Video Jurnalul tulburător al Zsófiei Torma, prima femeie arheolog din Europa. A deschis porțile către civilizația neolitică
0Zsófia Torma a fost una dintre primele femei arheolog din Europa și cea care a descoperit așezarea preistorică de la Turdaș. Recunoașterea i-a venit însă târziu. Jurnalul ei, scris spre finalul vieții, arată drama unei intelectuale marginalizate, și dezamăgite de o lume care o ignorase.
O pădure deasă, crescută în voie pe dealurile din vecinătatea Hunedoarei, acoperă și cimitirul uitat al familiei Makray din satul Peștișu Mic (județul Hunedoara), una dintre cele mai vechi familii nobiliare maghiare stabilite în regiunea istorică a Transilvaniei.
Poteca prin pădure, astăzi croită de urmele turmelor de mistreți și ale căprioarelor, ocolește câteva morminte acoperite de lăstăriș și urcă până la cripta seculară a familiei, ale cărei rădăcini se pierd în negura unui trecut de aproape un mileniu. Poarta mausoleului a dispărut de mult, iar interiorul este devastat.
Toate mormintele au fost profanate de localnici. Vechile sicrie au fost sparte, iar osemintele împrăștiate pe jos. Aici, rămășițele ultimilor nobili Makray se amestecă cu moloz și fragmente de plăci funerare de marmură, crăpate, împodobite cu blazoane nobiliare și cu inscripții latine ce amintesc de influenții grofi și tribuni ai secolelor trecute.
Prea puțin, prea târziu
În unul dintre locurile de veci a fost adus, la sfârșitul anului 1908, și sicriul de fier al Zsófiei Torma (1832-1899), prima femeie arheolog de pe teritoriul actual al României care, în urmă cu un secol și jumătate, a descoperit o așezare preistorică impresionantă la Turdaș, în județul Hunedoara de astăzi. Așezarea a dat numele culturii eponime Turdaș.
Datând din mileniul V î.Hr., aceasta este o cultură aparținând neoliticului târziu de pe teritoriul României, cunoscută pentru ceramica sa deosebită. Descoperirile de pe malurile Mureșului, aduse la lumină de arheologa Zsófia Torma, au arătat importanța acestei așezări în preistoria europeană.
În 1899, Zsófia Torma s-a stins în singurătatea casei sale din Orăștie, plină de artefacte, probabil în urma unui stop cardiac, după o viață marcată de greutăți și tulburări. Spre finalul vieții, după o activitate de un sfert de secol, meritele sale de arheolog i-au fost recunoscute prin titlul de doctor honoris causa al Universității „Ferenc József“ din Cluj.
Cu toate acestea, vestea a primit-o cu resemnare, așa cum reiese dintr-o scrisoare cercetată de arheologul Laura Coltofean. Răspunsul ei a fost: „Holt lóra patkó“ (trad. – „potcoavă pe un cal mort“), un proverb maghiar care exprimă inutilitatea unui gest tardiv. După umilințele îndurate din partea comunității științifice, distincția părea că nu mai însemna nimic pentru ea.
„Adesea fusese rănită de o opinie publică ce considera preocupările științifice drept incompatibile cu menirea femeii și care, uneori, nu s-a sfiit să fie dură cu ea. Și pentru că ea credea – cu toată convingerea – că tocmai cele mai înalte instituții științifice din țară o ignoraseră sau o înțeleseseră greșit, în ciuda aprecierii de care se bucura în străinătate, această distincție neașteptată a venit ca un balsam tămăduitor peste toate amărăciunile unei vieți marcate de deziluzii“, afirma în 1900 arheologul și profesorul Gábor Téglás (1848-1916), care a cunoscut-o îndeaproape.
În viața de apoi, uitarea
Zsófia Torma a fost înmormântată în cimitirul romano-catolic din Orăștie, într-un loc ales cu grijă, la umbra a doi arbori maiestuoși
. În 1908, un articol apărut în săptămânalul local „Szászváros“ semnala starea jalnică a mormântului său, criticând nepăsarea rudelor și lipsa de recunoștință a acestora față de cercetătoare. Deși colecția ei de peste 10.000 de piese arheologice fusese preluată și apreciată de Muzeul din Cluj, mormântul rămăsese uitat.
Câteva luni mai târziu, trupul i-a fost exhumat și mutat la Peștișu Mic (video), în cripta familiei Makray din satul învecinat Hunedoarei, unde Zsófia își petrecuse tinerețea.
Mormintele din cripta Makray (video) au fost devastate de localnici, iar sicriul de fier al Zsófiei a dispărut.
