Secretele înfiorătoarelor temnițe medievale. „Niște puțuri uriașe ce seamănă cu infernul”
0Câteva cetăți medievale din România au păstrat camerele întunecoase folosite de foștii lor stăpâni ca închisori și săli de tortură. Însă nu numai beciurile acestor edificii erau destinate condamnaților, iertați de pedeapsa unei morți rapide.
În Europa, cele mai cunoscute temnițe destinate pedepsirii celor care comiteau infracțiuni se aflau în Grecia antică, unde prizonierii de război și pirații erau închiși până când era decisă soarta lor. Romanii au folosit și ei închisorile, încă din secolul al VII-lea î.Hr.
Temnița misterioasă de la Sarmizegetusa Regia
Cea mai veche temniță de pe teritoriul României ar fi funcționat în vremea dacilor, în incinta Sarmizegetusei Regia. În anul 1804, printre rămășițele unei presupuse clădiri subterane, au fost găsite rămășițe umane.
„Ce se descoperise în acel „beci”? Pe lângă multe blocuri de calcar şi lespezi de andezit, conform afirmaţiilor unor martori, în acea încăpere de sub pământ s-au găsit oseminte umane. Iar ce i-a şocat cel mai mult pe cei ce lucrau la golirea încăperii a fost o tibie umană pe care se aflau lanţuri masive din fier”, informa arheologul Aurora Peţan.
Despre prizonierii luați de daci în timpul războaielor cu romanii informează mai multe izvoare istorice. Dio Cassius relata povestea generalului roman Longinus, care s-a sinucis după ce fusese capturat de regele Decebal, iar scene de pe Columna lui Traian înfățișează legionari romani, în timp ce erau torturați de preotesele dace.
Pedepsele extrem de dure din Evul Mediu
Închisorile medievale nu erau cu nimic mai bune pentru cei trimiși în ele decât cele antice. Pedepsele dure aveau rolul de a-i descuraja pe ceilalți membri ai comunității să comită infracțiuni sau de a le inspira teamă.
În Evul Mediu, pe teritoriul actual al României cea mai dură dintre pedepse - condamnarea la moarte - era des folosită, arată mărturiile despre domnitori ca Vlad Țepeș, Vasile Lupu, Matei Basarab, Alexandru Lăpușneanu sau Ion Vodă cel Cumplit.
„Tâlharii se spânzură, sacrilegii se ard, ucigaşii nobili se decapitează, iar cei de jos să sufere înceata şi greaua moarte a înţepării. Ucigaşul împăcat cu rudele mortului poate nădăjdui o oarecare îndurare de la domn. Iertarea trebuie spusă public. Altfel, moartea se pedepseşte cu moarte, căci sângele cere răzbunare prin sânge şi moartea prin moarte”, informa istoricul Ştefan Berechet, amintind de domnia lui Vasile Lupu în Moldova, în volumul „Judecata la români până în secolul al XVIII-lea” (1926).
Execuțiile aveau loc în fața mulțimilor, iar cei condamnați erau supuși unor chinuri groaznice înainte de a muri. Gheorghe Doja a rămas în istorie pentru martiriul la care a fost supus în 1514, la Timișoara.
Conducătorul răscoalei din Transilvania medievală a fost legat cu lanţuri înroşite în foc, a fost aşezat pe un tron de fier încins, a fost obligat să țină în mână un sceptru aprins, iar pe cap călăii i-au așezat o cunună aprinsă, făurită din fier de plug. Apoi, bucăţi din trupul său au fost smulse cu cleștele și date celorlalți condamnați, printre care se afla și fratele său, obligați la acte canibalice.
Atunci când scăpau de condamnarea la moarte, acuzații puteau primi pedepse corporale, ca biciuirea sau mutilarea, unii urmând să fie marcați cu fierul înroșit în flăcări.
În așteptarea sentinței, unii ajungeau în temnițele întunecate amenajate în subsolurile unor castele sau cetăți, pline de murdărie și umezeală. Adesea, prizonierii erau legați în poziții incomode, iar pentru a-i ține totuși în viață, paznicii le dădeau să mânânce restul de mâncare și să bea apă murdară.
Beciul condamnaților la moarte
Turiștii care vizitează Castelul Corvinilor din Hunedoara găsesc două încăperi care stârneau înfiorarea prizonierilor medievali. Sunt unele dintre cele mai bine păstrate temnițe medievale din România.
