Cel mai brutal sport din istoria Jocurilor Olimpice. Era mult mai dur decât MMA-ul, iar cei mai buni luptători erau mai celebri ca fotbaliștii de astăzi

Cel mai brutal sport din istoria Olimpiadei s-a numit pankration. Era o variantă mult mai sângeroasă și mai dură a galelor de MMA de astăzi și se putea solda chiar cu moartea celui învins. Odată cu reintroducerea Jocurilor Olimpice în secolul al XIX lea, pankration a fost exclus.

Scenă de pankration FOTO Historia

Acum mai bine de 2780 de ani debutau primele Jocuri Olimpice din istorie. Ceea ce va deveni începând cu secolul XX cea mai urmărită competiție sportivă din lume, începuse ca un festival religios închinat lui Zeus, la sanctuarul acestuia din localitatea Olimpia, în Grecia Antică. Festivalul se ținea de obicei la sfârșitul lui august, înainte de culesul măslinelor. Această manifestare religioasă, la care participau toate orașele-state grecești, era marcată de competiții sportive. Jocurile Olimpice au devenit în scurt timp foarte faimoase, un adevărat brand al elenismului și care atrăgeau atleți din toate colțurile lumii grecești, și spectatori din toată lumea cunoscută la aceea vreme.

Grecii aveau o cultură aparte pentru sport, așa că Olimpiadele au devenit momentul mult așteptat de eleni pentru a-și demonstra calitățile fizice și îndemânarea. Probele sportive erau diverse. Erau probe de atletism, cu alergări, aruncatul suliței și a discului, pentatlon, săritura în lungime dar și lupte precum  box și lupte greco-romane. Inclusiv celebra probă de maraton după victoria grecilor de la Maraton, în anul 490 îHr. Aproape toate probele olimpice antice au fost preluate odată cu reluarea Jocurilor Olimpice în secolul al XIX lea și debutul Olimpiadelor moderne. Mai puțin o probă atât de brutală încât i-a înfiorat pe organizatorii primei ediții a Jocurilor Olimpice moderne, în anul 1896, la Atena și i-a determinat să o scoată definitiv din cadrul competiției. Se numea pankration și semănau cu actualele înfruntări de Mixed Martial Arts( MMA), dar mult mai brutale și mai sângeroase. Era proba preferată a anticilor iar cei mai buni luptători erau adevărați eroi, adevărate vedete sportive. 

Bătaie pe viață și pe moarte

Pankration înseamnă în limba greacă „cu toată puterea”, de la cuvintele ”pan”( tot-toată) și ”kratos„( putere). Acest sport a fost introdus ca probă la cea de-a 33 a ediție a Jocurilor Olimpice din anul 684 îHr. Deși, spun specialiștii, originile sale sunt mult mai vechi, cel mai probabil din Epoca Bronzului. Pankration era un stil de luptă foarte brutal care combina tehnici utilizate în box cu cele folosite la luptele greco-romane. La pankration era permis aproape orice. Erau doar două interdicții :oponenții nu aveau voie să se muște sau să-și scoată ochii. În rest se putea lovi cu coatele, genunchii, picioarele, pumnii și mai ales se luau la trântă. Era un sport care folosea numeroase tehnici de lovire, chei de mână, picior, proiectării la sol, tur de șold, tur de umăr, de braț, sufocări, imobilizări. Semănau cu luptele de mixed martial arts de astăzi. Doar că mult mai dure. Luptătorii nu foloseau mănuși, ci doar bucăți de piele înfășurate la nivelul pumnului.

Practic, se loveau cu pumnii goi, provocându-și leziuni puternice. Lupta nu era împărțită pe reprize. Meciul se termina atunci când unul dintre adversari ceda. De obicei, sfârșitul unui meci de pankration se sfârșea cu knock out sau în urma unei imobilizări sau sufocări la sol. Cel care ceda, ridica degetul arătător în sus, iar abitrul înarmat cu un ciomag, oprea lupta. Era cazuri în care unii sportivi își pierdeau viața în ring. Nu era o problemă pentru grecii antici, cel care supraviețuia era declarat învingător. De cele mai multe ori luptătorii terminau confruntarea plini de sânge, cu degete sau încheieturi rupte. Unii rămâneau schilozi pe viață. Cu toate acestea era cea mai urmărită probă a Olimpiadei. Interesant este faptul că la pankration nu exista categorie de greutate.

Adică un luptător de 60 de kilograme putea lejer să fie tras la sorți cu unul de 100 de kilograme. Conta mult și agilitatea, priceperea de a eschiva și de se folosi de fiecare greșeală a adversarului. În schimb era categorii de vârstă. Mai precis, era categoria andres- seniori și paides-juniori. Se știu destul de multe despre tehnicile utilizate atât datorită lui Pausanias, celebrul autor antic dar și a numeroaselor reprezentări artistice de pe vasele grecești. Erau utilizate numeroase lovituri cu piciorul, printre care și cele puternice, aplicate cu călcâiul direct în stern, lovituri de pumn specifice boxului, eschive, și lovituri de genunchi. Totodată mai era o serie de tehnici, de obicei la sol, care implicau aruncarea adversarului, imobilizare, sufocare. De multe ori, cei mai puternici luptători încercau să rupă efectiv încheieturile adversarului sau degetele. 

