Irina V. Boca, scriitoare: „În Canada, românii erau încorporați ca o extensie interlopă prost plătită“
0Scriitoarea Irina Boca a plecat din țară în primii ani de după 1989 și a reușit, totuși, ca peste Ocean să scrie și să publice – cu toate acestea, „ca scrie într-o altă limbă este o muncă de Sisif“, spune ea.
Imediat după căderea comunismului, Irina V. Boca (56 de ani), proaspăt absolventă a Facultății de Construcții, pleca în Canada, unde avea să ia calea artelor umaniste și să continue să publice, doar că în limba engleză. Întoarsă acasă, scriitoarea publică, la Editura Moft, „Zaria“, al doilea roman, compus din șapte capitole, ce poartă numele unor personaje ce își spun pe rând povestea, își trăiesc drama existențială, se întâlnesc și comunică unele în conștiința altora, dar și în raport iminent cu Zaria – fata morgana.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Irina Boca ne dezvăluie straturile scrierii acestui roman, cât de importantă este pentru ea limba română, dar și cum crede că ar trebui cititorii români să primească această carte. De asemenea, ea ne vorbește și despre anii petrecuți peste Ocean, într-un exil involuntar – al ei și al multor alți români.
„Weekend Adevărul“: „Zaria“ este un omagiu adus limbii române, iar lucrul acesta se percepe și se poate anticipa la citirea fiecărei pagini. Se simte dorul de a folosi limba română ca pe o respirație prelungă de care nu ai mai vrea să te desparți niciodată. Cum a fost să scrii „Zaria“?
Irina Boca: Pentru cei de vârsta mea, cuvântul „omagiu“ are o conotație nu tocmai plăcută. În vremuri grele, negre sau îndoielnice, omagiile-s singurele dovezi ale loialității seculare trăite ca un ecou mistic al ușurătății, iluminărilor de tot felul, sau încrederii de sine (gratuite sau la supraprețul solicitărilor). În principiu, contrariile nu se atrag, ele sunt același lucru, doar că firele care le leagă au fost cândva răsucite alandala. Ca să ne exprimăm pe înțelesul tuturor ar trebui să spunem că vorbitorul limbii române nu este același cu limba. Scriitorul, cu atât mai puțin, din moment ce încearcă să o recreeze sau măcar să-i dea sens, logică, viață, și, în final, să o ferească de (propria-i) moarte.
Pe aceeași notă vital-imortală, am ales numele Zariei pentru că am ținut neapărat să denote zarea. Să o scriu nu a fost ușor, nici plăcut, sau lăudabil (după ce a fost respinsă de un număr important de edituri). Ca și astăzi, în urmă cu 13 ani nu se publica literatură română sau românii din exil nu mai erau români și, deci, erau ușor de ignorat. Respirația despre care vorbești, pe care ai întâlnit-o pe fiecare pagină, cred că este mai degrabă o punte semantică între ieri și azi, o mediere scrisă a unui „a fost“ sau „va fi“ de care se pare că nu ne putem despărți niciodată. Sau dacă ne despărțim, nu o putem face decât în scris.
După mulți ani în care nu ai mai publicat în România, ai ales să revii pe piața editorială românească cu acest roman, care e ca o călătorie prin viscerele culturii. Care a fost scopul acestei călătorii?
Scheletul liric al „Zariei“ adresează unica dilemă ardentă a suflului sau spiritului românesc: condiția artelor în societatea de astăzi. De la modul de a gândi sau a fi al artistului până la contextul banal de repetitiv în care-și îngăduie să existe ca o extensie romantică a realității, celui care trăiește arta ca pe-o creație singulară a viciului omenesc nu-i este permis a fi mai mult de-o umbră stearpă a lipsei sau surplusului de imaginație. El/ea devine un ecou al durerilor, tarelor sau bucuriilor cenzurate obscen de o mașinărie culturală anchilozată în trecut dar cu pretenții sau capricii prezente. Mă refer la mașinăria culturală globală, ea este aceeași peste tot, dar mai cu seamă acolo unde se face reclamă unei „diferențe“ bine stabilite între cultură și politică. Această „diferență“ este inexistentă din punct de vedere socio-cultural cum este, de-altfel, și artistul pentru lumea din jur. Scopul „Zariei“ a fost de a-i reda limbii române propriul ei loc în lumea artelor.
