Foto „Gata oricând!“ Povestea cercetașilor români, de la un grup de liceeni la Casa Regală
0Începută în urmă cu 111 ani, mișcarea cercetășească încă supraviețuiește în rândul unei generații conectate mai degrabă la lumea virtuală decât la cea reală. Mai mulți copii și tineri învață să urce muntele cu un rucsac în spinare, să își aprindă un foc la care să se încălzească sau să se orienteze în oraș fără Google Maps.
Câțiva liceeni de odinioară ai prestigiosului Liceu „Gheorghe Lazăr“ colindau străzile Bucureștiului pe melodia unui imn garibaldian cântat de frații Berindei, sub comanda liderului lor, Titi Dimăncescu. Îmbrăcați în cămăși cu model militar, purtând eșarfe la gât și în piept ecusoane și insigne, apariția lor pe străzile Capitalei stârnea admirație, curiozitate, dar și nedumerire. „Iată-i pe frații Morțun, Bădică și Bebe: primul, gras și greoi ca un pachiderm, trăgea după el pe cel de-al doilea, întocmai ca un elefant care-și târăște puiul. Iată-l pe Sandu Crivetz, cu părul vâlvoi în cap, pedalând furios, pe bicicleta cu care venea în goană la adunări: iată-l pe blondul Riri Aslan, mare, puternic și veșnic râzător. Și alții: Bebe Bălăcescu, «bon enfant» cu un aer blazat, distant și dându-și importanță; Ion Dumitrescu, temutul polemist al Curentului, sportiv și biciclist; Radu Beller, aviatorul de mai târziu, înalt, slab, mergând cu pași de bărzoi și navigând, cu înălțimea lui, pe deasupra capetelor celorlalți, urmat de Gh. Beller, fratele său, astăzi ofițer în marina de comerț; Sever Alexandrescu, elegant și poseur; frații Gesticone, timizi ca niște fete de pension; frații Costa-Foru, tăcuți și convinși de rolul lor de cercetași; Alexandru Bogdan, Nicu Istraty, Gărdescu, Nițescu (voluntarul dela 1913), Mihnea Socec (aflat acum prin America), Ioachimescu, Ștefan și Gheorghe Balș, Volansky, Ionel Țăranu, Ghica-Budești, Gody Simionescu, Dinu Băicoianu, Lipăneanu, frații Dimolescu, Brancovici (Box) și subsemnatul, care deși nu învățam atunci la Lazăr, mă adăugasem grupului“, povestea, peste timp, Alexandru Daia, unul dintre acei frumoși nebuni ai Bucureștiului de dinaintea Primului Război Mondial, care devenise între timp bărbat în toată firea, inspector în Ministerul Agriculturii și Domeniilor.
Mișcarea care te învăța să fii cavaler
Mișcarea cercetășiei, care a cuprins repede întreaga lume, s-a născut în Anglia, acolo unde lordul Robert Baden-Powell, fost ofițer al armatei britanice, erou național după ce a apărat orașul Mafeking timp de 217 zile în războiul sud-african din 1899-1902, a fondat în anul 1908 „Boy Scouts“. Organizația își propunea să dezvolte comportamentul cavaleresc și spiritul civic al copiilor și tinerilor. Organizați în grupuri de șase-șapte băieți, sub conducerea unui șef de patrulă, aceștia trebuiau să învețe să facă recunoașteri, să cartografieze, să acorde primul ajutor, dar și să deprindă și alte abilități care decurg din activități similare în aer liber. Pentru a deveni cercetaș, un băiat promitea să fie loial țării sale, să ajute alți oameni și, în general, să respecte legea cercetașilor, un cod de comportament cavaleresc ușor de înțeles de către băiat. Doi ani mai târziu a apărut și organizația pentru fete, „Girl Guides“.
Din Marea Britanie, spiritul mișcării s-a răspândit rapid în Imperiul britanic: în Gibraltar în 1908, apoi în Malta. Canada a devenit primul dominion britanic de peste Ocean care a îmbrățișat această mișcare, urmată de Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud. Până în 1910, Argentina, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, India, Malaezia, Mexic, Olanda, Norvegia, Rusia, Suedia și Statele Unite aveau organizații de cercetași.
