Cel mai odios proiect de epurare ideologică și spălare pe creier din istorie. Genocidul îndreptat împotriva educației
0Unul dintre cele mai tulburătoare și complexe capitole din istoria modernă a fost „Revoluția Culturală” din China. A fost practic un masacru, scăpat de sub control, dictat de rațiuni ideologice, într-o încercare de a spăla pe creier sute de milioane de oameni și a șterge tradiții milenare.
Secolul XX a fost marcat, mai ales începând cu deceniul al treilea, de instaurarea unor regimuri totalitare extrem de brutale și cu politici absolut aberante îndreptate împotriva populației. Aceste regimuri au apărut treptat pe tot Globul, fiind în general o consecință a agravării unor tensiuni sociale și politice nerezolvate de secole. Practic, lumea se schimba în mod radical, iar vechile regimuri monarhice, absolutiste, imperialiste sau colonialiste deveniseră anacronice, complet depășite de noile tendințe și nevoi ale societății. Acolo unde aceste regimuri monarhice nu reușiseră să rezolve probleme esențiale și structurale ale societății, acolo unde exista sărăcie, disperare și frustrare, extremismul și-a înfipt bine rădăcinile. De exemplu, nazismul în Germania interbelică sau bolșevismul în Rusia țaristă. Unul dintre cele mai dure regimuri dictatoriale din lume a fost, însă, instaurat în Asia, în țara cu una dintre cele mai numeroase populații la nivel mondial.
Este vorba despre China. Regimul lui Mao a instaurat unul dintre cele mai dure fenomene de epurare ideologică și politică din istoria lumii. A purtat numele de „Revoluția Culturală” dar în realitate a însemnat uciderea a aproximativ 2 milioane de oameni, ostracizarea și terorizarea a altor 10 milioane, plus o încercare lugubră de spălare a creierului și distrugere a unei întregi civilizații. „Revoluția culturală” a început în vara lui 1966, atunci când a apărut „Notificarea din 16 mai”, cu ideea de a „elimina obiceiurile nocive ale vechii societăţi şi a tuturor demonilor şi monştrilor”. Iar de acest lucru s-au ocupat niște gărzi populare scăpate total de sub control care au încercat distrugerea celor patru stâlpi ai societății chineze: vechile tradiții, vechea cultură, obiceiurile și filosofia antică. Întreg sistemul educațional a fost efectiv oprit iar universitățile devastate. Au început apoi omorurile motivate ideologic.
Amurgul Dragonului. Prăbușirea Chinei Imperiale și ascensiunea extremismului
Nu putem discuta despre „Revoluția Culturală” din China fără a înțelege contextul general și mai ales fără a ști împotriva cărei lumi s-au ridicat cu atâta vehemență revoluționarii chinezi.
Prăbușirea Chinei imperiale și ascensiunea comunismului reprezintă una dintre cele mai dramatice transformări din istoria universală, marcând trecerea de la o tradiție milenară la un experiment ideologic radical. Acest proces a fost rezultatul unei eroziuni prelungite a autorității centrale, sub presiunea combinată a imperialismului străin și a inechităților interne. La începutul secolului al XIX-lea, Dinastia Qing se considera „Imperiul Celest”, centrul civilizației mondiale, un imperiu cu o tradiție de peste 2000 de ani și realizări științifice și culturale remarcabile, unice la nivel mondial. Cu toate acestea structura sa era fragilă. Pe de o parte, societatea evoluase.
În Europa avea deja loc a doua Revoluție Industrială, în timp ce în China, oamenii de rând nici măcar nu aveau voie să-și privească împăratul și erau nevoiți să se târască în patru labe în fața sa. Nu mai vorbim de o structură socială extrem de rigidă. Totul s-a complicat odată cu interacțiunea cu marile puteri coloniale ale secolului al XIX lea. Impactul cu mari puteri coloniale precum Anglia sau Franța au demonstrat anacronismul tehnologic al Chinei. O lume medievală care încerca să supraviețuiască într-o eră a vapoarelor cu aburi, a trenurilor și a unei noi societăți emergente. Nu mai vorbim de o criză cauzată de consumul exagerat de stupefiante, în special opium.
„Războaiele Opiumului” au forțat China să semneze „Tratatele Inegale”, pierzând controlul asupra porturilor și suveranității economice. „Slăbiciunea dinastiei Qing în fața agresiunii străine a subminat credința poporului în Mandatul Cerului, transformând împăratul dintr-un tată al națiunii într-un simbol al neputinței”, nota istoricul Jonathan Spence.