Într-adevăr, o întrebare aparte în cartea „Zaria“ pare a fi chiar condiția artei române ca atare, o condiție care le articulează pe cele adevărate, principale, într-o relație de subordonare. Ce a contat mai mult pentru tine în procesul de scriere?
Nu cred că scrisul poate fi divorțat în mod absolut de limba în care operează la fel de silențios și de năbădăios ca un liant generativ și nu mai puțin superstițios între ce poate fi spus și ce merită să fie trecut sub tăcere. Ce a contat pentru mine? Legătura cu limba română. Această legătură a fost, de fapt, ghidul meu lăuntric, etosul de neostoit al cunoașterii de natură strict literară și deci excesiv de fonetică, dar mai ales critică – la adresa statu quo-ului nu numai al condiției artelor, dar și al gândirii patriarhizate mai mult abuziv decât altfel. Sub aceste auspicii nerostite, Zaria ar trebui să fie o invitație la „a gândi“ și nu o sufocantă amăgire destinată unui cititor oarecare. Fiind scrisă ca o carte în carte, „Zaria“ nu poate trișa. Ca cititor poți să te îndrăgostești de ea sau să o lași baltă de la prima sau a doua pagină. Să nu uităm, însă, că româna merită să fie și scrisă, nu numai ascultată sau vorbită.
„Cititorul respiră odată cu scriitorul“
„Zaria“ e văzduhul, e visul, poate fi orice, la urma-urmei. Ce e „Zaria“ pentru tine, de fapt?
„Zaria“ este însăși arta de a scrie, nu când avem chef, în weekend sau luna viitoare, ci tot timpul, cu o disciplină dezbrăcată de mistere, puteri, prejudicii, sau eșecuri. Din punctul acesta de vedere, „Zaria“ este mai degrabă o eliberare a scrisului ca artificiu (i)rațional și nicidecum ca un alt verset cu drept la unicitatea duhovnicească a creației. Am vrut să le vorbesc românilor creativi ca de la un for interior la altul și tot ce am avut de spus s-a grefat natural în jurul artelor (cu una sau două excepții nicidecum întâmplătoare). Sigur, aceste arte au fost și sunt înțelese ca medii popular-excepționale rătăcite în labirintul politico-economico-social al unei contemporaneități covârșitor de indiferente față de proletarizarea propriului sensibil. Nu ar trebui să fie de mirare că „Zaria“ a reprezentat, pentru mine, legătura cu România. În mod sigur nu a fost un vis, ci o realitate.
„Zaria“ nu e nicidecum o carte pe care să o poți citi în troleu pentru că, într-un fel sau altul, necesită toată atenția și participarea cititorului. Cititul devine o cufundare în adâncurile ființei, care te privează de respirație și cere un efort de la tine. Cum ți-ai dori să fie „Zaria“ primită de publicul român?
Mi-aș dori ca publicul român să-și facă timp să o citească. Nu sunt o autoare cunoscută în România, iar reacția la noutate, se știe prea bine, nu a fost niciodată o articulație sau țâțână de încredere a timpului prezent. Pe scurt, noul nu este recunoscut în viscerele culturii dacă nu îmbracă haina avangardistă a geniului, infamiei sau cerșitului. Or, eu nu-s genială, infamă nici atât, iar cerșetoare sunt numai în scris și foarte rar. Nu pictez, nu sculptez, nu scriu versuri și atunci muzica și filmul vizualului nu îmi sunt vitale. Este posibil ca respirația despre care spui că i-o iau cititorului să nu fie decât o iluzie/amăgire parafată în pripă sau grabă sentimentală. Fără să mă deleg ca atotcunoscătoare a propriului meu scris, cred totuși că și cititorul respiră odată cu scriitorul, nu numai invers. În ceea ce mă privește, nu-mi amintesc să fi citit vreo carte în troleibuz, cărțile erau rare în copilăria mea, le descopereai din priviri în vitrinele librăriilor sau la bibliotecile schiloade de cartier. Cât despre adâncimile ființei, m-aș feri să dau sau să imaginez un verdict. Corect politic ar fi să spunem că nu există. Altfel, ar trebui să recunoaștem că până și respirația se poate da sau împrumuta la infinit.