Patrulele de Boy Scouts
Spiritul care aprinsese întreaga lume nu avea cum să treacă neobservat românilor care călătoreau în străinătate. Primele informații în spațiul românesc despre acest curent au fost aduse de profesorul Gheorghe Murgoci, unul dintre cei mai vestiți geologi români și unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București. „Călătorind prin întreaga Europă, a întâlnit patrulele de Boy Scouts. La început a surâs de acești băieți bizari care îi aminteau prin îmbrăcămintea lor de oamenii lui Mungo-Park, dar urmărindu-i de aproape în rosturile lor a rămas impresionat de educația scoutistă“, aflăm dintr-un documentar apărut în Revista „Cercetașul“ din anul 1930. Întors în țară, în anul 1913, omul de știință a făcut o comunicare despre cercetășie într-o ședință a Asociației Sportive, propunând întemeierea și în România a unei astfel de mișcări sub numele de „Pandurii României“. Pe alt plan, profesorul Gabriel Giurgea a publicat prima publicație despre fenomenul cercetășiei pe care a trimis-o către conducerile școlilor secundare din țară.
Centuria I-a „Lazăr“, cu membri regali și de elită
Însă a fost nevoie de curajul unor tineri pentru a pune în practică acest fenomen. Scânteia a pornit de la liceanul Dimitrie Dem. Dimăncescu care, în timp ce se afla în vacanța de vară la Sinaia, împreună cu fratele său Ioan, frații Berindei și alți câțiva prieteni, a pus bazele cercetășiei. Despre aceste începuturi aflăm din scrierile sale, pe care le-a consemnat după ani, pe vremea când devenise consul al României la San Francisco. „În vara anului 1913, în chip spontan, două mici grupe de elevi ai Liceului Lazăr, cari își petreceau vacanța la Sinaia, s-au organizat din proprie inițiativă, inspirați de un articol care apăruse în revista franceză «Je sais tout», al doilea grup fu chiar cutezător în aspirațiile sale, încercând să formuleze o lege și un jurământ, adoptate după legământul și decalogul cercetașilor francezi, adoptând deviza «Gata oricând!», iar ca simbol un arc și o săgeată“.
Așa se face că în toamna acelui an a fost convocată o adunare în amfiteatrul liceului pentru a se pune bazele „Legiunei Cercetașilor Români“. Jurământul a fost depus doar de 23 de tineri. Motivul? „Condițiunea că nu puteau fi primiți decât acei cari își puteau procura uniforma destul de scumpă. Costumele fură cumpărate din Franța și aduse în țară, cu mari greutăți. Pentru cămășile de cercetași, care erau de lână, vama impuse o taxă, care întrecea prețul întregei uniforme“, povestea Dimitrie Dem Dimăncescu.
Un an mai târziu, pe 12 mai 1914, s-a înființat Asociația „Cercetașii României“, al cărei președinte a fost gen. adj. regal Grigore Berindei. Realizând importanța mișcării începute de liceeni, printre care se aflau și propriii săi nepoți şi copii, a făcut ca aceasta să devină oficială. Așa se face că în vara lui 1914, cercetășia avea un comitet central, din care făceau parte o seamă de personalităţi, în frunte cu însuși Principele Carol, viitorul rege al României. Multă vreme, activitatea cercetăşească s-a concentrat la liceul bucureștean, cu toate că mişcarea cuprinsese toate școlile secundare din Bucureşti şi mai apoi pe cele din întreaga ţară. Centuria I-a „Lazăr“ era cea mai numeroasă centurie din București, aceea către care tindeau cercetași şi din alte şcoli.
Vara, în tabere. Iarna, colinde la Palatul Regal
Au fost ani frumoși. Vara se organizau tabere în ținuturile îndepărtate ale Bucureștilor, la Periş, Scroviştea, Ţigăneşti, Căldăruşani, Snagov. „Vedeam locuri frumoase, prin pitorescul lor şi măreţe, prin trecutul istoric pe care îl evocau puternic“, povesteau foștii cercetași. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, grupul de tineri mergea la Palatul Regal cu colinde de Moș Ajun sau de Anul Nou. „Mi-amintesc şi de o excursie făcută la Copăceni, în a treia zi de Crăciun, în anul 1914, ca invitaţi ai Principelui Carol. Câtă voioşie, câtă tinereţe! Câtă admiraţie nu a născut în noi toţi, simplitatea, atitudinea prietenoasă pe care o avea faţă de fiecare dintre noi viitorul rege al țării“, retrăia momentele magice ale acelei ierni Alexandru Daia.