În plus, apăruseră și probleme economice. Populația Chinei explodase, însă resursele de hrană și pământul arabil au rămas limitate. Această presiune a dus la revolte sângeroase, precum Răscoala Taiping (1850–1864), care a lăsat în urmă zeci de milioane de morți.
Corupția mandarinilor (funcționari și birocrați) și taxele insuportabile au înstrăinat masele de țărani (care reprezentau majoritatea populației), care nu mai vedeau în sistemul imperial un protector. Practic, pentru a rezolva orice problemă, cât de mică, oamenii trebuiau să ofere mită acestor funcționari imperiali. Cine nu dădea dreptul cuvenit nu avea nicio șansă. Răbdarea oamenilor ajunsese la limită. Tentativele de modernizare, cum a fost „Mișcarea de Auto-Întărire”, au fost sabotate de conservatorismul curții imperiale (în special de Împărăteasa Văduvă Cixi). În final, Revoluția Xinhai din 1911 a pus capăt sistemului imperial, lăsând în urmă un vid de putere imens.
Prăbușirea imperiului nu a adus democrația visată de Sun Yat-sen, ci o eră a haosului și a „stăpânilor războiului”. În acest context de dezintegrare națională, comunismul a început să fie perceput ca o soluție de salvare. Bolșevismul rusesc atinsese ca o plagă și China. Se dezvoltase mai ales în mediile urbane, în porturi și zonele industriale, revărsându-se către satele sărăcite și aduse la disperare de corupția oficialilor. În plus, comunismul reprezenta un mod de răzbunare împotriva lumii occidentale, împotriva lumii europene, care exploatase și trădase China.
După Primul Război Mondial, Tratatul de la Versailles (1919) a acordat Japoniei fostele colonii germane din China, ignorând cererile chinezilor. Acest act a fost perceput, așa cum am pomenit, ca o trădare. Efectiv tinerii intelectuali s-au îndepărtat de liberalismul occidental și s-au orientat către marxism. Iar Revoluția Bolșevică din Rusia a reprezentat un model de urmat.
„Victoria Revoluției Ruse din 1917 a oferit un nou model: o cale rapidă de la feudalism la modernitate, fără a trece prin etapele lente ale capitalismului”, preciza analistul politic Maurice Meisner. Mao Zedong, un ajutor de bibliotecar din Beijing, autodidact influențat de mediul intelectual marxist, a devenit lider al mișcării comuniste chineze. Acesta a înțeles că motorul revoluției în China nu este proletariatul urban (ca în Europa), ci țărănimea.
Prin promisiunea reformei agrare, adică redistribuirea pământului de la moșieri la săraci, Partidul Comunist Chinez (PCC) a câștigat o bază de susținere masivă și loială. În timp ce Naționaliștii (Kuomintang) păreau adesea mai preocupați de combaterea comuniștilor decât a invadatorilor japonezi, PCC s-a prezentat ca fiind principala forță de rezistență patriotică împotriva Japoniei. În plus, Mao Zedong milita pentru revoluția violentă, pentru schimbarea totală a societății, practic prin înlocuirea unei civilizații imperiale considerată învechită, inoportună, cu una „roșie”, marxistă, cu alte valori. „Revoluția nu este o invitație la masă, nici scrierea unui eseu... revoluția este un act de violență prin care o clasă o răstoarnă pe alta”, preciza Mao. În 1949, Mao și Partidul Comunist Chinez au învins toți adversarii interni și au proclamat Republica Populară Chineză. Era practic începutul unei noi ere, bazată pe ideologia marxist-leninistă adaptată de Mao și numită maoism. Acest maiosm punea accent pe forța revoluționară a țăranilor, nu a proletariatului urban și presupunea schimbarea radicală a societății.
„Marele Salt Înainte” a la Mao și moartea a peste 20 de milioane de chinezi
„Revoluția culturală” a fost măsura finală menită să schimbe radical societatea chineză după dorințele și ideile lui Mao. Ea nu a fost însă neapărat planificată de la început de Mao Zedong. A fost o reacțiune la un alt plan catastrofal imaginat de „ideologul” de la Beijing. Este vorba despre unul dintre primele mari programe ale lui Mao, numit „Marele Salt Înainte”. Acesta presupunea industrializarea țării în spiritul statelor comuniste. Ca în orice regim totalitar, nu s-a ținut cont de nevoile și de capacitate populației de a realiza această industrializare. Conta mai mult ce dorea Mao, decât ce era benefic pentru poporul chinez. „Marele Salt Înainte”, a fost implementat în perioada 1958-1960. Proiectul era megalomanic specific dictatorilor, propunându-și să depășească ca producție industrială Marea Britanie și totodată să fie înaintea URSS la nivel de implementare a comunismului.