„Îmi amintesc că, fiind copii, ne jucam adesea prin acea criptă din deal. Atunci era deja distrusă, pentru că oamenii credeau că grofii erau foarte bogați și că s-au înmormântat cu comori. La un moment dat, fusese zidită, dar n-a rezistat mult. Nici din conacul familiei Makray nu a mai rămas nimic“, povestește un bătrân din sat.
Arheologia, moștenire de familie
Zsófia Torma s-a născut în noaptea dintre 26 și 27 septembrie 1832, în Cristeștii Ciceului (județul Bistrița-Năsăud), și și-a petrecut copilăria în conacul familiei nobiliare Torma, alături de cele două surori și de fratele său, Károly. Tatăl său, József Torma, a fost trezorier și reprezentant în Dieta Transilvaniei, pasionat de istorie și de arheologie, iar mama, Josefa Dániel, provenea din vechea familie nobiliară Pongrácz.
Botezată romano-catolic, Zsófia a crescut într-o familie cu preocupări intelectuale, influențată de tatăl său și de fratele ei mai mare, Károly, unul dintre oamenii de știință apreciați ai epocii. Pasiunea pentru arheologie a prins rădăcini devreme, în timpul săpăturilor făcute de tatăl său la castrul roman de la Ilișua.
„În timp ce regretatul meu tată, József Torma, se ocupa de săpăturile ruinelor castrului roman Largiana-Zutor, mormane de artefacte din piatră și ceramică ne acopereau curtea, iar fragmentele acestora podeaua camerei noastre de copii. În mod firesc, acest mediu a influențat în mare măsură faptul că săpătura începută de tatăl meu a devenit preocuparea favorită a amândurora“, își amintea ea mai târziu.
După obiceiul vremurilor, Zsófia a fost educată inițial acasă, apoi, din 1844, timp de patru ani, a urmat un institut de fete din Satu Mare.
„La institutul din Satu Mare, timp de patru ani, atât educatoarele, profesorii, cât și colegele m-au considerat una din elevele mai remarcabile. Mă puteam mândri cu aprecierea tuturor“, mărturisea ea, potrivit arheologului Laura Coltofean.
Afectată profund de moartea părinților
La vârsta de 18 ani, după moartea mamei sale, un moment profund dureros pentru ea, urmat la scurt timp de decesul surorii sale Julianna, la doar 25 de ani, Zsófia s-a mutat la Peștișu Mic (pe atunci Felpestes), în casa surorii sale, Luiza Makray. Acolo a petrecut următorii aproape 20 de ani, dedicându-se treburilor gospodărești și creșterii celor șase copii ai acesteia, doi băieți și patru fete, nota cercetătoarea Laura Coltofean, în teza sa de doctorat
„Zsófia Torma și așezarea de la Turdaș, punctul Luncă, județul Hunedoara“. „Şi aceasta a fost îndeletnicirea care în toată tinereţea mea mi-a umplut sufletul şi care m-a legat cu fire foarte sensibile şi de nedezlegat, de dragii ei copii, pe care şi acum îi iubesc ca şi cum ar fi ai mei şi în care îmi găsesc unica mea bucurie, consolare“, scria Zsófia, într-o altă scrisoare, păstrată în arhive. Moartea tatălui său, în 1861, a fost un nou moment critic din viața Zsófiei, arăta o scrisoare tulburătoare către sora sa, în care își exprima disperarea și simțul abandonului total.
În primăvara anului 1871, Zsófia Torma s-a mutat definitiv la Orăștie (video), unde și-a petrecut ultimii ani din viață.
Cu toate acestea, a continuat să revină periodic la Peștișu Mic, în special în anotimpurile reci, păstrând legătura cu familia surorii sale. În anii petrecuți pe moșia de pe Valea Nandrului, Zsófia nu s-a dedicat doar îngrijirii nepoților, ci și-a dat frâu liber curiozității și pasiunii pentru trecutul îndepărtat – pasiune care avea să o transforme într-una dintre cele mai remarcabile figuri feminine din arheologia secolului al XIX-lea.
Pe urmele agatârșilor, cu indicațiile lui Herodot
Aflată la 10-15 kilometri de Hunedoara, Valea Nandrului sau Roatei (video) – un defileu săpat în masivele calcaroase ale Munților Poiana Ruscă – este cunoscută pentru cele câteva peșteri care au oferit dovezi valoroase ale locuirii preistorice din Transilvania. Peștera Curată, Peștera Spurcată și Găunoasa (video), astăzi locuite de lilieci, au fost, în urmă cu mii de ani, adăposturi pentru comunități paleolitice și neolitice. Vestigiile acestora au fost scoase la lumină la mijlocul secolului al XIX-lea de Zsófia Torma.
