„WEEKEND ADEVĂRUL“ VĂ ADUCE OPERA ACASĂ: „Otello“ şi-a făcut datoria: Verdi şi naşterea unei isterii
0
Văzută de mulţi ca apogeul genului dramatic, opera care a pus pe muzică celebra piesă a lui Shakespeare revoluţiona viaţa culturală în secolul al XIX-lea. Astăzi, bate record după record de reprezentaţii pe toate scenele lumii.
În 1871, Giuseppe Verdi intrase într-o asumată perioadă de retragere din viaţa culturală. Decizia, una şocantă pentru iubitorii de operă din întreaga lume, apăruse într-o perioadă în care statutul, aprecierea şi, nu în ultimul rând, câştigurile compozitorului italian depăşiseră cu mult realizările majorităţii colegilor contemporani. În acel an, la Milano, într-o casă transformată astăzi în muzeu, Verdi primea o propunere ispititoare: o ultimă mare operă, în fapt Marea operă, folosind unul dintre cele mai cunoscute texte ale literaturii universale: piesa „Otello“, scrisă de William Shakespeare.
Experimentat în relaţia cu publicul şi un fin cunoscător al mecanismelor care transformau o lucrare aparent elitistă, opera, într-un drog pentru mase, Verdi a simţit din prima uriaşul potenţial comercial. Nimic nu a părut însă să-l pregătească pentru isteria ce a urmat: mulţimi scăpate de sub control, serenade în faţa balconului, oameni care visau doar să-l atingă. Aceasta este povestea operei „Otello“, în fapt istoria prescurtată care străbate drumul de la o iniţiativă privită cu circumspecţie la un adevărat fenomen cultural.
În 1871, după premiera operei „Aida“, Giuseppe Verdi decidea să se retragă din viaţa artistică definitiv. Decizia părea surprinzătoare, având în vedere circumstanţele: Verdi era, la acel moment, cel mai popular şi cel mai bogat compozitor din Italia, adorat de mase şi de critici şi curtat intens de toate marile opere din Europa. Italianul avea 58 de ani şi-l depăşise cu mult pe predecesorul său, Gioachino Antonio Rossini.
Practic, opera italiană se confunda cu numele său. Toţi ceilalţi compozitori din Italia erau cantitate neglijabilă, termene de comparaţie pentru creaţiile lui Verdi.
În privinţa concurenţei europene, lucrurile nu erau la fel de simple însă. Contemporan cu Verdi, un alt mare compozitor răvăşea lumea artistică din secolul al XIX-lea şi, de data aceasta, nu la un nivel la fel de popular precum cel al italianului, ci adresându-se elitelor, celor instruiţi în muzica simfonică. Numele său era Richard Wagner şi schimbul de „amabilităţi“ dintre cei doi, chiar şi cele câteva care au rămas consemnate de-a lungul trecerii anilor, sintetizează ceea ce biografii au pus ca principală cauză a retragerii premature a lui Verdi.
Povestea conflictului dintre Verdi şi Wagner se leagă chiar de ceea ce avea să fie una dintre cele mai cunoscute opere ale compozitorului italian: „Aida“. Iniţial, Verdi refuzase invitaţia de a pune în scenă lucrarea, declarând că nu-l interesează subiectul. Interesul a reapărut brusc, imediat ce organizatorii l-au anunţat că, în cazul în care îşi va menţine refuzul, vor apela la serviciile lui Wagner. Aproape imediat, Verdi a semnat contractul şi s-a apucat de munca de producţie pentru punerea în scenă a „Aidei“.
Opera a avut un succes fulminant la public şi la critici, însă reacţiile dinspre Wagner au fost puternic negative. La auzul operei, Wagner, cunoscut în rest ca un compozitor care adora să ofere sfaturi şi critici constructive celorlalţi compozitori, a spus sec: „Mai bine nu spun nimic“.
