Ziua în care Regele Mihai I a primit pașaport românesc: „Cu toate că am fost departe de voi mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată“
0La 25 februarie 1997, printr-o hotărâre a guvernului Victor Ciorbea, regele Mihai I a primit cetățenia română, pierdută cu jumătate de veac în urmă, odată cu tronul.
Autoritățile care au guvernat România după 1989 s-au temut la fel de mult de Regele Mihai I așa cum au făcut-o și comuniștii care l-au forțat să abdice. După ce l-au gonit de mai multe ori din țară, Regele Mihai I a fost lăsat într-un final să fie alături de supușii săi care nu l-au uitat.
În anul 1990, Regele Mihai și familia au sperat că pot veni pentru a sărbători Paștele. Primiseră aprobarea Guvernului și, automat, vizele. Era stabilit. Pe 12 aprilie 1990, în Joia Mare, ei trebuiau să fie în avion, spre România. Președintele Ion Iliescu și ministrul de Externe al primului guvern postdecembrist, Sergiu Celac, întocmiseră o listă cu reguli pe care Majestatea Sa trebuia să le respecte. În principiu, ei doreau să se asigure că vizita va fi una discretă, fără mare fast, fără declarații și, opțional, fără oaspeți. Regele a încuviințat și totul era pregătit.
Cuplul regal și câțiva însoțitori au plecat de la Geneva cu avionul, urmând ca pentru București să schimbe la Zürich. Așteptau în salonul de onoare, când directorul companiei elvețiene i-a anunţat că statul român le-a retras vizele. Întristat, umilit, regele nu înțelege ce s-a întâmplat – şi, în Vinerea Neagră, transmite un mesaj prin care explică lumii întregi, obiectiv, cum percepe relaţia cu România şi statutul faţă de ţară: „Decizia autorităților de la București de a-mi interzice intrarea în țara mea este gravă. Las poporului român și opiniei publice internaționale să aprecieze întreaga răspundere a celor care au luat-o. Țin să amintesc că alesesem sărbătoarea Paștelui pentru această întoarcere în țara mea tocmai pentru că aceste momente au pentru toți românii un caracter sacru. […] Îmi reafirm voința de a-mi servi cu toate puterile țara în cadrul unui proces democratic real. Forțat să abdic sub constrângerea și sub amenințarea a o mie de studenți luați ostatici, nu am fost decăzut niciodată oficial din cetățenia mea română de regimurile care s-au succedat până în ziua de azi. Sunt încă în posesia pașaportului meu românesc, pe care am refuzat să-l validez pentru a nu cauționa aceste regimuri. Actualul prim-ministru al guvernului provizoriu mi-a pus public în cauză calitatea de cetățean român. Aceasta este o chestiune deschisă”.
După ce fusese întors din drum o dată, Regele Mihai hotărăște un nou drum spre țară. Familia regală închiriază un avion privat, care aterizează pe un aeroport Otopeni gol, scrie Historia.
Vizibil emoționat, Regele așteaptă în sala VIP controlul actelor. După o așteptare de o oră, întreg grupul poate pleca: opt mașini sunt pregătite atât pentru ei, cât și pentru presă, pentru drumul către Capela Regală de la Curtea de Argeș. Dar nici nu pornesc bine motoarele că un ofițer vine și cere din nou pașapoartele cuplului regal. Spune că mai durează până le va înapoia și că între timp pot pleca în altă parte să aștepte.
După ore de stat în casa Siminei Mezincescu, pe atunci purtătoare de cuvânt a Casei Regale, Regele Mihai și Regina Ana sunt înștiințați de către cei rămași la aeroport că actele le vor fi date abia când vor părăsi țara. În aceste condiţii, regele decide că cel mai potrivit este să pornească spre catedrală.
Întreg convoiul este oprit la 20 de kilometri de Pitești. În jur de zece mașini, printre care și ale poliției, blochează drumul. Mașina regelui este flancată de ofițeri înarmaţi. Li se comunică faptul că sunt intrați în țară ilegal, cu pașapoarte daneze, că avionul închiriat este acum sub sechestru, şi că trebuie să părăsească teritoriul românesc urgent, fiindu-le pus la dispoziție un avion militar Antonov.
