Dragoste modernă: Povestea nefardată a fetei care a fost îndrăgostită de o fată

0
0

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

M-a pus nu ştiu ce mâncărime să accept să scriu articolul ăsta. Şi apoi, în timp ce mă scărpinam după o idee, am intrat în panică: nu pot să inventez o poveste aiurea, chiar trebuie să zic una adevărată, despre mine. Şi... dacă îl citeşte mama? Dacă îl citeşte vreo mamă a vreunei prietene bune? Dacă îl citeşte mama Ei? Şi dacă îl citeşte colega mea de birou? Dar dacă îl citesc Taţii? Şi dacă îl citesc Vecinii? Cum nu voiam nici să mint, nici să risc să fac valuri, sper să-mi apreciaţi curajul şi inconştienţa. Cu siguranţă, o să-l citească multă lume. Şi o să afle cum am iubit eu o fată.

JULIETA ŞI JULIETA

Şi ce-i cu asta?, veţi zice. O poveste de dragoste începe în multe cazuri cu „am iubit şi eu o fată". De terminat , dacă se poate, se termină cu „dragostea învinge totul" (de preferat distanţa, banii, opoziţiile părinţilor, diferenţele sociale etc.). Dacă nu se poate, se termină măcar dramatic de pilduitor, cu „dragostea învinge orice opoziţie, măcar prin sacrificiu total" (că vorba ceea, nici Romeo şi Julieta nu şi-au câştigat pe nedrept renumele). Da, reţeta ar fi fost de succes, cu un mic impediment însă.

Eu sunt tot o fată. Vedeţi, deci, că nici scenariul cu dragostea învinge totul n-ar merge în România de azi, nici cel (să mă scuzaţi!) pe invers n-ar reprezenta tocmai o garanţie a succesului.Cine ar înţelege sacrificiul în acest caz? Cine ar da doi bani pe o poveste cu două fete care se sinucid din dragoste una pentru alta şi doar pentru că lumea din jurul lor se opune? Julieta şi Julieta sunt doar o dramă minoră, minoritară, mărunţică şi bună de ţinut sub cearşaf, nu de scos pe tapet şi în niciun caz pilduitoare.

LA CAPĂTUL LUMII, CA SĂ FUGĂ DE EA ÎNSĂŞI

Am iubit-o, totuşi. A venit, m-a iubit şi ea... şi-a plecat. Asta deja sună a Jerome K. Jerome, ştiu. Măcar de-ar fi o poveste amuzantă. Doar că ea n-a plecat de tot, ci numai colo, la vreo câteva mii de kilometri distanţă, în capătul celălalt al lumii, ca să fugă de ea însăşi.

Asta e, v-am dezvăluit deja sfârşitul, ca să nu staţi cu sufletul la gură cum că am reuşit să păcătuim împotriva firii şi să ne mărităm, să avem o casă împreună şi copii în eprubetă, sau, Doamne fereşte!, să facem un alt păcat, la fel de grav, cum ar fi să ne luăm vieţile. Împăcaţi deja şi puşi în temă, ar trebui deci să citiţi liniştiţi (la fel şi mamele, taţii, vecinii şi aruncătorii cu pietre) următoarea poveste în care eu recunosc, sub semnătură, că am iubit o fată.

MI-A DAT PAPUCII DIN PRIMA

Prima dată când a venit să mă cunoască, din acea altă ţară în care locuieşte, mi-a dat, direct, papucii. Am râs.Ştiam una despre alta. Ştiam că „e posibil", aşa că n-am putut decât să râd: mi-a plăcut că şi ea a râs. Mi-a plăcut că era frumoasă, deşteaptă, amuzantă. Şi eu păream să fiu pe atunci. Eram. Tot frumoasă, tot amuzantă, e drept, poate un pic debusolată. Nu aveam nimic de pierdut, eram singură, nu răspundeam de nimeni, tocmai aveam la activ o mare colecţie de papuci, şi la propriu, şi la figurat, în dulapul din apartamentul (foarte modern şi foarte închiriat) în care stăteam.

Ne făcuse cunoştinţă cineva şi vorbiserăm via Facebook, ceea ce n-ar trebui să fie uluitor (oare o să mai văd vreo poveste de dragoste modernă fără Facebook pe aici?).