China în timpul lui Mao Zedong: „un marş lung în noapte”. Socialism, pace şi prosperitate„Marele Salt Înainte trebuia să fie marea realizare a lui Mao, programul care urma să transforme China într-un paradis comunist. În 1958, președintele Mao a lansat o campanie radicală prin care spera să depășească producția Marii Britanii, mama Revoluției Industriale, și în același timp să se dovedească mai destoinici în implementarea comunismului decât Uniunea Sovietică”, preciza Clayton Brown în articolul său dedicat acestei temei în revista „Education about Asia”.
Cum era de așteptat, planul lui Mao s-a dovedit irealizabil. Politrucii nu au înțeles sau s-au temut să înțeleagă acest lucru, așa că au mers înainte, indiferent de consecințe. Iar acestea au fost catastrofale. În funcții cheie au fost numiți oameni agreați de Mao, recrutați nu după pricepere ci mai ales după loialitatea față de partid. Aceștia nu doar că nu au reușit să industrializare țara în mod eficient dar din exces de zel, au făcut abuzuri și greșeli grave. Populația rurală a fost nevoită să neglijeze munca la câmp pentru a lucra în oțelăriile improvizate ale partidului. Greșeala a fost fatală, în condițiile în care China era oricum sărăcită de războiul civil.
Producția agricolă nu înregistrase surplus, iar hrănirea populației era deja pe muchie de cuțit în momentul în care Mao declanșa marele său proiect de industrializare rapidă. Proiectul său sfida orice urmă de logică economică. Dacǎ în mod normal industrializarea performantă are loc prin acumularea graduală de capital (de obicei din surplusul agricol) și prin investiții în utilaje, în China a fost exact invers. Câmpurile neglijate, în favoarea oțelăriilor de cartier, plus o serie de dezastre naturale și retragerea suportului economic din partea sovieticilor au dus la un adevărat dezastru. China a fost cuprinsă de o foamete fără precedent în istoria Chinei. Se estimează că 30 de milioane de oameni au murit de inaniție, ca urmare a eșecului programului lui Mao.
„Din 1960 și până în 1962, se estimează că 30 de milioane de oameni au murit de foamen în China, mai mult decât în orice episod de foamete înregistrat în istoria umanității. În mod tragic, acest dezastru putea fi prevenit”, adăuga Clayton Brown, în același material. După aceste dezastru, Mao Zedong a dat impresia că face un pas în spate. Ceilalți membrii influenți ai partidului comunist au încercat o liberalizare a societății, tocmai pentru a preveni revoltele dar și pentru a ajuta populația să-și revină din șocul „Marelui Pas Înainte”. Părea chiar că societatea chineză se îndreaptă către un soi de semi-capitalism.
Un genocid îndreptat împotriva culturii și societății chineze
Mao Zedong nu și-a asumat însă, în realitate, vina pentru nenorocirea lumii rurale chinezești și foametea catastrofală care a răpit 30 de milioane de vieți. A fost doar o retragere simulată. În realitate, acesta planifica o lovitură cumplită care trebuia să îngenuncheze complet societatea chineză și să o subjuge total ideilor maoiste. Se pregătea cea mai mare spălare pe creier și ideologizare din istorie. Așa că, în 1966, a fost declanșată așa-numita „Revoluție Culturală”. Ea a fost pornită din dorința lui Mao de a-și recâștiga puterea politică, de teama apariției unei „noi elite” în partid, dar și din cauza convingerii că revoluția trebuie continuată permanent pentru a evita „degenerarea” sistemului socialist. Pentru declanșarea „Revoluției Culturale”, Mao s-a bazat pe mobilizarea masivă a tineretului, organizat în așa-numitele „Gărzi Roșii”. Aceste grupuri au fost încurajate să atace cele „patru vechituri”, adică ideile, cultura, obiceiurile și tradițiile. Intelectualii, profesorii și funcționarii au fost considerați „revizioniști” care trebuiau închiși și reeducați, umiliți public sau pur și simplu uciși. Școlile au fost închise, iar milioane de tineri au fost trimiși în mediul rural pentru „reeducare”
Mișcarea a început pe 16 mai, odată cu „Notificarea din 16 mai”, adresată oficialilor de la Beijing. Prin aceasta Mao anunța populația că „în sânul partidului s-au infiltrat contra-revoluționari, revizioniști care doresc să facă o dictatură a burgheziei”. Pe 1 iunie, organul de propagandă al partidului îndemna masele să „să scape de obiceiurile rele ale vechii societăți”. Pe scurt, întreaga cultură și istorie a Chinei, o comoară milenară a umanității, trebuia ștearsă pentru a face loc doctrinei maoiste, singura acceptată ca filosofie economică, politică și socială în China.
