Regimul dictatorial care a ucis 32 de milioane de oameni. „Revoluția Culturală” și „Marele Pas Înainte” au sărăcit o națiune

Acum 59 de ani începea unul dintre cele mai aberante programe totalitare din istoria omenirii. Este vorba despre „Revoluția Culturală” din China, un proiect prin care s-a urmărit suprimarea gândirii libere. Mișcarea a dus la moartea a aproximativ două milioane de oameni.

Afiș de propagandă din timpul „Revoluției Culturale” FOTO wikipedia

Regimurile totalitariste s-au ridicat la putere folosindu-se de categoriile vulnerabile ale populației, profitând de momentele politice prielnice, pentru ca mai apoi să-și consolideze forța. Fiecare regim totalitar a suprimat libertatea de conștință, libertatea gândirii, a exprimării. Elitele intelectuale au fost prigonite sau ucise, împreună cu toți cei care reprezentau un pericol pentru regim. În plus, fiecare regim totalitar a creat o realitate paralelă, cu ajutorul propagandei, pe care a inoculat-o, prin teroare dacă era cazul, întregii populații. Nu în ultimul rând, orice regim popular s-a folosit de o masă de manevră a populației, de obicei persoane ușor de îndoctrinat, din medii paupere, pe care să le folosească împotriva unor iluzorii „inamici ai poporului”. Pe scurt, întorceau clasele sociale una împotriva celeilalte, pentru a controla mai ușor populația. Un caz de manual a fost „Revoluția Culturală” din China, în timpul dictaturii lui Mao Zedong, cel mai faimos lider comunist est-asiatic. Cele două mari programe ale lui Mao pentru dezvoltarea Chinei au fost un dezastru care a frânat evoluția țării și a făcut milioane de victime. 

„Saltul înainte:, primul program catastrofal

Începând cu anul 1949, Mao Zedong, liderul Armatei Populare de Eliberare, a pus mâna pe putere în China și a transformat-o în stat comunist. Unul dintre primele mari programe ale lui Mao a fost industrializarea țării în spiritul statelor comuniste. Ca în orice regim totalitar, nu s-a ținut cont de nevoile și de capacitate populației de a realiza această industrializare. Mao dorea să transforme China în țară industrială peste noapte, așa că a elaborat planul „Marele Salt Înainte”, realizat în perioada 1958-1960. Proiectul era megalomanic, propunându-și să depășească ca produție industrială Marea Britanie și totodată să fie înaintea URSS la nivel de implementare a comunismului.

„Marele Salt Înainte trebuia să fie marea realizare a lui Mao, programul care urma să transforme China într-un paradis comunist. În 1958, președintele Mao a lansat o campanie radicală prin care spera să depășească producția Marii Britanii, mama Revoluției Industriale, și în același timp să se dovedească mai destoinici în implementarea comunismului decât Uniunea Sovietică”, preciza Clayton Brown în articolul său dedicat acestei temei în revista „Education about Asia”. Evident, programul a mers prost. În funcții cheie au fost numiți politruci, care, din exces de zel, au făcut abuzuri și greșeli grave. Mai apoi, populația rurală a fost nevoită să neglijeze munca la câmp pentru a lucra în oțelăriile improvizate ale partidului. Greșeala a fost fatală, în condițiile în care China era oricum sărăcită de războiul civil.

Producția agricolă nu înregistrase surplus, iar hrănirea populației era deja pe muchie de cuțit în momentul în care Mao declanșa marele său proiect de industrializare rapidă. Proiectul său sfida orice urmă de logică economică. Dacǎ în mod normal industrializarea performantă are loc prin acumularea graduală de capital (de obicei din surplusul agricol) și prin investiții în utilaje, în China a fost exact invers. Câmpurile neglijate, în favoarea oțelăriilor de cartier, plus o serie de dezastre naturale și retragerea suportului economic din partea sovieticilor ay dus la un adevărat dezastru. China a fost cuprinsă de o foamete care nu a mai avut echivalent în istorie. Se estimează că 30 de milioane de oameni au murit de foame în China, ca urmare a eșecului programului lui Mao. „Din 1960 și până în 1962, se estimează că 30 de milioane de oameni au murit de foamen în China, mai mult decât în orice episod de foamete înregistrat în istoria umanității. În mod tragic, acest dezastru putea fi prevenit”, adăuga Clayton Brown, în același material. 

