Cum dispuneau boierii de romii robi: „Am dat sfintei mânăstiri Moldoviţa ţiganul meu cumpărat“
0Emanciparea romilor s-a făcut cu greu. În Țara Românească, boierii liberali Ion Câmpineanu și frații Golescu și-au eliberat romii robi în anul 1834, un gest care a impresionat în epocă, dar a fost destul de greu urmat, iar în Moldova, la 31 ianuarie 1844, domnitorul Mihail Sturdza, sprijinit de mitropolit, a eliberat romii domnești și mănăstirești.
Toţi proprietarii de sclavi erau obligaţi să depună la Vistierie, în maxim două luni de la publicarea legii, o listă cu numărul de romi, pentru ca aceştia să fie înscrişi în registrul eliberaţilor, iar stăpânii să-şi poată primi despăgubirea. Doar boierii ce se aflau plecaţi din ţară la momentul acela beneficiau de 6 luni de răgaz.
Statistica Ţării Româneşti din anul 1837 înregistra 8.288 de ţigani ai statului, 23.589 de ţigani mănăstireşti şi 33.746 de ţigani boiereşti.
Rromii lingurari şi vătraşi, ce erau aşezaţi în sate, au fost estimaţi la valoarea de opt galbeni, iar lăieşii nomazi la patru galbeni, fără a se face diferenţe legate de sex. Doar invalizii şi sugarii erau exceptaţi de la plata despăgubirii. Celelalte articole din capitolul 1 stabileau că suma maximă anuală alocată despăgubirii proprietarilor este de 595.330 de lei (295.330 de lei – impozitul ţiganilor deja eliberaţi, 200.000 de lei – suplimentaţi de către Vistierie şi 100.000 de lei – suplimentaţi de Biserică).
Pentru a facilita formalităţile, toţi rromii urmau să fie recenzaţi, iar Visteria calcula preţul lor total şi plăţile ce urmau a se face anual. Acestea urmau a fi făcute în bani şi în obligaţiuni de Stat cu dobândă de 10%. Proprietarii ce renunţau la despăgubire urmau a fi scutiţi de impozit la Stat pe o perioadă de zece ani, conform documentarului „Rromi. Sclavie și libertate. Constituirea şi emanciparea unei noi categorii etnice şi sociale la nord de Dunăre“.
Cum au apărut țiganii pe aceste meleaguri
Țiganii sau aţiganii sunt un grup etnic distinct ce apare în scrierile de cancelarie din Ţara Românească începând cu 3/16 octombrie 1385, când 40 de sălaşe de aţigani sunt dăruite mănăstirii Tismana. Arhivele spun că este vorba de un popor ce pătrunde în cursul secolelor XIV – XV în tot spaţiul european, iar denumirea de ţigan este utilizată în majoritatea statelor bătrânului continent. Concomitent, o largă circulaţie cunoaşte denumirea de egipteni sau faraoni, în legătură directă cu Egipt, ca spaţiu de origine.
Nicolae Iorga pune venirea rromilor în Ţările Române pe seama dominaţiei mongolilor asupra acestor zone. Mongolii ar fi adus cu ei, ca potcovari şi lăutari, pe ţigani. Numele lor este în legătură cu oaia ţigaie, neagră. Eruditul istoric consideră că rromii au primit numele de „romi“ în mediul grecesc şi că au venit din Rusia sau din părţile greceşti „întotdeauna însă printr-o mijlocire tătărească“. Aceasta s-ar fi întâmplat în condiţiile în care voievodul Bogdan şi fiul său, Laţcu, continuă izgonirea tătarilor şi le opresc ţiganii ca robi.
Instituţia robiei a fost o caracteristică a întregului spaţiu al Europei orientale în primele secole după anul 1000. Mai ales membri ai populaţiilor necreştine luaţi prizonieri în lupte, tătari, turci, ţigani, erau făcuţi robi, la fel cum uneori turcii şi tătarii transformau în robi şi vindeau creştini luaţi prizonieri în raidurile de pradă şi campaniile militare duse în teritoriul ghiaurilor.
Istoricii susţin ipoteza că la venirea în ţările române ţiganii erau deja robi, deoarece în Imperiul Bizantin sclavia a reprezentat până târziu o realitate. Existau mai multe categorii. Robi ai domniei, ai mănăstirilor sau ai marilor proprietari. Ei nu constituiau deloc o populaţie omogenă, conform volumului „istoria și tradițiile minorităților din România“ a lui Toader Nicoară.
Regina Maria: „Stranii binecuvântări, care adesea sunau ca blăsteme sau imprecaţii“
Regina Maria i-a cunoscut pe țigani și, în cartea sa „Ţara pe care o iubesc“, le-a descris portul şi traiul.
„Nesfârşit mai pitoresce sunt taberele de ţigani. Acest neam ciudat îşi înfige corturile în tot felul de locuri. Pe cale vin, nu în trăsuri acoperite, cum îi vedem prin ţeri mai blânde, ci în cară stricat, trase de cai slabi, pe jumătate morţi de foame, uneori de catâri ori răbdători măgari cenuşii. Pe aceste care, în mijlocul unui amestec nedescriptibil de prăjini, de scoarţe, de acoperişuri de cort, de tigăi şi alte multe, întregi familii îşi află locul; mame şi copii, bunice şi moşnegi, băieţaşi şi tineri mai de vârstă“, scrie regina.