În 1992, regele fusese invitat la mănăstirea Putna pentru a participa la slujba de Înviere. Era 25 aprilie 1992 și, după 44 de ani de pribegie, Regele Mihai era primit cu pâine și sare – avionul Majestății Sale ateriza la Salcea, lângă Suceava. Pe aeroport, sute de jurnaliști și oameni simpli îl așteptau.
Curtea mănăstirii era arhiplină. Se striga în cor, dirijat în aer de sutele de flori aduse cuplului regal: Regele Mihai! Regele Mihai! Seara, familia regală a luat lumina sfântă și a cântat cu românii „Hristos a înviat”.
Presa scria că peste 5.000 de oameni au fost în acea seară la Putna. Peste 5.000 de lumânări aprinse la unison cu regele.
A doua zi, regele era la București. Familia Regală s-a cazat la Hotelul Continental și, de acolo, au pornit spre biserica Sfântul Gheorghe, unde aveau să participe la slujba de A Doua Înviere.
Când s-a lăsat seara peste București, regele a ieşit la balconul hotelului; nu fusese lăsat de autorități să își țină discursul de la Palatul Regal. Sutele de mii de oameni stăteau cu mâinile ridicate în sus, agăţându-se în sufletele lor de el ca de o speranță. Scandau într-o singură voce: „Monarhia salvează România!”.
Impresionat, Regele Mihai le-a spus românilor: „Cu toate că am fost departe de voi mai bine de 45 de ani nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima”. Toți cei adunați acolo i-au răspuns pe măsură, minute în șir: „Vă iu-bim! Vă iu-bim!”
Regele i-a anunțat pe români că a doua zi este nevoit să plece, dar că „aceasta nu este o despărțire, căci vom rămâne împreună sufletește, este mai degrabă pe curând”. Românii i-au răspuns: „Majestate, nu pleca! România-i țara ta!”.
În noiembrie 1993, Majestatea Sa a anunțat oficialitățile române că vrea să vină din nou. Ministerul de Externe i-a refuzat cererea pe motiv că în pașapoarte era trecută titulatura de Majestate Regală.
Și în 1995 regelui i-a fost din nou interzis să vină în țară. Emil Constantinescu îl chemase la funeraliile țărănistului Corneliu Coposu.
Pe 25 februarie 1997, printr-o hotărâre a guvernului Ciorbea, regele primește cetățenia română, pierdută cu jumătate de veac în urmă, odată cu tronul.
Abdicarea Regelui MIhai I
La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I a spus, atunci când a abdicat, că renunţă la tron atât pentru el, cât şi pentru urmaşii săi. „Abdic pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat la Rege al României. Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat“.
Într-un interviu acordat cunoscutului publicist Stelian Tănase, Regele Mihai I a povestit, pe larg, momentul.
„Plecarea noastră de aici a fost cam… cum să vă spun… Groza era aşa de încântat că avem această invitaţie la Londra şi mi-a zis că e musai să ne ducem acolo. Când am plecat de la aeroport, de la Băneasa, era tot guvernul, cu nişte zâmbete pe buze, strângeri de mână călduroase, cu… În fine, cât se poate de călduroşi, ne-au făcut şi cu mâna tot timpul. Or, lucrurile astea erau într-un contrast enorm cu atmosfera pe care am găsit-o atunci când neam întors. Povestiţi asta, de ce v-au primit rece? Rece?