Se spune că oricât de fictivă ar fi o carte de ficțiune, ea reține și o doză mai mică sau mai mare de (auto)biografie a autorului. Cât are „Zaria“ din cine ești tu, din felul în care percepi sau gândești lumea?
Tot și nimic. Ce este autobiografic se pierde printre rânduri, iar ce nu este se atașează de această pierdere ca de-un flirt imaginativ. Felul în care gândesc este și el îmbălsămat sau însăilat în structura romanului, nefiind însă cu adevărat gândire, ci mai degrabă o repetiție fulgurantă a ceea ce știam sau ghiceam ca scriitoare la vremea aceea. Fiind concepută în exil și într-o izolare mai mult sau mai puțin perenă, „Zaria“ n-a tânjit după faimă – pentru ea, lianele, lațurile, lasourile sau legăturile firilor sociale s-au desprins din matrița sau matca familiară a cotidianului și s-au întins ca niște vele lirice deasupra abisului creativ. În acest păienjeniș livresc, ochiul critic a rămas deschis nu numai din obișnuință, dar și ca o ancoră metafizică a dubiilor, întrebărilor sau speranțelor literare. Autobiografic este scrisul însuși, nu extraordinarul efect al literelor pe-o pagină în formare scriptică sau septică. În realitatea cotidiană, ce se spune despre scris rămâne doar spus – o vorbă, două în vânt, un zvon, o rumoare, un adevăr, o nuanță academică? Rămâne de văzut de ce scrisul nu ne vorbește (auto)biografic, ci doar se arată a fi așa.
„Monstruozitatea este familiară personajelor“
Deși distincte și în același timp posedate de idiomuri din ce în ce mai variate, personajele tale ajung să se exprime atât de asemănător încât ai putea la un moment dat să le confunzi vocile dacă numele personajelor nu ar fi chiar numele capitolelor cărții. Se poate spune că ai căutat anume acea „frecvență“ comună lor?
Modernitatea impune o rigoare lingvistică de care nu ne putem dezbăra nici în somn și atunci personajele rămân și ele o vreme în acest spațiu anamorfic care le descoperă unul câte unul și-n care încep a comunica gândindu-se unele pe altele fie într-un domeniu temporal, fie într-un sine definitoriu. „Frecvența“ este acest spațiu intrinsec limbajului ce-și trăiește plenitudinea sau disperarea printr-o multitudine de ecouri mai mult sau mai puțin analogice, analgezice, sau arhetipale. La celălalt capăt al acestui spectru atemporal, ițele capriciilor lumești descriu o hartă sonoră a sufletelor personificate în treacăt, într-un capitol sau altul, într-un vis sau coșmar care le repară, le regenerează, le uită sau le reia pledoaria în altă parte, pe aceeași hartă, dar altundeva, altfel. Nu am căutat neapărat acea frecvență comună creației ci, pur și simplu, s-a coagulat de la sine.
În roman, contururile lumii exterioare și trăsăturile specifice personajelor sunt estompate, în schimb, percepția subiectivă asupra realității este augmentată. Acest lucru ne face să ne întrebăm care este realitatea validă, cea care contează? Sau, de fapt, cât de reală este realitatea? Aceasta nu înseamnă, în primul rând, modul subiectiv în care o interpretăm?
Asta cred că face orice roman, acționează ca un scut sau buffer invizibil amplasat între real și ireal. Subiectul și obiectul încetează să se mai confunde, personajele prind viață, rumorile lingvistice se dezic unele de altele și se vindecă de ignoranță, pledoariile tac în favoarea lirismului, contururile devin profunzimi plate, în timp ce realul radiază sau radiografiază măritișul sau divorțul dintre obiectiv și subiectiv. Să sperăm că nici „Zaria“, nici cititorii ei n-au să cadă în această cursă optică a obiectivismului/subiectivismului desuet dar mai ales pamfletar de iluzii interpretative. Care-i realitatea care contează pentru voi ca cititori sau pentru mine ca scriitoare? Cred că aceeași.
Un roman ca o umbră a cititorului
Atmosfera romanului este adesea onirică. Personajele sunt definite mai degrabă de aspirații și eșecuri, de emoții și stări de spirit decât de un parcurs liniar de evenimente. „Simţ enorm și văz monstruos“, după cum zicea Caragiale. Cititorii percep lumea prin reflexia ei în conștiința personajelor, care sunt de o sensibilitate extremă. Cum ai descrie personajele cărții în câteva cuvinte, care este numitorul lor comun?
Caragialește, numitorul lor comun este arta, minimalizarea monstruoasă a enormului sau, dacă putem spune așa, excluderea artistului de la numirea comună. Ce s-ar întâmpla dacă lumea ar înceta să mai fie percepută ca o „reflecție în conștiința personajelor“ și în același timp caracterele ar deveni perceptibile în măsura în care nu ar mai reflecta așa-zisa „lume“? Ar fi un joc 0-0, în care personificările fictive s-ar confunda cu caracterele reale într-un absurd fără altă rezonanță decât litera, forma, culoarea sau sunetul de hârjoană literalmente mută. Tăcerea asta non-ambivalentă leagă personajele „Zariei“ mai mult decât verbalitatea nesățioasă sau pretenția mondenă de-a fi într-un fel sau altul. Monstruozitatea le e familiară, reducerea la absurd le este dublură, iar numirea le devine spirit. Nici reale, nici fictive, ele sunt doar vorbe însăilate dinadins de-o tastatură ireverențioasă și irațională.
Cum ai răspunde tu întrebării care se formulează treptat pe parcursul cărții: de ce se sinucide Letiția, astfel încât să nu oferi răspunsul concret la această întrebare, ci doar o perspectivă?
Ca să răspund întrebării ar trebui să divulg identitatea Letiției și asta chiar nu am cum să o fac. Moartea este punctul nevralgic al scrisului, sacrificiul pe care-l face autorul în fața hârtiei neatinse, un sacrificiu ce nu poate fi înțeles decât ca un „supliciu“ al gândului suferit până la distilarea sau rafinarea proprie artei. Artistul nu-i decât un mesager – un personaj oarecare.
Spuneai că nu intenționezi să traduci vreodată „Zaria“ într-o altă limbă, că e un text care ar trebui să rămână aici, între granițele noastre. Care sunt motivele pentru care ai decis așa?
Nu a fost o decizie propriu-zisă, eu aș califica-o mai degrabă ca pe-o atitudine instinctuală sau voluntară și mai puțin rațională. Cred că textul în sine trebuie să reziste traducerii, trebuie să se ancoreze într-o limbă și să rămână acolo pentru cei care vor să-l citească în original. Textele traduse sunt ca niște flamuri bătute de vijeliile indiferenței pe când cele de netradus sunt practic imposibil de exportat sau de oferit pe post de ofrandă, cadou sau dar inter-cultural. În esență, scrisul nu este traductibil, interpretabil, sau exportabil (dintr-o limbă în alta) ca un produs de larg, mediu sau mic consum. Cred că trebuie să ne dezobișnuim să privim cultura ca pe un schimb seducător între „a fi“ și „a ști“ ce-i arta în timp ce artiștii sunt alungați de la masa tratativelor, ignorați cu fast și pompă sau lăsați să moară de foame numai și numai pentru că nu vor să-și vândă artefactul, adică sufletul. Li-l luăm pe gratis, deci.
În roman, evenimentele prin care trec personajele par să fie mai puțin importante decât modul cum rezonează în conștiința lor. Acest lucru ne determină să spunem că „Zaria“ este, pe lângă o lectură, și un roman care trebuie experimentat, trăit ca o stare de spirit. Ce le-ai spune cititorilor care urmează să trăiască experiența acestei cărți?
Dacă printr-o înșiruire de evenimente înțelegem grafica socială ce leagă viața de moarte prin scamatoria-școală, -profesie, -nuntă sau -divorț, -succes, -faliment, și câte și mai câte, atunci „Zaria“ nu poate rezona cu această continuitate sincopată sau zigzagată a plăcerilor și durerilor unei lumi străine artei. Cititorul este invitat să vrea să fie sau să devină artist, să-și părăsească loja confortabilă a artizanului de judecăți conceptuale și traume practice și să dea mâna cu „Zaria“ – de fapt, cu umbra lui.
„A învăța să scrii în altă limbă este o muncă de Sisif“
„Weekend Adevărul“: În contextul actual în care mulți români își doresc să părăsească țara, tu ai ales să te întorci. De ce?