Structura organizatorică era omogenă pe tot cuprinsul țării. O patrulă era formată din șase-opt cercetați cu vârste cuprinse în 11 și 18 ani. Patrulele dintr-un liceu se organizau într-o centurie. Într-un oraș cu mai multe licee, forma organizatorică superioară era cohorta, Bucureștiul avea câte o cohortă în fiecare sector. Toate cohortele din țară formau „Marea Legiune“.
Cercetașii cu vârste cuprinse între 7 și 11 ani, care erau denumiți „pui de șoimi“, erau acceptați treptat, fără a avea propriile structuri independente. Abia în anul 1930 a fost aprobată organizarea lor în formațiuni distincte.
Ecaterina Teodoroiu, eroina cercetașilor
Când norii negri ai Primului Război Mondial s-au abătut și asupra României, cercetașii nu au stat deoparte. În timpul primei conflagrații mondiale, 5.000 de cercetași au răspuns apelului Principelui Carol de „a-i înlocui pe cei plecați si a-i ajuta pe cei rămași“, ajutând în spatele frontului, preluând responsabilități de sanitari, curieri, telefoniști, telegrafiști, impiegați, paznici, funcționari. În retragerea din Moldova, cercetașii s-au organizat în două colonii, la Solești și Sculeni.
De departe, cea mai frumoasă pagină din istoria cercetășiei a scris-o Ecaterina Teodoroiu, supranumită „Eroina de la Jiu“. Referindu-se la acele zile, ea avea să consemneze ulterior: „La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniților în Tg-Jiu“. După declanşarea războiului, ca urmare a deselor vizite făcute fratelui său pe linia frontului, tânăra a luat hotărârea de a se înrola, pentru a participa activ la luptele purtate de către armata română împotriva invadatorilor germani.
Cercetașii Clasei Palatine, „Gata la datorie!“
La începutul anilor ’30, cei mai de seamă cercetași ai țării erau membrii Clasei Palatine, o clasă de elevi special formată pentru tânărul Principe Mihai. Acționând sub deviza „Gata la datorie!“ (împrumutată de la colegii britanici „Gata oricând!“), palatinii nu se dădeau la o parte de la nicio treabă de cercetaș. Un astfel de episod este așternut pe hârtie de către Ioan Jurchescu, unul dintre colegii lui Mihai I: „După terminarea orelor de curs și gustarea de prânz, am ridicat tabăra, ne-am îmbarcat... iar în drumul de întoarcere, la marginea satului, ne-am oprit la casa unei femei bătrâne. I s-a spus că Marele Voievod Mihai și colegii săi vor să-i îngrijească ograda, după care ne-am scos uneltele și ne-am apucat de lucru. Se terminase o zi de școală, dar cercetași fiind, îndeplineam și una din legile noastre (art. 12 din Legea Cercetașului din 1931): Cercetașul în fiecare zi face o faptă bună, oricât de neînsemnată ar fi“.
Despre acest moment, Teofil Sidorovici, comandantul Străjeriei, nota mai târziu: „Când lucrul s-a sfârșit, simți o adevărată plăcere să privești împrejur. Totul e orânduit, curat, așezat. Au măturat până și curtea plină de paie și surcele, iar gunoiului i-au dat foc. În prispa căsuței aplecată și ea într-o rână, măicuța cu ștergarul cel nou pe cap încearcă și ea cum poate să mulțumească acestor tineri voioși, în frunte cu Măria Sa Voievodul. Când a mai văzut că-i lasă în mâna slăbită și uscată câteva sute de lei, a dat iar să plângă, dar un plâns fără de lacrimi, un plâns ce dădea feții brăzdată de vreme strălucirea fericirii pierdută demult. Apoi, Măria Sa dă comanda plecării. Uneltele sunt așezate din nou în lada lor, iar străjerii își ocupă locurile în mașini. Dintr-un nebănuit izvor de energie răsar cântece vesele și pline de viață“.