În dreapta porții de intrare a castelului din secolul al XV-lea, s-a păstrat fosta închisoare, clădită în secolele XVI – XVII, pentru a lua locul unei alte temnițe, mai vechi, ascunsă sub sala Cavalerilor - loc despre care se spune că l-ar fi găzduit pe Vlad Țepeș.
Închisoarea păstrează uşa originală din secolele trecute. Aceasta nu a ars în timpul incendiului care a mistuit castelul în 1854. Iar în același beci arheologii au descoperit pecetea călăului, semnul unei roţi cu zimţi care se găsea pe paloşul acestuia.
Unii istorici au arătat că beciul era rezervat celor condamnați la o moarte lentă, care erau aruncați în el și „uitați”, până când mureau.
În fața ei, oaspeții castelului medieval pot coborî în cele două săli subterane ale vechiului bastion de tortură, mobilat în anii trecuți cu reproduceri ale unor instrumente de tortură și manechine. Bastionul de tortură a fost construit în secolul al XV-lea și era folosit pentru chinuirea oamenilor.
Execuțiile publice aveau loc în curtea castelului, însă unii prizonieri au fost folosiți și la muncile din castel. O legendă vorbește despre soarta tragică a turcilor care au fost siliți de Ioan de Hunedoara să sape fântâna din curtea Castelului Corvinilor, adâncă de circa 30 de metri. Le-ar fi luat 15 ani să dea de apă apă în puțul săpat în stâncă, însă între timp Ioan de Hunedoara murise, iar soția sa Elisabeta, a decis uciderea lor.
„Lagărul” de la cetatea Poenari
Castelul Bran, Cetatea Devei și Cetatea Neamțului au avut și ele temnițe folosite pentru închiderea prizonierilor și a răufăcătorilor.
Vlad Țepeș s-a numărat printre domnitorii medievali care au încercat să profite de puterea de muncă a celor care i-au devenit prizonieri.
Cu ajutorul lor ar fi ridicat Cetatea Poenari. În 1457, Dracula a oferit un banchet pentru a sărbători Paștele și i-a invitat pe boieri să-i fie oaspeți.
După o călătorie lungă din Târgovişte, boierii și alaiurile lor s-au trezit într-o regiune de munte îndepărtată, unde au fost luați prizonieri și obligați să muncească la construcția cetății.
„Cei puternici și bogați odată au fost folosiți la construcția cetății prințului neîndurător. Cei tineri au fost siliți să muncească până la moarte. Cei bătrâni au fost trași în țepe. Proprietățile lor au fost date noii nobilimi, care avea să îi fie fidelă lui Dracula, când membrii ei au primit ranguri militare”, arăta istoricul Ion Grumeză, în volumul „Rădăcinile balcanizării. Europa de est, 500 - 1.500”.
Ocnele - cele mai cumplite închisori
Ocnele din Transilvania și Muntenia au fost folosite și ele ca locuri de detenție. La mijlocul secolului al XVII-lea, hoții și criminalii erau trimiși în adâncurile ocnei din Turda, „niște puțuri uriașe ce seamănă cu infernul”, unde erau puși să taie sarea, arăta cronicarul turc Evlya Celebi.
„Ei sunt o categorie de ființe ce nu seamănă deloc cu oamenii. Sunt niște ticăloși în chip de sălbatici. Sparg munții nesfârșiți cu ciocane mari și scot sarea făcând peșteri și gropi. De aici se obțin 40.000 de galbeni, ceea ce înseamnă un venit mare”, arăta cronicarul otoman care a călătorit în Transilvania, în jurul anului 1660.
Domnitorul Matei Basarab a trimis și el condamnați la ocne, pe viață, acestea fiind considerate locurile de unde niciun prizonier nu avea scăpare. Salina Ocnele mari era, în vremea sa, un astfel de loc.
„Aici am văzut o priveliște care îți rupe inima, căci atunci când acești sărmani nenorociți au ieșit din ocnă, noi nu îi puteam privi în nicio altă lumină, decât doar ca pe niște strigoi care se scoală din mormânt, dintre morți. Dumnezeu să îți ajute în nenorocirea lor”, scria Paul de Alep, în secolul al XVII-lea.
Se încarcă comentariile...