De fapt, ăsta era pretextul sub care ne întâlneam, eu să preiau un cadou pentru cineva: papucii. Mi i-a dat. Apoi am dus-o la muzeu. La ăla al Ţăranului. Un romantism cel puţin ciudat, aţi putea spune... Ştiu, numai că, deh, era unul dintre puţinele locuri din lume în care ar fi putut să nu se simtă inconfortabil. Antipa nu se deschisese încă. S-a simţit în siguranţă cu atâtea costume tradiţionale în jur. Ba chiar s-a simţit atât de bine (domnilor, duceţi fetele la muzeu, deşi nu se ştie ce coardă primordială a sufletului activaţi!) încât a rămas la mine două zile. Şi a plecat înapoi. Fără papuci.

NU CONSIDER IUBIREA DOAR O AVENTURĂ

M-am dus să duc papucii persoanei care trebuia să-i recepţioneze. Avea (şi are încă) o relaţie cu un tip din altă ţară europeană. Am întrebat-o: „Cum e cu relaţiile la distanţă?" Ceva nu mă lăsa să consider totul doar o aventură de vacanţă. Mă îndăgostisem. Pentru că eu, de altminteri, sunt naivă şi niciodată nu consider iubirea doar un dans de-o vară. Eu cred serios în dragoste. Şi dacă spun cuiva „te iubesc" e clar că nu îmi asum sfârşituri rapide. Doar că de data asta chiar aveam o dilemă. Să zicem că gândeam.

„Foarte bine este", a zis ea, cea care trebuia să preia papucii: „Sunt fericită, mă plimb cu el prin lume, nu suntem mereu nas în nas, avem timp să ne pregătim unul pentru altul şi în fond mi-e şi frică de ceea ce ar însemna viaţa zilnică împreună. De ce să pui maşina de spălat în funcţiune, când poi trăi totul frumos, în dragoste şi romantism? La Paris, la Amsterdam, în Bali... Şi apoi, el are mult prea mulţi bani ca să îi fiu egală, nu vreau să mă duc după el ca să mă simt doar o întreţinută. Mă bucur de ce am acum...". 

Nu eram foarte de acord cu treaba cu maşina de spălat, adică mi se părea necesar să mai şi speli rufe, acasă, nu în public, pentru a avea o viaţă de cuplu echilibrată şi liniştită. Eram OK şi cu ideea de a te bucura cât poţi de ce ai în prezent...Şi mai eram de acord şi cu faptul că, pentru o relaţie, fie ea la distanţă sau un angajament în toată regula, nu trebuie să te simţi întreţinut, ci egal.

O LECŢIE CIUDATĂ

Aşa că am început să călătorim ca să ne vedem (mai mult eu până la Ea în ţară), cu toate că era vară şi costurile ne cam dădeau peste cap. Nu mă gândeam mai departe.

În rest, faza cu maşina de spălat mergea ca unsă, o punea fiecare în funcţiune la ea acasă. Faza cu bucuratul de prezent, după cum vedeţi, mergea aşa şi aşa, pentru că au început piticii de genul: şi noi unde o să ajugem? Doar treaba cu diferenţa de venituri a început să devină, în scurt timp, o piatră de moară: am început să ne certăm pe cine şi pe ce plăteşte - ea credea că e de datoria ei să mă susţină cu banii, eu credeam că nu e de datoria ei nimic şi că îmi dau foc la valiză (adică la troller) dacă accept.

Din acea vară am înţeles, pentru prima dată în viaţa mea, că dragostea şi banii au de împărţit mai mult decât voiam să cred. Nu cred că e individ pe lumea asta, un individ cu oarece moralitate, vreau să zic, care să nu fi resimţit povara diferenţei de venituri faţă de un partener mai norocos şi mai determinat. A fost o lecţie ciudată: oricât aş fi muncit, oricât de iubitoare aş fi fost, între noi banii (şi orgoliul meu) puneau mereu obstacole. Lasă statutul social, lasă presiunile de toate felurile, care s-au adunat şi ele în bagaje, aşa cum e „firesc" pentru un cuplu atipic.

Cu lucruri ca astea (în alte poveşti) reuşisem toată viaţa să fac cumva faţă, chiar în condiţii sociale mai restric­tive... pentru simplu motiv că în poveştile alea eu aveam mai mulţi bani. Şi nu-i so­coteam.

