustă sau să caut ceva în geantă...

 Mai spuneai că destinul eroinei seamănă izbitor cu al tău până la un anumit punct. Din ce punct destinele voastre se despart?

Avem în primul rând motivaţii diferite pentru care am plecat din ţară şi apoi Francesca e idealistă într-o doză mult mai mare decât sunt eu.

„Visul american" sau pur şi simplu o criză de identitate a generat dorinţa ta de a părăsi România?

N-am fost virusată de Visul American, cel din accepţiunea populară cel puţin. Am vrut doar să învăţ actorie de film şi Los Angeles-ul mi s-a părut locul cel mai potrivit să fac asta. Dacă vroiam să studiez balet poate că ajungeam la Moscova. Criza de identitate a început cu mult mai devreme, o dată cu întrebarea: „ce-mi place cu adevărat să fac?", pe care mi-am pus-o atunci când am ales să nu practic meseria de jurist. De atunci am intrat într-o căutare permanentă a lucrurilor care mă reprezintă cu adevărat: fie că e vorba de profesie, de prietenii pe care mi-i ţin aproape sau de hainele cu care mă îmbrac. Şi-am avut destul de multe revelaţii pe drumul acesta: că frecventam oameni sau locuri doar pentru că erau cool, fără să-mi placă cu adevărat foarte tare, că eram într-o inerţie personală şi profesională din care trebuia neapărat să ies şi multe alte mici adevăruri pe care prefer să le păstrez doar pentru mine.

„Tot griul din jurul personajelor mi se pare foarte aproape de mintea noastră." E ceva greşit în nuanţe, în a gândi în nuanţe sau doar în culoarea gri?

Dacă sugeraţi că între ghilimele sunt cuvintele mele, probabil că jurnalistul care a scris asta nu mi-a reprodus fidel ideea sau a rupt-o dintr-un context în care avea mai mult sens. Dar nu, nu mi se pare nimic în neregulă cu nuanţele de gri, verde, albastru... am o problemă doar cu extremele: alb-ul şi negrul, pentru că sunt culorile fundamentalismului şi ale extremismului, care îmi par bolile fatale de care suferă omenirea în secolul acesta.

Scurtmetrajul Ioanei Uricaru, „Stop-over", cu tine şi cu Damian Drăghici în rolurile principale, a rulat în competiţia internaţională a celui mai important festival american - Sundance (20 - 30 ianuarie 2011, Park City, Utah). Ce s-a întâmplat la acea competiţie şi cum a fost să lucrezi cu Damian Drăghici?

A fost splendid la Sundance! „Stop-over" pune o problemă într-un mod foarte subtil, aşa am şi jucat-o la indicaţiile Ioanei Uricaru şi am avut amândouă o surpriză majoră să constatăm că la proiecţiile pentru public din Salt Lake City, de exemplu, ieşeau din sală oameni emotionaţi, care veneau să ne felicite şi să ne împărtăşească episoade asemănătoare, pe care le trăiseră ei sau prieteni apropiaţi. Şi asta pentru că nu e un film cu emoţii la vedere; momentele de criză ale lui Ingrid, personajul meu, sunt stăpânite şi controlate şi nu ne aşteptam ca tipul ăsta de discreţie să aibă un asemenea efect pentru unii dintre spectatori. Oricum, la sfârşitul festivalului, Ioana Uricaru a plecat acasă cu un grant de 30.000$ pentru următorul ei lungmetraj. Cât despre Damian, a fost un partener excelent în „Stop-over": profesionist desăvârşit şi cu foarte puţin trac, ceea ce e rarisim pentru cineva aflat la prima experienţă cinematografică.

Cum erai ca adolescentă?

Destul de disconectată de la trenduri, cultura pop sau muzica topurilor curente, ocupată full-time cu visatul cu ochii deschişi. Mi se pare acum că eram cumva suspendată într-o lume imaginară în care trăiam diverse scenarii pentru o viaţă mai bună decât cea pe care o aveam în realitate, scenarii care se derulau pe coloana sonoră a celor de la The Carpenters sau Creedence Clearwater Revival. Ah, îşi mai făcea şi Elvis apariţii periodice cu câteva piese de care eram complet inamorată.

Ţi-aminteşti cum ai găsit Bucureştiul când ai venit pentru prima dată din Iaşi?

Da, mi se părea enorm. Începând cu gara în care aproape că mă rătăceam primele dăţi când am venit la Bucureşti. Îmi plăcea să-l descopăr singură, să ies din hotel şi s-o apuc pe străzi neexplorate încă. Mi se părea că toate lucrurile cu adevărat importante se întâmplau aici şi nu în oraşelul din care veneam. Acum însă am mari dubii... Sunt totuşi o creatură urbană, căreia îi place „viteza" şi opţiunile pe care ţi le oferă viaţa de metropolă, aşa încât, pentru moment cel puţin, votez cu oraşele mari.

 „A trebuit să colind lumea-n lung şi-n lat pentru a descoperi că cel mai bine e acasă, în România." Asta înseamnă că vei reveni aici definitiv la un moment dat?

E clar că cel mai bine e acasă în România, asta fără nici un fel de discuţie. E vorba de chemarea adn-ului cultural dacă vrei, care-ţi dă senzaţia de confort maxim când eşti acasă, „în familie". Nu-mi plac însă cuvintele „definitive" sau „pentru totdeauna". Mi-a plăcut de mică să-mi fac bagajul şi s-o iau din loc, de parcă aş fi fost născută pe drumuri, cum glumea maică-mea. Iată de ce mi-e greu să-mi imaginez ziua în care aş decide să rămân definitiv undeva.

De ce anume ţi-e cel mai dor atunci când eşti departe de ţara asta şi de ce nu-ţi este dor deloc?