Biografii lui Verdi notează cât de afectat a fost italianul, care, deşi se afla într-un permanent conflict de idei cu Wagner, preţuia extrem de mult compoziţiile acestuia şi încerca, în permanenţă, să-l depăşească, atât stilistic, cât, mai ales, prin respectul pe care i-l purtau elitele europene. Acest fapt, combinat cu senzaţia lui Verdi că muzica sa va fi gustată doar de publicul simplu, admirator a tot ce este nou, a dus la decizia de retragere prematură a compozitorului.
Planul reuşit
Cea mai afectată persoană de retragerea lui Verdi a fost Giulio Ricordi, corespondentul a ceea ce astăzi numim un impresar. Lui Ricordi, anunţul compozitorului i s-a părut complet absurd, catalogându-l ca „o risipă de talent şi de profituri posibile“. Încă de la acel moment, Ricordi a pus la cale un plan pentru a-l face pe Verdi să revină în lumea artistică. Primul lucru de care s-a ţinut cont a fost legat de modul în care Verdi alegea subiectele pentru o nouă operă. Ricordi şi-a dat seama că, pentru a avea cea mai mică şansă să-l facă pe compozitor să se răzgândească, trebuia ca libretul ales să fie unul cu adevărat spectaculos. Cunoscând admiraţia profundă pe care Verdi i-o purta lui Shakespeare şi visul său, ca, de-a lungul carierei, să apuce să pună în scenă măcar o piesă a acestuia, Ricordi a ales „Otello“. Iar de aici planul s-a pus cu adevărat în mişcare.
Sugestia a fost lansată la Milano, în casa lui Verdi, unde Ricordi participa la o cină, alături de dirijorul Franco Faccio. În timpul mesei, Ricordi a condus discuţia, încet-încet, către subiectul „Otello“, aruncând în joc şi numele lui Arrigo Boito, un libretist extrem de apreciat în epocă şi alături de care Verdi îşi dorea să lucreze. Iniţial, Verdi a respins puternic ideea, declarându-se neinteresat să-şi modifice decizia de a părăsi viaţa artistică. La câteva zile însă, Boito a fost adus la reşedinţa lui Verdi. După ce-a aruncat o privire prin schiţele preliminare, Verdi a acceptat să se implice în proiectul „Otello“. Opera a fost lansată în producţie, fiind menţionată de către Verdi sub numele de „Iago“.
Un secret total
Când au apărut primele zvonuri că Verdi urma să revină cu o nouă operă, lumea artistică din întreaga Europă s-a pus în mişcare. Cei mai importanţi dirijori şi interpreţi îşi anunţau în fiecare zi, prin diverse metode, disponibilitatea de a lua parte la proiect. Şi asta deşi Faccio şi „La Scala“, din Milano, fuseseră deja alese, ca dirijor şi loc al premierei. Lucrurile au mers extrem de rapid şi cu alegerea celor doi solişti principali: cel mai cunoscut tenor italian al vremii, Francesco Tamagno, fusese desemnat să interpreteze rolul lui Otello, în timp ce extrem de apreciatul cântăreţ francez Victor Maurel primise partitura lui Iago.
Tipic pentru stilul de lucru al lui Verdi, repetiţiile au avut loc învăluite într-un secret total. În plus, cel mai bun exemplu al succesului lui Verdi şi al privilegiilor de care acesta avea parte în acei ani, compozitorul italian
şi-a anunţat dreptul de a anula premiera, chiar şi în ultimul minut. Prima reprezentaţie, care a avut loc pe 5 februarie 1887, a fost însă un succes fulminant. La finalul acesteia, Verdi a fost chemat de 20 de ori pe scenă, pentru a saluta publicul! Imediat, principalele opere şi teatre din Europa şi America
şi-au anunţat interesul de a prezenta lucrarea. ;
Marea încercare la care visează toţi interpreţii
Considerată astăzi apogeul operei dramatice, „Otello“ poate fi citită, în toate punctele esenţiale, ca un răspuns la compoziţiile marelui rival al lui Verdi, Richard Wagner. Trecerea dintre fragmente este mult mai lină, în contradicţie cu lucrările anterioare ale lui Verdi, dar imitând stilul de lucru al omologului său german. Însă poate cea mai evidentă comparaţie cu Wagner stă în modul în care Verdi a scris muzica pentru orchestră.