M-au readus la realitate tot banii

Mi-a mai dat o dată nişte papuci. De fapt, de vreo trei ori: din vorbe. Ultima dată, când i s-a părut că nu eram suficient de pragmatică şi bine echipată pentru viaţa dură a Occidentului. Aşa că, în cele din urmă... n-am renunţat.

Cred că uluită de atâta disponibilitate afectivă şi atâta inconştienţă materială (ştiu, ştiu, oamenii trebuie să se mai hrănească, eventual cu altceva decât cu iubire), ea s-a gândit, după vreo câteva luni de dezbateri cu sine însăşi, că trebuie să mă lase un pic să-mi văd de mine.

Şi-a luat papucii proprii şi a plecat într-o excursie prin deşert pentru mult timp.

M-au readus la realitate tot banii: ajunsesem la fundul sacului şi nu mai aveam cum s-o urmez, oricât mi-aş fi dorit să dorm cu ea în acelaşi cort şi să mănânc şarpe prăjit la cină, numai şi numai pentru bucuria de a o vedea şi de a o simţi zilnic lângă mine.

Mi-a făcut o scurtă vizită înainte.Mi-a reconfigurat, în ziua aia,toate miturile adunate în ultimii optsprezece ani de viaţă: mi-am dat seama că banii nu sunt chiar aşa cum i-am crezut până acum, adică ceva mai puţin important decât dragostea. Firesc e să le ai pe amândouă, în egală măsură, la fel cum pentru a fi un om întreg contează atât mâinile, cât şi picioarele. Şi mi-am mai dat seama că uneori o cafea pe care o poţi oferi cu detaşare contează mai mult decât o îmbrăţişare şi o declaraţie de dragoste eternă. Şi a plecat.

Iar asta, dacă mă credeţi, este până la urmă o poveste de dragoste simplă, ca multe altele, deloc diferită de poveştile de viaţă ale multora. Mi-a mai scris, din când în când, de acolo. Poate se gândeşte uneori la mine, chiar dacă nu eu îi sunt aerul pe care îl respiră. Azi are alt suflu, norocul ăsta de a inspira arome noi şi de a expira libertate, are timp să se bucure de ce vede şi atât. Trăieşte în prezent. Eu m-am chinuit un timp, apoi m-am luptat cu mine, apoi m-am detaşat. Şi tot acolo am ajuns: în prezent. Îmbogăţită în primă instanţă cu un nou curaj.

O mai iubesc?, mă întrebaţi. Suspectez că într-adevăr dragostea adevărată, la suprafaţă, seamănă cu indiferenţa. Îmi doresc să îi fie bine... şi ştiu acum că tot ce a făcut n-a fost din nepăsare ci, dimpotrivă, din prea multă delicateţe şi demnitate. I-am mulţumit, azi, în sinea mea, pentru ce mi-a dat. Pentru prima oară în ultimele săptămâni.

"Ea n-a plecat de tot, ci numai colo, la vreo câteva mii de kilometri distanţă, în capătul celălalt al lumii, ca să fugă de ea însăşi."

"Era frumoasă, deşteaptă, amuzantă. Şi eu păream să fiu pe atunci. Eram. Tot frumoasă, tot amuzantă, e drept, poate un pic debusolată. "

"Am început să ne certăm pe cine şi pe ce plăteşte - ea credea că e de datoria ei să mă susţină cu banii, eu credeam că nu e de datoria ei nimic. "

"Este, până la urmă, o poveste de dragoste simplă, ca multe altele, deloc diferită de poveştile de viaţă ale multora."

Alina Miron e jurnalist freelancer şi chiar înainte să predea articolul cineva dintre „cei dragi" a rugat-o să nu-şi dea numele adevărat ca să nu „facă rău". A avut de ales între a nu publica şi a îşi da numele adevărat. A vrut să meargă mai departe şi cu asta, considerând că, uneori, curajul cel mai mare nu înseamnă să te înfrunţi pe tine însuţi, ci pe cei de care îţi pasă. E brunetă, are un ceva al ei care te poate face s-o consideri frumoasă şi pare un om care a reuşit să-şi creeze un fel de echilibru aparte la graniţa dintre putere şi fragilitate. A avut o carieră pe care preferă s-o treacă sub tăcere - de ce s-ar lăuda cu un statut cu care nu se mai identifică? Deşi uneori îşi mai doreşte ca oamenii să nu o mai judece doar după ce este, ci şi după ce a demonstrat că poate face.

Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri