Ce s-a ales din partidul Brătienilor, ai cărui conducători au sfârșit în temnițele comuniste. Misterul neelucidat al morţii lui Gheorghe Brătianu
0Partidul istoric din care au făcut parte Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, I.G.Duca și Dimitrie A. Sturdza se luptă să supraviețuiască pe scena politică românească. Conform unui sondaj INSCOP, liberalii ar fi devansați de PSD.
Înfiinţat la 24 mai 1875, Partidul Național Liberal, ai cărui membri de seamă au făcut România Mare, a fost autodizolvat în noiembrie 1947, după venirea la putere a comuniștilor prin procedee nedemocratice. Într-o ţară aflată sub ocupaţia Armatei Roşii, voturile au fost măsluite, urnele furate, oamenii împiedicaţi să voteze, mergându-se până la bătăi şi crime. La scrutinul din 1946, BDP (Blocul Partidelor Democrate) a obţinut 78,46%, iar partidele tradiţionale 17,36%. În aceste condiţii, BDP a câştigat 348 mandate (379 alături de aliaţii săi), PNŢ - 32, iar PNL - doar 3.
Partidul Național Liberal a fost oficial fondat la 24 mai 1875, când un grup de liberali, printre care Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, au pus bazele formațiunii politice care avea să marcheze istoria României moderne.
Primul președinte al Partidului Național Liberal a fost Ion C. Brătianu. În 1877, în timpul guvernării liberale, România și-a proclamat independența.
Iată ce scrie I. G. Duca despre Ionel Brătianu în cartea sa „Portrete și amintiri“: „Anii trec. Figura lui Ion I. C. Brătianu se desprinde tot mai luminoasă în perspectiva Istoriei. Patimile se sting, opera rămâne. Integritatea neamului, reformele democratice - exproprierea și votul obștesc - consolidarea României Mari, îi asigură consacrarea definitivă a Istoriei și triumfătoarea recunoștință a posterității.Noi, colaboratorii lui de ani de zile și de fiecare ceas, oricât ar trece vremea, nu ne putem mângâia de pierderea acestui conducător neîntrecut, acestui prieten fermecător.Îl revăd mereu, impetuos și glumeț, gânditor și hotărât, frământat și senin, încet la chibzuire, sprinten și îndrăzneț în acțiune, neînduplecat în urmărirea unui scop, mlădios în mijloacele de a-l atinge (...)Îl revăd în 1909 în sala Eforiei, în mijlocul ovațiunilor generale, primind șefia partidului prin voința unanimă a colaboratorilor tatălui său și a întregii tinerimi generoase (...)Îl revăd la Florica, clădind, dărâmând, iar clădind, trecând de la vie la cramă, din deal în zăvoi, din vie în ogradă, căutând în preocupările fermei și în inovațiunile gospodăriei agricole uitarea mizeriilor vieții publice și din contactul cu glia strămoșească tainica putere de a înfăptui chemarea, poruncitoarea chemare a vremurilor sale.Și azi, în cripta de la Florica, alături de marele său părinte și de vrednicul său frate, țărîna României Mari să-i fie de-a pururea ușoară!“
Partidul Național Liberal a contribuit semnificativ la dezvoltarea și reformarea societății românești, fiind primul partid care a pledat, în 1892, pentru introducerea sufragiului universal. În toată această perioadă, liberalismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă, iar liberalii au acționat sub principiul „Prin noi înșine!” care este și astăzi deviza Partidului Național Liberal, conform site-ului oficial.
La finele Primului Război Mondial, România și-a împlinit obiectivul național al Marii Uniri, în timp ce la putere se afla tot un cabinet liberal. De altfel, PNL s-a aflat la guvernare aproape neîntrerupt între 1914 și 1919 (cu excepția perioadei martie-noiembrie 1918).
Perioada interbelică a fost una prolifică pentru România și pentru liberali, care au promovat reforma agrară, organizarea administrativă unitară, o nouă legislație electorală și măsuri de refacere a economiei. Liberalii s-au aflat la putere în perioada 1922-1928 (cu o mică întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și apoi în intervalul 1933-1937. Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 și 1944, când a fost reluată doar pentru o scurtă etapă.