Dacă în operele sale anterioare orchestra era, de cele mai multe ori, un simplu adaos menit să susţină momentele vocale ale interpreţilor, în „Otello“ devine un personaj în sine, câştigând detaşat lupta cu partea lirică. În plus, modul în care muzica a fost scrisă aminteşte de „Tristan şi Isolda“, prin armoniile extinse, coloratura şi schimbările de game, duse la rang de artă de Richard Wagner.
Un reper stilistic
După premiera din Italia, „Otello“ a făcut înconjurul lumii, cucerind audienţele de peste tot. A avut premiera la New York pe 16 aprilie 1888 şi la Londra pe 5 iulie 1889. Pentru prima reprezentaţie de la Paris, din octombrie 1894, Verdi a compus chiar un balet special, pentru finalul actului 3.
De-a lungul istoriei, „Otello“ a fost considerată una dintre cele mai solicitante lucrări pentru interpreţi, mai ales din cauza indicaţiilor vocale şi dramatice conţinute în compoziţia lui Verdi. Astfel, nu e de mirare că opera a fost aleasă de majoritatea tenorilor, ca o adevărată carte de vizită în propriul repertoriu. În plus, la celebritatea şi destinul istoric al operei a contribuit, nefericit, ce-i drept, şi moartea celebrului Enrico Caruso, cel care a încetat din viaţă, neaşteptat, în timp ce exersa chiar pentru rolul principal din opera lui Verdi.
Locul deţinut până atunci de Caruso a fost preluat şi dus la un rang aproape istoric de Placido Domingo, cel care are, astăzi, cele mai multe apariţii video în ecranizarea lucrării. Referitor la cerinţele unui astfel de rol şi la modul în care un tenor este privit în lumea operei după ce se află că a acceptat rolul lui Otello, Domingo avea să povestească în autobiografia sa: „Când am început să cânt «Otello», mulţi mi-au spus că sunt nebun, că vocea mea nu este deloc potrivită rolului. Mario Del Monaco, spuneau ei, ar fi fost potrivit pentru această partitură. Cu 20 de ani înainte, lui Monaco i se spunea că mult mai potrivit era Ramon Vinay.
Vinay, desigur, nu avea vocea lui Giovanni Martinelli, care era comparat cu primul Otello, Francesco Tamagno, Ei bine, există o scrisoare rămasă de la Verdi, în care compozitorul îşi exprimă dezamăgirea faţă de modul în care Tamagno a înţeles şi a interpretat rolul“.
Emoţia era uriaşă, mulţi au plâns. Trăsura lui Verdi a fost trasă de cetăţeni până la hotel. I se cântau serenade. Şi, la ora 5 dimineaţa, mulţimile adunate în faţa hotelului încă strigau «Viva Verdi! Viva Verdi».
Blanche Roosevelt, autoarea cărţii „Viaţa lui Verdi“
„Otello“, săptămâna viitoare, cu „Weekend Adevărul“
Împreună cu următoarea ediţie „Weekend Adevărul“ veţi putea achiziţiona, la preţul de 9,99 lei (ziarul, povestea operei, CD-ul şi DVD-ul), „Otello“, de Giuseppe Verdi. Este ultima lucrare a seriei de patru opere inaugurată de „Weekend Adevărul“ pe 29 martie şi din care au mai făcut parte „Rigoletto“, de Giuseppe Verdi, „Lucia di Lammermoor“, de Gaetano Donizetti, şi „Bărbierul din Sevilla“, de Gioachino Rossini.
Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“
Se încarcă comentariile...
