Primul rege al României, Carol I, a vrut să abdice după 9 ani de domnie. Ce ar fi însemnat asta pentru țară

Un lucru mai puțin cunoscut publicului larg este faptul că primul rege al României, Carol I, a vrut să abdice în două rânduri. Retragerea dinastiei de Hohenzollern ar fi fost un veritabil dezastru pentru parcursul României.

Regele Carol I al României FOTO wikipedia

Pe 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, membru al unei prestigioase dinastii prusace, intra în Bucureşti pe Podul Mogoşoaei după o călătorie riscantă prin teritoriul inamic, pentru a deveni primul domnitor străin al Principatelor Unite. În aceeaşi zi, pe Dealul Mitropoliei jura „a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Totodată noul domnitor jura să împărtăşească, în orice condiţii, soarta ţării care-l chemase să o conducă. „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”, a declarat el.

În discursul său, Carol şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.

Acest domnitor neamț a sosit în România ca a doua alegere a oamenilor politici născuți din noua generație de boieri patrioți și intelectuali români care realizaseră aproape imposibilul, adică unificarea celor două Principate Române, sub același domnitor, profitând de un noroc singular pentru neamul românesc, și anume Războiul Crimeii.

Carol îi urma lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul simbol al Micii Uniri. Domnia lui Cuza nu mai reprezenta însă o opțiune viabilă pentru români. Pentru obținerea independenței și a stabilității politice era nevoie de un lider care provenea dintr-o familie cu greutate, recunoscută pe plan european. În plus, domnia lui Cuza alunecase pe panta unui regim mult prea autoritar, preferențial, marcat de o viață privată a domnitorului considerată scandaloasă de contemporanii săi.

În urma înlăturării lui Cuza, oamenii politici români au încercat o serie de tratative cu un principe belgian care a refuzat tronul României. Așa s-a ajuns la dinastia Hohenzollern și la Carol, un militar de carieră, fiu al lui Karl Anton de Hohenzollern Sigmaringen. Deși aparent, Carol a fost așteptat cu brațele deschise în România, la mai puțin de 10 de ani de domnie, domnitorul neamț a fost la un pas de abdicare, din cauza agitațiilor republicane, a contestatarilor săi și a vieții politice românești. 

Republica de la Ploiești și alte mișcări „anti-Hopânțol”

Carol I a fost privit încă de la început cu ostilitate de o anumită parte a populației. Este vorba în special de susținătorii lui Alexandru Ioan Cuza, dar și de țărănime, devenită partizană a lui Cuza după legea împroprietăririi. În plus, o parte a societății românești nu vedea cu ochi buni alegerea unui prinț străin pe tronul Principatelor. Țăranii nu știau nici măcar să-i pronunțe numele, numindu-l ”Hopânțol” și nici nu cunoșteau importanța alegerii acestuia și nici dinastia faimoasă din care provenea.

Prima mișcare anti-dinastică s-a produs chiar în luna mai a anului 1866. Țăranii olteni care activau și pe post de grăniceri din zona Dăbuleni-Calafat, simpatizanți ai lui Cuza, s-au răsculat împotriva lui Carol. Revolta venea chiar cu trei zile înainte de sosirea în Capitală a prințului neamț. Țăranii din Dăbuleni și Calafat credeau că noul domnitor străin le va lua pământurile date de Cuza. Așa că s-au înarmat și erau deciși să-l alunge pe neamț.

„În primul rând, ei nu înţelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse nişte loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamţ le va lua pământurile înapoi. În fine, în al treilea rând, grănicerii şi-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună“, scrie istoricul Adrian Cioroianu în lucrarea sa „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor”.

Au urmat, apoi, faimoasele mișcări republicane de la Ploiești, rămase în istoriografie drept Republica de la Ploiești, o diversiune aproape comică de înlăturare a noului domnitor. Evenimentele au avut loc în luna august a anului 1870. Peste 3.000 de ploieșteni porniți de ofițerul de artilerie Candiano Popescu s-au răsculat și doreau proclamarea republicii.

În noaptea de 7 spre 8 august 1870, Candiano Popescu și un grup de conspiratori au ocupat prefectura și telegraful din Ploiești. Ei s-au folosit de o scrisoare falsă atribuită lui IC Brătianu prin care se anunța că domnitorul neamț era detronat. „Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă-noapte. A fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu”, scria în respectivul fals.

Minciuna a prins însă la mulțime. Scrisori false similare au fost trimise și la comandantul garnizoanei din Ploiești, maiorul Polizu, și la căpitanul grănicerilor din Predeal sau la redacțiile ziarelor, precum „Adevărul“ de la Pesta. Planul a fost însă dejucat de șeful serviciului de telegraf de la Predeal, care a trimis scrisoarea falsă și la București. A intervenit Armata, iar mulțimea a fost împrăștiată. 