O viață dedicată luptei

Pankration nu se practica doar la Jocurile Olimpice. Erau organizate competiții anual. Platon, de exemplu, spunea că aceste turnee de pankration erau organizate la toate jocurile panelenice, adică Nemeene, Phytice și Istmice. În plus, Philo din Alexandria, celebrul filosof care era la rândul său un practicant al pankration,  preciza că exista o adevărată serie de turnee dedicate acestui sport, pornind de la ligile inferioare în care luptau începătorii și până la evenimentele foarte importante cu cei mai importați luptători. Propriu-zis, un tânăr luptător trebuia să se remarce și să câștige cât mai multe meciuri pentru a ajunge în competițiile panelenice, cu vedetele pankrationului. Fiecare turneu începea cu un ritual și o tragere la sorți, descrisă de satiristul grecofon Lucian.

Mai precis, un urnă sacră din argint era adusă, iar în interiorul acesteia amestecate mai multe bucăți de ceramică pe care erau inscripționate litere grecești. Era câte două  jetoane cu aceeași literă. Luptătorii, fără să se uite, băgau mâna în urnă și extrăgea literele. Cei care extrăgeau același simbol, trebuiau să lupte, unul cu celălalt. Luptătorii de pankration se numeau pankratiasts și duceau o viață sportivă, marcată de antrenamente și o alimentație specială. Mai precis, aceștia se antrenau printr-o serie de exerciții de anduranță  dar și de forță. Programul acestora includea alergările pe distanțe lungi, ridicarea de greutăți și lupte de antrenament. Foloseau inclusiv saci din piele, în care lovea, asemănători sacilor de box de astăzi. Aveau și o dietă bazată pe alimente bogate în proteine, precum brânză, carne și multe legume bogate în carbohidrați. În plus, se recuperau prin masaj și băi calde. 

Bătăușii vedetă ai lumii antice

Luptătorii de pankration era adevărate vedete, ceva în genul fotbaliștilor celebrii de astăzi. Numele campionilor s-au păstrat până astăzi. De exemplu, Dioxippus, Polydamas din Skotoussa, Theagenes din Thasos sau Arrhichion sunt câțiva dintre luptătorii cei mai faimoși ai lumii antice. Așa cum mărturisea și Pausanias, acești pankratiasts erau legende vii, pentru care mii de oameni se adunau să asiste la lupte. Dioxippus, de exemplu, era un luptător atenian care a luptat în armata lui Alexandru Macedon și a câștigat titlul olimpic la pankration, după ce și-a zdrobit toți adversarii în anuyl 336 îHR. Se spune că a luptat gol de jumătate, doar cu măciucă, împotriva celui mai bun soldat al lui Alexandru, echipat complet de război. Dioxippus a învins, deși adversarul său avea coif, scut, lance, spadă, cnemide și platoșă. Un alt luptător legendar a fost Polydamas din Skotoussa. Acesta are o poveste incredibilă. Era renumit pentru forța sa incredibilă.

Contemporanii spuneau că putea opri un car tras de cai în plin galop sau că putea ucide cu mâinile goale orice fiară sălbatică. Cert este că a ieșit campion olimpic în anul 408 d Hr. În ciuda brutalității din arenă și a fizicului impresionant Polydamas era considerat un om cu suflet mare și foarte altruist. De altfel, a și murit salvându-și prietenii. În timp ce se odihnea cu niște amici, la umbră, într-o peșteră, tavanul acesteia s-a prăbușit. Polydamas a susținut plafonul de piatră cu mâinile până când prieteniii săi au ieșit. Luptătorul a murit după ce brațele i-au cedat iar uriașele pietre i-au zdrobit trupul. Interesantă și macabră este și povstea lui Arrhichion din Phigalia. Acesta a câștigat Olimpiada, mort. Mai precis, adversarul său a reușit să-l sufoce. Cu ultimele puteri, Arrhichion i-a rupt adversarului degetele de la mâină. Înebunit de durere, acesta a cedat. Când arbitrul l-a creditat pe Arrhichion cu victoria, și-a dat seama că murise între timp. Trupul său a fost trimis în orașul său natal, cu mari onoruri și evident cununa de campion olimpic. 

Faimos era și Theogenes din Thasos, cel care avea în palmares peste 1300 de victorii, un titlu olimpic dar și alte titluri la alte jocuri panelenice. Era foarte bun boxeur și a ajuns să fie venerat în Thasos, după moartea sa. Ca un aspect interesant inclusiv matematicianul și filosoful Pitagora a fost un foarte bun pugilist, reușind să câștige titlul olimpic. Se presupune că ar fi practicat și pankration.  

Sport folosit și pe câmpul de luptă

Specialiștii spun că pankration era folosit cu succes și pe câmpul de luptă. Spartanii, în special, îl utilizau pe scară largă. Deasemenea, o parte dintre ostașii lui Alexandru Macedon erau antrenați ca luptători de pankration. Filip al II lea, tatăl lui Alexandru Macedon, participa la întreceri private de pankration. Pankrationa fost interzis în secolul al IV lea, d Hr, odată cu Jocurile Olimpice. Odată cu reluarea Jocurilor Olimpice în secolul al XIX lea, pankration a fost scos definitiv din grila olimpică fiind considerat prea brutal.