După cel de-al Doilea Război Mondial regimul comunist a stopat progresul României în termeni de construcție democratică. Instaurarea unui sistem totalitar a însemnat abolirea pluralismului politic și dizolvarea partidelor politice democratice, inclusiv a PNL, care și-a încetat activitatea în noiembrie 1947.
În iulie 1947, principalii fruntaşi naţional-ţărănişti sunt arestaţi, iar PNŢ este dizolvat printr-un jurnal al Consiliului de miniştri. În PNL au loc arestări mai ales în rândul tinerilor, care erau cei mai activi în opoziţia lor faţă de comunizarea ţării. Mai mult, la 23 octombrie, cei trei deputaţi PNL au fost şterşi de pe lista parlamentarilor În faţa acestor evenimente, Dinu Brătianu a decis ca Partidul Naţional Liberal să-şi înceteze activitatea la 1 noiembrie 1947.
Mulți dintre fruntașii liberali au murit în închisorile comuniste, plătind cu viața credința în principiile democratice și valorile liberale, în vreme ce alții au luat calea exilului.
Misterul neelucidat al morţii lui Brătianu
Sistemul comunist nu s-a mulţumit doar cu anihilarea marelui istoric Gheorghe Brătianu, membru marcant al PNL, arestat în lotul foştilor demnitari, mâna lungă a Securităţii a ajuns şi la Elena Brătianu, născută Sturdza, soţia sa.
Ea a fost arestată la 13 octombrie 1951 şi condamnată administrativ la 36 de luni de detenţie, conform Deciziei MAI nr. 559 din 6 august 1952, pe care le-a ispăşit într-o colonie de muncă. Soţia lui Brătianu a fost eliberată la 4 iunie 1954. Cei trei copii ai lor, Maria, Ioana şi Ion, au fost trimişi în străinătate, încă din 1944. Nu şi-au revăzut niciodată tatăl, care a murit în celula 73 a închisorii de la Sighetul Marmaţiei, la 27 aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani. Elena s-a stins şi ea în exil, la Paris, în 1970.
Documentele istorice spun însă nu doar povestea tristă a soţilor Brătianu, ci pe aceea a destrămării întregii familii. Totul a început, bineînţeles, de la capul familiei, Gheorghe Brătianu. După o perioadă în care a fost supus unui lung şir de ameninţări şi denigrări, soldate cu eliminarea treptată din funcţiile publice pe care le deţinea: profesor la Universitatea Bucureşti, profesor la Şcoala Superioară de Război, director al Institutului de Istorie Universală „N. Iorga“, director al publicaţiei academice „Revue historique du Sud-Est Européen“, din vara anului 1947, timp de aproape trei ani, i s-a fixat regimul de domiciliu obligatoriu, cu supraveghere permanentă, la locuinţa sa din Bucureşti, de pe strada Popa Chiţu nr. 26, scriu Aurel Pentelescu şi Liviu Ţăranu în Caietele CNSAS.
La 1 noiembrie 1946, o echipă a Siguranţei a descins la locuinţa marelui istoric, pe motiv că în cele nouă camera ale casei sale se află „material ce interesează ordinea şi siguranţa statului“. Deşi nu s-a descoperit niciun indiciu care să îl incrimineze ca fiind antisovietic sau prolegionar, un an mai târziu, la 21 august 1947, i se fixează „post fix la domiciliu de către Siguranţa Generală“, măsura fiind impusă de „împrejurări pentru asigurarea securităţii sale“. În realitate, această măsură s-a luat din teama de a nu susţine forţele considerate „reacţionare“ ale diverselor grupări politice anticomuniste şi antisovietice ale vremii, în primul rând cele liberale, care fuseseră desfiinţate.