Sentimentele pro-franceze și picătura care a umplut paharul

Aceste manifestări anti-dinastice nu au fost singulare. O bună parte a societății românești era pro-franceză, Războiul dintre Prusia și Franța din 1870-1871 a încins și mai mult spiritele.

Cu ocazia festivităților dedicate zilei de naștere a împăratului german Wilhelm I, organizată la Sala Slătineanu în București, au avut loc proteste în Capitală și s-au strigat lozinici anti-dinastice și pro-republicane. În plus, protestatarii s-au manifestat violent, spărgând geamurile sălii, cu pietre. Cel mai grav, totul ar fi fost posibil și cu complicitatea prefectului Poliției Capitalei. „Încă de la începerea banchetului, manifestanții se strâng la ușa sălii. Nu sunt numeroși, cu toate că se pare că poporul Capitalei este mai degrabă ostil domnitorului. Manifestanții strigă lozinici republicane, aruncă cu pietre în geamuri, poliția nu reușește să-i împrăștie, guvernul nu ia nicio măsură. Manifestația se pare a fost pregătită cu îngăduirea prefectului Poliției, Simion Mihăilescu. Armata este nevoită până la urmă să intervină”, scrie Silvia Marton în „Republica de la Ploiești” și „Începutul parlamentarismului în România”.

La toate acestea se adăugau și instabilitatea politică, fiind schimbate numeroase guverne în mai puțin de 10 ani. Prințul german nu reușise să se împace cu modul de a face politică al românilor, cu mentalitățile balcanice. În plus, el încerca să se impună în lumea politică românească, ceea ce a declanșat nemulțumirea și opoziția unei părți a politicienilor români. Mai mult decât atât, „Afacerea Strussberg” privind atribuirea lucrărilor de construcție a căilor ferate unei companii prusace, dar și problemele care au decurs din această afacere incontestabil dubioasă au inflamat și mai mult spiritele. 

Carol - decis să abdice, Principatele - în pragul dezastrului

Luptele parlamentare necontenite, problemele generate de Afacerea Strussberg, mișcările republicane și sentimentele pro-franceze ale românilor l-au determinat pe Carol I să-și anunțe intenția de a abdica. După manifestațiile care au jignit delegația pruscacă din martie 1871, Carol I îi cere demisia lui Ion Ghica, primul-ministru, și totodată, a doua zi, îi convoacă pe membrii fostei locotențe domnești din 1866, din care făcea parte și omul politic conservator Lascăr Catargiu. Le comunică scurt că vrea să abdice. Lascăr Catargiu îi spune direct principelui german: „Aiasta nu se poate, Măria Ta” și împreună cu Nicolae Golescu îl conving să renunțe la această decizie. Se spune că un cuvânt important l-a avut și tatăl lui Carol I, care l-a îndemnat să-și facă datoria până la capăt.

„Cei doi foști locotenenți au stăruit să renunțe la abdicare date fiind împrejurările politice externe nefavorabile statului român, abia înfiripat și lipsit încă de independența atât de necesară unei evoluții mai accentuate în concertul civilizației europene. Lascăr Catargiu, îndeosebi, a insistat cu argumente, generate de această necesitate obiectivă”, precizează Anastasie Iordache în lucrarea sa „Revoluționarii Golești”.

Pentru a renunța la abdicare, Carol I a impus două condiții: formarea unui guvern care să voteze bugetul și rezolvarea situației concesionării căilor ferate. Lascăr Catargiu s-a consultat cu deputații și a constituit un guvern conservator. Acest guvern a adus stabilitatea politică așteptată. Dacă Carol I ar fi abdicat, spun istoricii, toate importantele bătălii diplomatice anterioare ar fi fost în van. „Ne-am fi întors de unde am plecat”, arată Iulian Nechifor, profesor doctor în istorie.

Totodată Principatele erau fragile în fața intereselor Marilor Puteri care au privit cu ostilitatea unirea acestora. Fără un domnitor cu renume internațional, cel mai probabil ar fi fost din nou despărțite și posibil ocupate.

„Principele străin fusese adus de însuși I.C. Brătianu, în intenția de a consolida unirea de dată recentă a statului român, mereu contestată de puternicele imperii vecine. Or, sprijinul Prusiei în continuă ascensiune a puterii sale economice și militare, patria de origine a lui Carol I, era considerat de mare importanță pentru o evoluție ferită de primejdia dezintegrării și dispariției, prin anexare a statului național român modern”, adaugă Anastasie Iordache în aceeași lucrare.

Până la urmă s-a dovedit că rămânerea pe tron a lui Carol I a fost providențială pentru români, mai ales că a fost obținută independența statală dar și intrarea într-un real Belle Epoque.

Carol I a mai vrut să abdice o dată, în anul 1914, înainte de moartea sa, fiindcă Consiliul de Coroană votase neutralitatea României în Primul Război Mondial, în timp ce regele își dorea ca țara noastră să intre în război de partea Puterilor Centrale, alături de Germania sa natală.