„În zona Nandru, în defileul stâncos format de valea Petacului (n.r. – pârâul Nandru), Zsófia Torma a cercetat un complex carstic format din cinci peșteri mari și șapte grote mai mici. Cea mai mare dintre peșteri a oferit descoperiri semnificative din neoliticul târziu: fragmente ceramice, unelte de piatră, resturi alimentare, precum și oase de animale domestice și sălbatice, printre care urs și hienă de peșteră, cal preistoric, cerb și cerb uriaș (Cervus megaceros)“, informa Anuarul Asociației Carpatine din Transilvania, în 1884.
Peștera a fost amenajată ulterior de localnici, cu ziduri și ușă de fier, și este accesibilă turiștilor, împreună cu grota învecinată. Mai sus, pe versant, se află Peștera Găunoasa, mai puțin accesibilă celor care nu cunosc zona, unde Torma a găsit unelte din jasp, greutăți de țesut și greutăți de năvod de pescuit.
Epoca de piatră din Transilvania
Însă descoperirile care au făcut-o cu adevărat faimoasă au avut loc la Turdaș, în vecinătatea Orăștiei. Săpăturile arheologice din acea zonă au oferit oamenilor de știință informații prețioase despre așezarea preistorică, pe care unii cercetători au indicat-o drept un veritabil oraș din perioada târzie a neoliticului (circa 5000-4700 î.Hr.), precum și despre cultura Turdaș (video).
„Zsófia Torma a avut un rol deosebit de important în dezvoltarea arheologiei preistorice în Transilvania, în special prin cercetările pe care le-a desfășurat la așezarea preistorică de la Turdaș-Luncă. Ea este cea datorită căreia acest sit, asociat de-a lungul timpului cu Troia, a devenit cunoscut, începând cu anii ’80 ai secolului al XIX-lea, la nivelul întregii Europe. Ea este prima persoană care a efectuat săpături la acest sit, începând cu toamna anului 1875, iar numeroasele artefacte descoperite i-au permis să creeze o colecție arheologică impresionantă în locuința sa din Orăștie, renumită nu numai în Ungaria, ci și la nivel internațional“ , arată cercetătoarea Laura Coltofean.
Profesorul Gábor Téglás (1848-1916), unul dintre pionierii arheologiei din Transilvania, a remarcat încă din primii ani de activitate științifică ai Zsófiei Torma contribuțiile sale excepționale. Descoperirile din Valea Nandrului și cercetările de la Turdaș i-au atras recunoașterea comunității științifice.
„Activitatea intensă pe care această vrednică doamnă din Transilvania a desfășurat-o în domeniul cercetărilor arheologice, cu o neclintită perseverență, este demnă de cea mai înaltă apreciere. Pentru că ea este cea care a descoperit așezările din Epoca pietrei de la Turdaș, Nandru și Geoagiu“, scria Téglás în 1876. Până spre finalul vieții, colecția Zsófiei Torma, aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, reunea peste 10.000 de artefacte.
Arheologia necesită abilități de gimnast
Zsófia Torma ar fi putut fi cu ușurință o sursă de inspirație pentru filme de aventură ca „Indiana Jones“. Gábor Téglás o descria traversând munți și văi, străbătând cărări abrupte, explorând locuri izolate, adesea pe jos, cu o tenacitate ieșită din comun.
„Pe malurile surpate ale râului trebuie să pășești cu agilitatea unui gimnast și, uneori, să sapi la 5-6 metri înălțime, cu sapa în mână, pentru a scoate obiectele fără ca ele să se prăbușească în apele repezi. Urmele săpăturilor, vizibile în zonele cele mai abrupte, vorbesc despre o pasiune fără margini. Așa a reușit să scoată la lumină atâtea artefacte, încât a transformat două camere din propria casă într-un adevărat muzeu“, nota Gábor Téglás.
Accesul dificil nu a descurajat-o nici în explorările din Valea Nandrului, situată într-o zonă retrasă, aproape imposibil de străbătut după ploi.
„Ar fi un drum plăcut până acolo, dacă n-ar fi atâtea hârtoape și șanțuri spălate de ape, care îți încetinesc fiecare pas. Dar nu și pentru ochiul atent al Zsófiei Torma, care a observat că, după inundații, pârâul Peták aducea la vale cioburi groase și frumos modelate. A intuit imediat că acolo s-ar putea afla o așezare culturală“, adăuga profesorul Téglás.
Într-un discurs rostit în 1900, Gábor Téglás a omagiat-o pentru impactul său cultural și științific.