Irina Boca: Sincer, încă nu îmi dau seama dacă a fost o alegere – un ridicol „vreau“ aia sau ailaltă – sau dacă nu cumva a intervenit demonul ironiei și m-a convins să fac o mutare inexplicabilă, un fel de șah-mat cu cal și nebun, dar în absența regilor. Chiar și așa, închipuindu-mi prin absurd că o asemenea mutare mi-ar fi fost îngăduită, n-aș vrea eu – ca femeie – să par frivolă și să anunț că anii de penitență vestică s-au încheiat. În definitiv, muțenia-i ca o piatră de căpătâi a exilului sau, altfel spus, exilul nu-i decât un pont vândut la supraprețul pierderii de sine. Din perspectiva acestui non-sine, plecarea seamănă cu un capitol existențial, pe când întoarcerea nu poate presupune decât o încheiere a acestui capitol fără regrete sau măgulitoare reticențe. Alegerea-i a fiecăruia, dacă un fiecare există, într-adevăr, și nu este doar o pledoarie sau reiterare a existentului înțeles, bineînțeles, ca aderant la nimic.
Ai emigrat în Canada în urmă cu 30 de ani și, deși a fost o expatriere voluntară, continui să numești șederea ta acolo „exil“. De ce?
Acum 30 de ani, nicio plecare nu era „voluntară“. Fie din lipsă de bani sau relații, fie din cauza penuriei de speranțe, sau pur și simplu, simțindu-se expulzați de presiunea socială a 50 de ani de comunism cu granițele în ruină, dar ferm închise, românii plecau ca pentru totdeauna. Evident că nu exista un drum de întoarcere cum nu existau, pe atunci, nici rețete sau diagnostice de succes. Românii norocoși își dădeau lor înșiși a doua șansă la supraviețuire într-o străinătate fără cusur, în care emigranții cu studii superioare își începeau noua viață ca paznici, taximetriști sau chelneri.
În Canada și în America, românii erau încorporați ca o extensie interlopă prost plătită, nu era ceva nou, cu siguranță, eram cu toții obișnuiți cu neajunsurile, politica nedoriților sau hanțele de mâna a doua. Exilului îndurat în asemenea condiții nu i-aș spune „ședere“, ci mai degrabă fatală dedublare, dezrădăcinare sau banală abrutizare. În trena mai mult sau mai puțin transparentă a fabuloaselor știri despre românii care au răzbit în Vest, portretizându-ne o naturalizare cochetă sau concretă a spiritului românesc, cred că ar fi mai înțelept să încercăm să înțelegem exilul ca pe o tară comună atât celor plecați, cât și celor rămași acasă, prinși într-o tranziție (aproape perpetuă) de la un regim geopolitic la altul sau de la egalitarismul psihic la democratizarea neaoșă a industriilor de consum.
Românii din exil au intrat în aceeași mașinărie de tocat capital, dar invers sau mai degrabă pe dos, cum s-ar spune: întâi consumul și consumabilele și pe urmă vaga egalitate cu ceilalți (englezi, francezi, nemți, americani etc.). Fără îndoială, dacă exilul denotă înstrăinare, interzicere, alungare sau chiar negare, naturalizarea șterge aceste urme neplăcute ale devenirii prin simpatie sau recul cultural. Numai dacă am șterge liniuțele dintre noi-voi, eu-tu, ei-ele, exilul în sine ar putea deveni un compas românesc care să ne reamintească în permanență de unde venim și încotro ne îndreptăm.
Probabil că a fost grea plecarea din România, și chiar dacă ți-ai dorit revenirea în țară, e probabil grea și readaptarea aici. Cum ai găsit țara din punct de vedere cultural și după o absență atât de îndelungată? Ai apucat să-ți faci o părere?
Nu mi-am dorit revenirea în țară, pur și simplu s-a întâmplat. Readaptarea, ca și exilul, devine pe zi ce trece o rutină cât de cât familiară. Viața culturală ar trebui să ne smulgă din acest recidivism pueril și să ne învețe să fim mai mult, mai bine, mai altfel. Din păcate, ce am găsit aici abia am lăsat în urmă acolo. Dar eu nu sunt o persoană publică. Prefer să ignor agonia sau melodrama socială în favoarea scrisului. Fără îndoială, capitalismul acerb care ne disciplinează de ceva timp ne-a făcut să uităm că scrisul nu poate supraviețui decât ca artă, că este mai întâi artă și după aceea (sau niciodată) slogan, pasiune sau talent metempsihotic.