„Gărzile roșii” era folosite pentru o adevărată vânătoare de „dușmani ai poporului”. Intelectualii, artiștii, țăranii gospodari, specialiștii și oamenii care chiar se pricepeau la ceea de fac, dușmanii tipici ai oricărui dictator, au fost efectiv masacrați sau ostracizați. „Revoluția culturală” a însemnat și o epurare în sânul partidului. Au fost, rând pe rând, înlăturați toți membrii moderați ai Partidului Comunist Chinez.
Suma fabuloasă cu care s-au vândut două vase de porțelan din dinastia Qing
Au rămas doar maoiștii. Liderul suprem, Mao, beneficia de un adevărat cult al personalității. A creat un grup de patru colaboratori care trebuiau să implementeze maoismul și „Revoluția Culturală” în toată profunzimea societății. Soția lui Mao, Jian Qing, a creat un grup de intelectuali radicali care să controleze domeniul cultural și educațional. Lin Biao, ministrul Apărării, a epurat corpul ofițeresc, lăsând doar pe maoiști. Chen Boda se ocupa de ideologie iar premierul Zhou Enlai trebuia să facă orice ca economia să meargă.
„Studenții și elevii chinezi au intrat în acțiune, organizându-se în divizii ale „Brigăzilor Roșii”. Până în august 1966-așa numitul „August Roșu”-haosul era în plină desfășurare, în timp ce oamenii lui Mao cereau „Gărzilor Roșii” să distrugă „cele patru vechituri”-vechile idei, vechile tradiții, vechile deprinderi și cultura veche”, preciza Tom Phillips, într-un articol pentru „The Guardian”.
Până în 1968, situația a scăpat complet de sub control. „Gărzile Roșii” s-au desprins în facțiuni și luptau între ele. Era un haos general, în care piereau milioane de oameni nevinovați. Mao a intervenit cu armata pentru restabilirea ordinii. Milioane de tineri din mediul urban au fost relocați în zonele rurale pentru „reeducare”.
Teorizarea populației și ideologizarea masivă a durat până în 1976, la moartea lui Mao Zedong. În urmă a rămas dezastrul. Istoricii cred că în urma „Revoluției Culturale" au murit între 500.000 și 2 milioane de oameni.
„Am citit despre o mulțime de lucruri îngrozitoare. Despre studenți care și-au omorât profesorii în bătaie”, preciza Andrew Walder, autorul cărții „China under Mao”. Cea mai afectată regiune a fost provincia Guangxi, din sudul Chinei, unde erau raportate ucideri în masă și chiar canibalism.
Efectele „Revoluției Culturale” au fost cumplite, inclusiv pe termen lung. Timp de un deceniu, majoritatea școlilor din China au fost închise și au lăsat o întreagă generație fără nicio formă de educație. Obiecte de artă, monumente, piese de o valoare culturală și istorică inestimabilă,au fost distruse.
O societate traumatizată
„Revoluția Culturală” a provocat traume profunde în societatea chineză. Pe lângă o întreagă generație lăsată complet fără educație prin închiderea școlilor, în societate s-au strecurat neîncrederea și paranoia. Sistemul de denunțuri (copiii își pârau părinții, elevii își pârau profesorii) a distrus structura tradițională a familiei și încrederea între cetățeni. Șocul a fost atât de mare, încât, după moartea lui Mao, liderii chinezi au simțit nevoia urgentă de a reforma întregul sistem comunist chinezesc. China a trecut printr-o reformă economică spectaculoasă după 1978, sub conducerea lui Deng Xiaoping. Trauma sărăciei și a haosului ideologic a alimentat dorința Chinei pentru stabilitate și creștere economică cu orice preț. Sloganul lui Deng, „nu contează dacă pisica e neagră sau albă, important e să prindă șoareci”, a fost un răspuns direct la dogmatismul lui Mao.
Se încarcă comentariile...