„Prin bogăția spiritului său și prin farmecul exemplului personal, Zsófia Torma a reușit să creeze în jurul său un întreg cerc de scriitori dedicați preistoriei dacice“, afirma acesta.
Deși inițial a fost ironizată drept „femeie savantă“, în timp a devenit o figură centrală în viața culturală a Orăștiei. A colaborat cu cercetători din Europa și a format o rețea de intelectuali preocupați de istoria veche a regiunii.
„A fost acolo unde s-a convins și mai puternic de ipoteza sa, că la Turdaș a descoperit metropola agatârşilor, popor menționat de Herodot. Niciunde în țara noastră nu s-au mai descoperit până atunci atâtea reprezentări umane și animale, alături de simboluri solare și lunare, și de inscripții pe care autoarea le considera semne de scriere ale băștinașilor“, completa savantul.
În viziunea sa, Turdașul era nu doar un sit arheologic, ci o verigă-cheie în migrarea celor mai vechi culturi dinspre Mesopotamia spre Europa. O descria ca fiind un centru urban din ținuturile Daciei, înfloritoare la poalele munților auriferi.
Deși teoriile Zsófiei Torma nu mai sunt de actualitate, acestea sunt importante pentru a înțelege dezvoltarea arheologiei preistorice ca domeniu de cercetare.
„Cel care nu mai are speranțe e mort fără să se descompună“
Laura Coltofean a analizat scrierile personale ale Zsófiei Torma într-un studiu intitulat „Descoperind-o pe Zsófia Torma. Jurnalul unei femei, al unei arheologe și al unei vizionare“. Lucrarea se bazează pe un jurnal inedit, păstrat în Arhivele Naționale ale Județului Hunedoara, redactat în ultimii ani de viață ai cercetătoarei. Autoarea subliniază că jurnalul, dincolo de notițele personale, conține observații arheologice și istorice, dar și reflecții despre viață, destin și moarte, oferind o privire profundă asupra lumii interioare a Zsófiei Torma.
Ultimii ani de viață ai Zsófiei Torma au fost marcați de o intensă meditație asupra morții și sensului existenței. Scrierile ei evocă o luciditate dureroasă, arată cercetarea publicată de Laura Coltofean.
„Sufletul meu a fost cuprins de teribila presimțire a morții, iar viața – această comoară neprețuită pe care eternitatea ne-o oferă doar o dată și care ne leagă atât de strâns de sânul naturii încât despărțirea devine teribilă – stătea nevătămată în fața mea. Eroi și himere, țeluri și aspirații, toate acestea nu sunt nimic în comparație cu această mare tăcere. Dar lumea vie continuă să se grăbească pe drumul acestor nimicuri pe care le urăște și care o entuziasmează. Momentul care-mi poartă numele se va sfârși curând“, nota Zsófia Torma.
Lucrarea scrisă cu limbă de moarte
Apropiindu-se de sfârșitul vieții, Zsófia Torma reflectează cu amărăciune asupra propriei existențe, pe care o percepe în scrierile sale drept un lanț de greșeli, suferințe, deziluzii și disperări, o piesă de teatru pământească, o dramă eternă. Epuizată de o luptă neîncetată, ajunge la concluzia că viața nu ar trebui sacrificată pentru ceilalți. „Viața mea ar trebui să fie o lecție pentru toți: nimeni nu ar trebui să lupte pentru alții... De acum înainte, voi lăsa totul destinului și viitorului“, mai scria Zsófia.
Potrivit cercetătoarei Laura Coltofean, jurnalul arheologei conține numeroase însemnări prin care aceasta își observă și analizează cu luciditate propriile stări, ca și cum ar fi dorit să le documenteze pentru a recunoaște simptomele unei degradări interioare. Aceste notițe sugerează că, în ultimii ani, Zsófia era profund afectată fizic și psihic: anxioasă, deprimată, apatică, copleșită de dureri reumatice și de o suferință spirituală adâncă. Cauzele acestor stări nu se regăsesc în procesul firesc al îmbătrânirii, ci mai ales în acumularea tensiunilor familiale, profesionale și financiare. O preocupare constantă în ultimii ani ai vieții a fost finalizarea lucrării „Dacia înainte de cucerirea romană“. Teama de moarte o forța să scrie neîncetat, în ciuda epuizării fizice și psihice.
În cele din urmă, simțindu-se părăsită de vitalitate și de sens, Zsófia Torma își exprima cu luciditate starea de deznădejde: „Mort nu e doar cel îngropat. Cel care nu mai are dorință de a trăi, vise, speranțe e mort fără să se descompună“.
Se încarcă comentariile...