Mao și-a luat „revanșa” cu „Revoluția Culturală”

După aceste dezastru, Mao Zedong a dat impresia că face un pas în spate. Ceilalți membrii influenți ai partidului comunist au încercat o liberalizare a societății, tocmai pentru a preveni revoltele dar și pentru a ajuta populația să-și revină din șocul „Marelui Pas Înainte”. Părea chiar că societatea chineză se îndreaptă către un soi de semi-capitalism. În acel moment, Mao a pus la cale „Revoluția Culturală”, adică transformarea Chinei, prin metode radicale, într-un stat comunist veritabil, bazat pe cele patru principii ale lui Mao Zedong. Practic, liderul comunist dorea epurarea partidului de rivali, re-educarea populației pe principii maoiste, instaurarea cultului personalității și, în primul rând, suprimarea dreptului la gândire liberă.

Mișcarea a început pe 16 mai, odată „Notificarea din 16 mai”, adresată oficialilor de la Beijing. Mao spunea că urmărește să „elimine obiceiurile nocive ale vechii societății și a tuturor demonilor și monștrilor”. A lansat o amenințare falsă în societate, pentru a fi instaurată starea de urgență. Mai precis, prin „Notificarea din 16 mai”, Mao anunța populația că „în sânul partidului s-au infiltrat contra-revoluționari, revizioniști care doresc să facă o dictatură a burgheziei”. Pe 1 iunie, organul de propagandă al partidului îndemna masele să „să scape de obiceiurile rele ale vechii societăți”. Pe scurt, întreaga cultură și istorie a Chinei, o comoară milenară a umanității, trebuia ștearsă pentru a face loc doctrinei maoiste, singura acceptată ca filosofie economică, politică și socială în China. 

„Teroarea roșie” și zecile de milioane de morți ale „Revoluției Culturale”

Mao dorea să crească o nouă generație de tineri în spirit maoist, să le ofere o experiență revoluționară, așa că a închis școlile, universitățile, sanctuarele și orice formă de existență care putea alimenta rațiunea și spiritualitatea. S-a folosit de elevi și studenți pentru a forma „Brigăzile Roșii”, un fel de gărzi patriotice, asmuțite împotriva „elementelor indezirabile” ale societății. Au fost, rând pe rând, înlăturați toți membrii moderați ai Partidului Comunist Chinez. Au rămas doar maoiștii. Liderul suprem, Mao, beneficia de un adevărat cult al personalității.

A creat un grup de patru colaboratori care trebuiau să implementeze maoismul și „Revoluția Culturală” în toată profunzimea societății. Soția lui Mao, Jian Qing, a creat un grup de intelectuali radicali care să controleze domeniul cultural și educațional. Lin Biao, ministrul Apărării, a epurat corpul ofițeresc, lăsând doar pe maoiști. Chen Boda se ocupa de ideologie iar premierul Zhou Enlai trebuia să facă orice ca economia să meargă. „Brigăzile roșii” au declanșat teroarea în societate, la îndemnul lui Mao. Intelectualii, artiștii, toți cei etichetați ca fiind „burghezi”, care nu erau suficient de „comuniști”, ajungeau să fie ostracizați, bătuți și, în cele din urmă, uciși.

„Studenții și elevii chinezi au intrat în acțiune, organizându-se în divizii ale „Brigăzilor Roșii”. Până în august 1966-așa numitul „August Roșu”-haosul era în plină desfășurare, în timp ce oamenii lui Mao cereau „Gărzilor Roșii” să distrugă „cele patru vechituri”-vechile idei, vechile tradiții, vechile deprinderi și cultura veche”, preciza Tom Phillips, într-un articol pentru „The Guardian”. Cum s-a întâmplat și în cazul „Marelui Salt Înainte”, „Revoluția Culturală” s-a terminat cu un adevărat dezastru. „Gărzile Roșii” s-au desprins în facțiuni și luptau între ele. Era un haos general, în care piereau milioane de oameni nevinovați. Până în 1968, situația a scăpat total de sub control.

Mao a intervenit cu armata pentru restabilirea ordinii. Milioane de tineri din mediul urban au fost relocați în zonele rurale pentru „reeducare”. Teorizarea populației și ideologizarea masivă a durat până în 1976, la moartea lui Mao Zedong. În urmă a rămas dezastrul. Istoricii cred că în urma „Revoluției Culturale" au murit între 500.000 și 2 milioane de oameni. „Am citit despre o mulțime de lucruri îngrozitoare. Despre studenți care și-au omorât  profesorii în bătaie”, preciza Andrew Walder, autorul cărții „China under Mao”. Cea mai afectată regiune a fost provincia Guangxi, din sudul Chinei, unde erau raportate ucideri în masă și chiar canibalism. Efectele „Revoluției Culturale” au fost cumplite, inclusiv pe termen lung. Timp de un deceniu, majoritatea școlilor din China au fost închise și au lăsat o întreagă generație fără nicio formă de educație. Obiecte de artă, monumente, piese de o valoare culturală și istorică inestimabilă,au fost distruse.