De la tehnic la literar, via filosofic
Ai absolvit Facultatea de Construcții, secția Instalații, apoi ai lucrat ca ziaristă înainte de a emigra în Canada, unde ai obținut un doctorat în Filosofie Politică. Un parcurs destul de neobișnuit, de la o facultate tehnică la o activitate literară mai apoi. Care au fost încercările tale pe acest drum?
Am vrut să scriu de când mă știu și dacă nu ar trebui să pun la îndoială până și această ultimă pasiune umanoidă, aș putea pretinde că așa a și fost. Sub semnul îndoielii, mă întreb totuși cine din mine a vrut să știe ce este scrisul și cine a urmat la seral Facultatea de Instalații, pentru că pe atunci filosofia nu era considerată o profesie serioasă. Nu m-am recalificat de la studii tehnice la scris, ci de la amăgirea naivă a literelor am decăzut, pur și simplu, în tehnic. Cât despre încercări, ele au fost întotdeauna de ordinul fantasticului: de la încurajări și laude la lumea largă și slobodă a vulgarităților de tot felul, urii, insultelor, desconsiderării și, finalmente, a mediocrității propice tuturor dar, cu siguranță, nu și oamenilor de litere (care sunt în continuare percepuți ca niște supra-oameni privilegiați, resentimentari și docți).
În limba română ai publicat numeroase articole, un volum de eseuri și beletristică. A urmat apoi o serie de articole publicate în engleză, întâmpinate cu laude de către critici. Și totuși, tu alegi să te întorci și să scrii în limba română. De ce ai decis să faci acest lucru, în condițiile în care mai toți scriitorii români își doresc să publice afară?
A fi publicat este o faimă mai mult sau mai puțin falsă, toți scriitorii știu asta, și deși nu ar trebui să fie așa, ei continuă să scrie ca și cum ar fi. A învăța să scrii în altă limbă este o muncă de Sisif, ca orice muncă depusă în numele a ceva sau sub egida doctrinară a cuiva. Publicatul în sine contează mai deloc, cel puțin pentru mine așa a fost. Industria de carte trăiește de pe urma scriitorilor, reținând 90% din profit și în cele mai multe cazuri fără a onora cei 10% datorați creației. Din cauza asta, scrisul nu este recunoscut ca o profesie. El este înțeles atât de marea masa, cât și de cei care o conduc ca o „chemare“ irațională, un capriciu de neînțeles sau un talent elitist producător de oareșce cunoaștere. Această paradigmatică aură a statutului de creator este de-a dreptul hilară. Cred că de aceea am vrut să scriu, din nou, în românește: vreau să râd. Ce am avut de spus în engleză am scris – fără să public tot sau să uit ce rol joacă imaginația. Ce-am scris sau scriu în română este cu totul altceva.
„Scriitura este nomadă“
Știu că oriunde te-au purtat pașii, constanta ta în viață a fost scrisul. Cât de mult te-a ajutat să-ți păstrezi identitatea, să rămâi tu?
Tocmai asta este problema, limba scrisă refuză să fie identificată sau să confere o identitate perceptibilă și, deci, grosieră unei lumi sau unor personaje deja forjate-în sau măsluite de o realitate străină și insenzitivă. Cu cât scrii/citești mai mult, cu atât te dizolvi în textul ce stă pavăză între aici și acolo, acum și atunci, dincoace și dincolo de cele arătate, învățate sau întâmplate. Pașii făcuți ca scriitor nu sunt aceiași cu pașii reali încastrați în mondenitatea-cadră sau caldarâm a poeticului numit viață (socio-politico-economică sau nu). Constanta, dacă ar exista, ar trebui să se rupă de iluzie ca de un ego necunoscut, perceput și atât.
Ce urmează după „Zaria“?
„Surghiun și Dame“.
Care este limba în care te simți „acasă“ la tine?
Sincer, nu cred că există un „acasă“ al literelor. Scrisul, cititul te transportă peste tot și niciunde, or, aceste două co-locații nu se pot erija în „case“ în sensul pragmatic al cuvântului. Scriitura e nomadă, casa doar un artificiu. Cititul, ca întotdeauna, este pe cale de dispariție.
Se încarcă comentariile...
