Arma legendară a „lunetiștilor” din vechime. Proiectilele zburau cu peste 150 km/h și loveau de la peste 100 de metri

Unul dintre cele mai cunoscute episoade biblice este confruntarea dintre David și Goliat. Deși nu există dovezi istorice care să confirme că lupta a avut loc, David este considerat un personaj istoric real. Totodată, arma atribuită lui, praștia, a fost una dintre cele mai eficiente și devastatoare arme ale Epocii Bronzului și Antichității.

Asirieni utilizând praștia FOTO riseofnations.fandom.com

Lupta dintre David și Goliat este unul dintre cele mai cunoscute episoade din Vechiul Testament. Confruntarea dintre tânărul păstor israelit și uriașul războinic filistean a devenit simbolul victoriei celui aparent lipsit de șanse în fața unui adversar mult mai puternic. De-a lungul timpului, povestea s-a transformat într-o metaforă universală.

Mulți consideră că episodul este doar o legendă sau o alegorie. Totuși, istorici și arheologi arată că, deși lupta nu a fost confirmată prin dovezi directe, ea se desfășoară într-un context istoric real. Regele David este considerat un personaj istoric, filistenii au existat, iar conflictele dintre ei și israeliți sunt atestate de numeroase surse.

La fel de reală era și arma atribuită lui David. Nu este vorba despre praștia simplă, cunoscută din copilărie, ci despre praștia de luptă, una dintre cele mai eficiente și letale arme ale Epocii Bronzului și Antichității.

Una dintre cele mai letale arme ale Antichității

Praștia folosită de David nu avea nimic în comun cu jucăria cunoscută astăzi. Era o armă militară simplă, dar extrem de eficientă, utilizată pe scară largă încă din Epoca Bronzului. Deși avea o construcție rudimentară, putea provoca răni devastatoare și chiar moartea.

Cele mai vechi dovezi privind folosirea praștiei datează din jurul anului 10.000 î.Hr. Primele modele erau confecționate din piei de animale și fibre vegetale, iar proiectilele erau pietre netede culese din albiile râurilor. Pentru a crește precizia, războinicii au început să folosească pietre cioplite, apoi proiectile din lut ars, modelate în forme uniforme. În jurul anului 3.000 î.Hr. au apărut proiectilele biconice și ovoide, care ofereau o bătaie și o precizie superioare.

Praștia era alcătuită dintr-un mic „buzunar” din piele sau fibre împletite, prins de două corzi rezistente din in, cânepă, lână ori tendoane de animale. Una dintre corzi avea o buclă care se fixa pe degetul mijlociu, iar cealaltă era ținută între degetul mare și arătător. După câteva rotații rapide, luptătorul elibera una dintre corzi în momentul potrivit, iar proiectilul era aruncat spre țintă cu o viteză impresionantă.

„Lunetiștii” Antichității

În mâinile unui luptător experimentat, praștia era una dintre cele mai eficiente arme de luptă la distanță. Mulți istorici o consideră chiar superioară arcului în ceea ce privește raza de acțiune și puterea de lovire. Cu proiectile din piatră, iar mai târziu din plumb, prăștiașii loveau cu mare precizie și puteau răni sau ucide chiar și adversari protejați de armuri.

Dimensiunile reduse ale proiectilelor făceau ca acestea să fie aproape imposibil de observat în zbor. La impact, puteau fractura oase, provoca hemoragii interne, comoții sau răni fatale, inclusiv prin armură. Medicul roman Celsus scria încă din secolul I î.Hr. că pietrele lansate cu praștia puteau pătrunde în corpul victimei.

Prăștiașii cei mai bine antrenați loveau cu mare precizie diferite părți ale corpului, proiectilele atingând viteze de peste 100 km/h, unele surse antice și cercetări moderne indicând că praștiile de război puteau lansa proiectile cu peste 160 km/h, având o rază eficientă de peste 100 de metri și o bătaie maximă de până la 500 de metri.

În Vechiul Testament, prăștiașii făceau parte din armatele regulate și erau folosiți alături de arcași, mai ales în timpul asediilor. Rolul lor era să lovească apărătorii aflați pe ziduri sau să deschidă breșe în formațiile inamice înaintea atacului infanteriei.

Printre cei mai renumiți prăștiași ai Antichității se numărau cei din Insulele Baleare, mercenari căutați de armatele cartagineze, elenistice și romane. Potrivit autorilor antici, aceștia erau antrenați din copilărie și ajungeau la un nivel de precizie remarcabil, motiv pentru care erau considerați printre cei mai valoroși luptători ai vremii.