Transformarea cercetașilor: de la străjeri la pionieri
În perioada interbelică au fost anii de glorie ai cercetășiei. În anul 1920, România a participat la prima jamboree internațională, pentru ca în 1922 să devină membră fondatoare a World Organization of the Scout Movement (WOSM). În 1930 a fost înființată Asociația Cercetașele României. Au avut loc jamboree naționale la Piatra Neamț – 1930, Sibiu – 1932, Constanța (Mamaia) – 1934 si Brașov – 1936 . În anul 1936 erau activi aproape 80.000 de cercetași şi comandanți.
În anul 1934, Carol al II-lea a înființat „Straja Țării“, care a funcționat în paralel cu cercetășia până în ianuarie 1937, când cercetășia a fost desființată, soartă pe care au avut-o și toate celelalte asociații de copii și tineri. Dacă acestea erau facultative, „Straja Țării“ devenea obligatorie. În 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea, s-a desființat și străjeria.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, în condițiile dramatice legate de prezența trupelor sovietice în țară, s-a încercat să se revigoreze cercetășia, dar contextul nu era foarte favorabil. În anul 1949 s-a înființat organizația pionierilor din România, care nu trebuie considerată ca fiind continuatoarea cercetașilor și a străjerilor, ci ca un produs de import din URSS care a venit la pachet în urma prezenței noastre în sfera de influență a URSS-ului. Pionierii, un produs inspirat de cercetașii din perioada Rusiei Țariste, a fost dezvoltat în URSS pentru a controla copiii și tinerii pe coordonatele ideologice. Se păstrau elemente de cercetășie, cum ar fi uniforma cu cravată, ecusoanele, salutul, dar caracterul era eminamente ideologic.
Piedicile după 1989 și o hotărâre a CSAT încă secretizată
După decembrie 1989, odată cu apariția dreptului la liberă asociere și cu apariția altor elemente democratice în România, cum ar fi reapariția partidelor politice, era momentul să se reînființeze și cercetășia, mai ales că organizațiile de pionieri, UTC și de șoimi ai patriei se dizolvaseră. Prima asociație înființată a fost cea a foștilor cercetași și cercetașe, în martie 1990, care îi cuprindea și pe foști comandanți și foști cercetași care activaseră în mișcare. Istoric, cercetășia fusese susținută de Casa Regală. Regele Mihai dorea să se întoarcă în țară, dar era blocat sistematic de către regimul Ion Iliescu prin serviciile nereformate. A existat temerea că cercetășia va putea fi capitalizată de Casa Regală și de Regele Mihai și atunci a apărut o clonă care s-a autodenumit „Cercetașii României“, după cum ne dezvăluie Alin Dimăncescu, nepotul lui Ioan D. Dimăncescu. Având conexiuni şi sprijinită de sistem, aceasta s-a prezentat la sediul general al Cercetășiei de la Geneva ca fiind singura asociație reînființată după 1990, ceea ce era fals. Această asociație a fost primită în Organizația Mondială a Mișcării Cercetășești (WOSM), unde și România era membră fondatoare din anul 1922.
Evident, au apărut dezamăgiri în tabăra asociației tradiționale. Organizația care tocmai fusese acceptată internațional a dorit să instaureze un monopol al cercetășiei în România. „Totul a culminat cu emiterea unei hotărâri a CSAT în anul 1995 prin care se aproba interzicerea celorlalte asociații cercetășești, care nu erau recunoscute de WOSM, prevedere care încălca dreptul la asociere, garantat de Constituție. La un alt articol, asociației favorizate i se garanta sprijinul statului, prin toate structurile sale. Această hotărâre CSAT este secretizată, dar este citată în literatură ca fiind un act profund nedemocratic, care a întinat o mișcare din zona societății civile, aparent fără mize politice, fapt explicabil însă prin reflexele totalitare ale regimului de atunci“, explică Alin Dimăncescu.
Se încarcă comentariile...