Probabil că au făcut-o fiindcă s-a întâmplat chestia cu logodna mea. Noi ne-am logodit oficial în Elveţia, când ne-am întors de la Londra. Şi cum trebuia, de obicei, am trimis pe Mareşalul Palatului, Negel, să vie aici, să anunţe guvernul că suntem logodiţi şi să vedem cum facem cu eventuala nuntă. De acolo a venit răspuns negativ, imediat: „Nu se poate!”, că e prea scump, că nu ştiu ce. Şi el le-a explicat că nunta se poate face şi în afară, nu numai în ţară. N-au vrut să audă, n-au vrut să zică da! Cine, Groza, Gheorghiu-Dej? Groza, da! Deci guvernul pro-sovietic a refuzat. Şi atunci, după refuzul ăsta, Negel s-a întors la Laussane să ne spună ce s-a întâmplat. La câteva zile după aceea, am luat trenul şi ne-am întors în ţară. Or, combinaţia dintre logodna mea şi ce traficau ei pe aici a făcut să fie o atmosferă, când am sosit la gară, mai mult decât glacială. Toţi aveau nişte mutre încruntate, de-abia dădeau mâna cu mine.
Şi am venit aici (la Palatul Elisabeta, n.ed). După aceea am aflat: cât timp am fost plecat în Anglia, a venit Tito la Bucureşti. Şi, din spusele unora, Tito cu localnicii noştri de aici au pus la cale ceva, că trebuie să se termine cu monarhia, că nu mai merge… Asta am auzit-o după. Pe urmă, de aici am mers la Sinaia, pentru Crăciun. Bine, la noi Crăciunul se făcea, de obicei, la Bucureşti, dar nu mai e cazul acum.36 Şi în seara zilei de 30 decembrie, Negel, mareşalul Palatului, ne cheamă la telefon şi îmi spune că Groza mă roagă urgent să vin la Bucureşti, fiindcă au o chestiune de familie de discutat.
O chestiune de familie – noi ne-am închipuit că o fi fost tocmai refuzul cu logodna, căsătoria. Pe urmă, când am venit aici (la palatul elisabeta 3Palatul Elisabeta – n. ed.), ne-am urcat în odăile noastre şi a sosit şi Groza, dar l-a adus şi pe Gheorghiu-Dej, neanunţat. În momentul acela, a venit el cu hârtia pe care a scos-o din buzunar şi mi-a pus-o pe masă. Eu am citit-o aşa, la repezeală, cât era acolo, am văzut nişte lucruri şi am zis: mă duc alături ca să citesc ceva mai liniştit. Şi m-am dus în odaia alăturată, unde erau Ionniţiu cu Negel care mi-au spus că toată casa e înconjurată cu trupe de-ale lor, că santinelele şi soldaţii noştri au fost arestaţi şi scoşi din clădire, telefoanele tăiate complet. În jos, când m-am uitat, era artileria adusă acolo, ca să înconjoare casa. Bine, citisem deja asta. Şi m-am întors şi am spus, zic: „Ce se întâmplă aici? Mi-aţi tăiat telefonul, mi-aţi înconjurat casa cu trupe. Zice: „Păi, dacă nu se semnează asta cât mai repede, o să fie mare bucluc în ţară.”
Şi atunci şi mama, şi eu am încercat să-i explicăm că cel puţin constituţional nu se poate, eu n-am dreptul să refuz şi să plec fără să întreb ţara românească şi poporul. Şi zice: „N-avem timp pentru asemenea lucruri.” Şi mama a explicat ceva, iar Gheorghiu-Dej s-a întors către ea şi a spus: „Foarte frumos cum l-aţi educat pe fiul vostru!” Vorbe. Şi… Am mai adăugat că, din punct de vedere constituţional, eu n-am dreptul să abdic în felul ăsta şi, în special, pentru restul familiei. Eu n-am dreptul. Şi nici constituţional. Nu, că „N-avem timp, dom’ne!” Actul ăsta trebuie semnat urgent. Zic: „Cum o să semnez asta?!” Şi atunci mi-a spus: „Dacă nu semnaţi acum, într-un sfert de oră, o jumătate de oră, avem 1 000 de oameni tineri care sunt închişi şi, dacă nu faceţi ce vrem noi acum, trebuie să-i împuşcăm pe toţi!” Asta a fost. Cu sânge rece… Eu, când am auzit asta, le-am spus: „Asta e o responsabilitate pe care eu nu pot să o iau. Nici faţă de ţară, nici faţă de ei.” Şi a trebuit să semnez“.
Se încarcă comentariile...