Vin atât de des în România, mult mai des oricum decât îşi imaginează lumea, încât realmente nu am timp să mi se facă dor.

Ai găsit America aşa cum o credeai când încă trăiai aici? 

Nu aveam nici un fel de imagine precisă despre America înainte să ajung acolo, ştiam doar despre America pe care o promovează cinema-ul american prin filmele exportate, însă trăind acolo am avut un spectru foarte larg de reacţii la „americanisme".

Cu ceva timp în urmă l-ai surprins cel puţin pe Mircea Badea citind Polemica dintre Tismăneanu şi Tamaş în jurul marxismului est-european. Ce citeşti acum?

Of, mi s-a mai spus asta într-o emisiune şi repet, nu ştiu ce reacţie a avut Mircea Badea vis-à-vis de ce mă mai interesează pe mine să citesc, dar ca să ajungă Mircea să comenteze o micro-ştire ca asta, trebuie să fi fost în pană de subiecte... Dar, ca să-ţi spun ce cred cu adevărat, mi se pare absolut neesenţial ce citeşti. Mi se pare mult mai important ce înţelegi din ce citeşti.

Cât de dificil a fost să treci din lumina reflectoarelor (erai o prezenţă mondenă constantă în ţară) într-un con de umbră?

„Dificil"??? A fost exact tratamentul de care aveam nevoie să-mi revin din inerţia de care-ţi spuneam mai sus. A fost o trezire necesară ca să pot face paşi reali înainte şi să pot ajunge să înţeleg mai bine cine sunt.

Ce te deranjează la americani, ce anume din cultura americană ţi se pare deplasat? Pozitivismul forţat, poate faptul că sunt teatrali...

Exista o „boală" socială de care suferă foarte mulţi dintre ei: se numeşte supra-comunicare, adică vorbesc cu oricine, oric, oricând, chiar şi atunci când n-au nimic de spus.

Cultul pentru solidaritate al comunităţilor mici de peste hotare este un mit? Se ajută românii între ei în America?

Din câte am văzut şi auzit românii se ajută peste tot prin lume, nu doar în America. Şi înteleg de ce... stai mult printre străini şi vorbeşti ani de zile altă limbă decât cea în care ai spus „mama" prima dată şi, când întâlneşti un alt semen de-al tău, ai o senzaţie instantanee că ţi-e aproape frate.

Pe tine te-a ajutat vreun român stabilit în SUA? Anastasia Soare, cu care eşti prietenă, ţi-a înlesnit vreun contact cu vreo celebritate?

Nu cunoşteam pe nimeni înainte să ajung în Los Angeles, nici măcar limba n-o vorbeam atât de bine pe cât credeam eu, iar prieteni n-am avut deloc în primele şase luni, până când am început să mă integrez uşor... Pe Anastasia am cunoscut-o la Cannes în 2005, dar prietene am devenit în timp. E o inspiraţie pentru mine şi un om pe care-l admir foarte mult. Un contact cu o celebritate însă nu îţi aduce nici un alt beneficiu în afară de faptul că ai ce povesti prima dată când te vezi cu prietenele la o şuetă. Mi se pare că lucrurile sunt înţelese greşit în privinţa asta: celebrităţile nu fac miracole, nu sunt supra-oameni şi doar pentru că te ştii cu cineva care are o notorietate publică, fie ea şi la nivel mondial, nu înseamnă absolut nimic! Şi asta pentru că talentul şi celebritatea (două atribute complet diferite) nu sunt transmisibile precum viruşii.

Cum l-ai cunoscut pe agentul tău, acelaşi care a fost cândva şi agentul lui Leonardo Di Caprio?

Am fost recomandată de o directoare de casting care m-a distribuit în primul meu rol. N-am ştiut că fusese agentul lui Di Caprio şi nici nu cred c-am ştiut în prima perioadă lucrurile astea. Discuţiile mele cu agenţia la început erau foarte punctuale şi la obiect.

Ai avut diferite job-uri, ai lucrat inclusiv într-o benzinărie înainte de a-l cunoaşte pe Bobby Păunescu. Pe Bobby l-ai cunoscut când ţi-ai negociat salariul la B1 TV?

Am lucrat pentru o scurtă perioadă de timp la birourile reprezentanţei unei benzinării, pe post de asistent manager. Şi da, cu Bobby Păunescu mi-am negociat salariul pe care ulterior l-am avut la B1 tv, căci pe atunci el era general manager acolo.

Vă doriţi copii?

Sigur că da. La momentul potrivit însă, şi acest moment îl decid eu.

Apropo de stil de viaţă, cât de importantă este imaginea pentru tine şi cât timp îi dedici? Eşti genul care merge zilnic la sală şi care mănâncă două frunze de salată verde pe zi?

Nu, nicidecum. Fac sport acasă când sunt în România, iar în Los Angeles merg la un studio de pilates. Nu merg însă pentru că vreau, ci pentru că trebuie să am grijă de imaginea mea. O fac pentru că dorm mai bine, pentru că am mai multă energie, pentru că mă pot concentra mai bine în restul zilei şi pentru că trupul e un instrument cu care un actor lucrează: să-ţi antrenezi corpul e ca şi cum ţi-ai antrena vocea sau dicţia, absolut esenţiale în meseria asta. Pare un capriciu în România pentru că nu avem o tradiţie în a face sport aşa cum nu avem o tradiţie nici în a merge la dentist, la controale de rutină. Să zicem că generaţiile mai vechi au o scuză, dar cei din generaţia mea nu.

Cine pune mai mare preţ pe imagine, americanii sau europenii?

Nu ştiu să răspund la întrebarea asta, nu mă gândesc în termenii aştia. Pot spune însă că vanitatea nu ţine de continent sau de cultură, e o chestie personală.