Apoi, ea vorbeşte de traiul lor migrator: „Se opresc unde pot, uneori unde li se impune, căci multe locuri sunt oprite, şi nimeni nu doreşte să aibă pe pungaşii aceştia prea aproape de casă. Pentru mine aceste tabere au fost totdeauna un nesfârşit izvor de interes. Oricând am zărit de departe siluetele corturilor ţigăneşti, n-am lipsit să merg acolo, şi am cules impresii fără număr între aceşti străini vagabonzi. Adesea am aşteptat să se descarce carăle; cu mult zgomot şi multă gâlceavă, parii de cort sunt înfipţi în pământ, zdrenţe descolorate de tot felul sunt întinse asupra lor, fiecare familie ridicând acoperişul supt care va ocroti o clipă veşnica-i neodihnă“.
Până când au fost eliberaţi din robie, ţiganii, aşa cum li se zicea în arhivele vremii, au avut foarte mult de îndurat. Ivoarele istorice vorbesc despre ţigani daţi la mănăstire în contul unui pomelnic sau copii care erau împărţiţi după bunul plac.
În „Documente privind Istoria României. Veacul XVI. A. Moldova. Vol. II (1551-1570)“, descoperim un act prin care un rob ţigan era dat unei mănăstiri ca plată pentru un pomelnic, în anul 1562. „În numele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Preacuratei Lui Maici. Iată eu, mult păcătosul monah Teofilact, fost Băloş logofăt, am binevoit cu a mea bunăvoinţă şi din tot sufletul meu şi am dat sfintei mânăstiri Moldoviţa, pentru marele pomelnic, ţiganul meu cumpărat anume Mihul, pe care l-am cumpărat pentru banii mei drepţi, pentru 1000 aspri gata, de la vărul meu, de la Petrea fost pârcălab“, se scrie în document.
Însuşi Alexandru cel Bun a dăruit mânăstirii Bistriţa robi ţigani şi tătari în anul 1428, aşa cum aflăm din „Documenta Romaniae Historica, seria A, Moldova, vol. I. „Din mila lui Dumnezeu, eu, Io Alexandru voievod şi domn a toată Ţara Moldovlahiei. A binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa mea cea bună, să facă pentru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri părinţi, şi pentru sănătatea şi pentru sufletul domniei mele, şi al doamnei domniei mele şi al tuturor copiilor domniei mele, şi am dăruit mănăstirii Adormirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care este pe Bistriţa, treizeci şi unu de sălaşe de ţigani şi douăsprezece bordeie de tătari. Toţi aceştia să fie (mănăstirii noastre) mai înainte zise uric, cu tot venitul, şi copiii acestora, şi nepoţii lor, şi strănepoţii lor şi tot neamul lor, neclintit şi nemişcat niciodată, în veci“.
Copiii ţiganului Vasile, împărţiţi
În altă epistolă a arhimandritului Gherasim, din anul 1804, publicată în „Moldova în epoca feudalismului, vol. XII, Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei la începutul secolului al XIX-lea (1801-1806). Cărţi domneşti şi zapise, Chişinău, 2012“, aflăm cu acesta şi stolnicul Matei Donici îşi împart copii de robi ţigani. În scrisoare se vorbeşte de ţiganul Vasile care a fugit de la mănăstire şi s-a însurat cu o tigancă a dumisali, Paraschiva“, cu care are cinci copii: patru feciori şi fată.
„Acum, dar, voindu ei prin înpărţală a trage de la dumnealui partea mănăstirii, am stătut la învoială, prin cari, hotărându-să, s-au îndatorit dum(nea)lui a da mănăstirii trei sufleti, adică doao feati şi un băiat. Şi măcar că dreptul mănăstirii era să tragă trei suflete şi giumătate, dar după învoială acea giumătate de suflet am lăsat ca să treacă de la mănăstire la dum(nea)lui: cari sufleti de ţigani s-au îndatorit dum(nea)lui a-i faci teslim mănăstirii după înplinirea a cinci luni de zile, însă să fie curaţi, sănătoşi, buni de slujbă, iar nu cu oareşcari beteşuguri. Iar când dumnealui, la vadeaoa ce s-au pus, nu va da ţiganii mănăstirii şi va mai prelungi, atuncea să aibă dumnealui a da patru suflete de ţigani mănăstirii, fără cuvânt. Şi când va faci dumnealui ţiganii teslim mănăstirii, atuncea, prin osăbită scrisoare ce va da mănăstirii, să arate şi numili acelor sufleti, luând de la mănăstire scrisoare, precum că i-au priimit şi am iscălit“.
Conform Codului penal din anul 1818 din Ţara Românească, „Toţi ţiganii sunt născuţi robi” şi „Ţiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”.
Doar în 1848 s-a cerut dezrobirea ţiganilor. Însă, înfrângerea mişcării revoluţionare a însemnat şi abandonarea ideii. Abia în 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“.
Se încarcă comentariile...