În cele din urmă, pentru marele savant, domiciliul obligatoriu a fost înlocuit cu arestul, acolo unde şi-a găsit şi sfârşitul. Arhiva CNSAS consemnează că în noaptea de 5/6 mai 1950, Securitatea a făcut mai multe arestări, printre care s-a numărat şi el. „Se depune în arestul MAI numitul Gh. I.C. Brătianu pentru cercetări“, conform unei note olografe din dosarul penal nr. 356. A fost transportat la închisoarea deţinuţilor politic de la Sighetul Marmaţiei, unde a îndurat chinurile sistemului concentraţionar timp de trei ani.
Soţia sa a adunat mărturiile despre moartea lui Brătianu. Aproape toţi supravieţuitorii temniţei de la Sighetul Marmaţiei au amintit de o cămaşă pătată de sânge, însă descrierea cămăşii, ca şi locul petelor variază. După unii martori, Gheorghe Brătianu a fost văzut ultima dată în ziua de 23 aprilie 1953, de Sfântul Gheorghe, când „părea foarte slăbit, târându-şi piciorul şi privind în gol“. Alţii au spus că Brătianu s-ar fi sinucis.
Şi fiica sa, Maria Brătianu, a dus ancheta mai departe, toate mărturiile fiind strânse în volumul „Gheorghe I. Brătianu – Enigma morţii sale“. Din această carte aflăm că autorităţile române au eliberat două documente de deces: unul în 1958, care menţionează „insuficienţa circulatorie“ drept cauză a morţii, intervenită la 27 aprilie 1953. „Acest prim certificat este înmânat mamei mele cu semnături indescifrabile şi ştampilă de la Bucureşti“, spune Maria Brătianu. Al doilea document, primit la Paris, în 1972, seria ED 6064, menţionează aceeaşi dată, 27 aprilie 1953, locul Sighetu Marmaţiei, dar nu mai pomeneşte nimic despre cauza morţii.
Constantin I. C. Brătianu a sfârșit la Sighet
Constantin I. C. Brătianu, cunoscut sub numele Dinu Brătianu, deşi provenea dintr-o familie cu tradiţie politică, Dinu Brătianu nu a făcut politică militantă, cariera sa fiind umbrită de personalităţile mai puternice şi dominante ale fraţilor săi. După dispariţia acestora şi a tânărului politician I. G. Duca, Dinu a fost desemnat să preia conducerea Partidului Naţional Liberal. Deşi, contrar uzanţelor politice, preşedinte al Consiliului de miniştri a fost desemnat Gheorghe Tătărescu, exponent al tinerei generaţii, Dinu Brătianu a moderat cu înţelepciune disputele dintre generaţii apărute în sânul partidului.
În perioada regimurilor autoritare, a militat alături de reprezentanţii celorlalte partide istorice pentru revenirea la democraţie, având o contribuţie majoră la „lovitura de palat” din 23 august 1944. Din acel moment, România a intrat în sfera de influenţă sovietică, fapt ce a permis instaurarea la putere a Partidului Comunist.
Cu toată opoziţia vehementă din partea sa şi a lui Iuliu Maniu, treptat, comuniştii au acaparat întreaga putere în stat şi au eliminat de pe scena politică toate forţele care se împotriveau noului regim. Constantin I. C. Brătianu și-a găsit sfârşitul în penitenciarul comunist de la Sighet, alături de majoritatea elitei politice din perioada interbelică.
Timp de aproape 50 de ani, liberalii din exil, mulți dintre ei foști lideri ai studenților și tineretului PNL, au continuat să-și promoveze ideile și crezurile și au păstrat viu spiritul PNL.
În 1989, după căderea comunismului, o parte dintre aceștia s-au întors în țară pentru a reorganiza și reconstrui Partidul Național Liberal, cărora li s-au alăturat personalități din țară. Printre cei care au repus bazele formațiunii liberale s-au numărat Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Enescu, I.V. Săndulescu, precum și Radu Câmpeanu, primul președinte postcomunist al PNL.
La 6 ianuarie 1990 a fost reînfiinţat oficial Partidul Naţional Liberal din Romania.
Se încarcă comentariile...
