Vlad Zamfirescu: „Nimeni nu şi-a propus să facă din mine actor“

Actorul Vlad Zamfirescu mărturiseşte că e pregătit să-l joace pe Romeo

BRD-Groupe Société Générale, partener al Festivalului Ideo Ideis, face cunoscuţi artiştii implicaţi în cadrul evenimentului desfăşurat între 1 şi 9 august, la Alexandria, prin intermediul unui proiect editorial care include o serie de 10 interviuri publicate de adevarul.ro. Astăzi, adevarul.ro continuă seria cu un interviu cu actorul Vlad Zamfirescu.

Textele, semnate de jurnalista Gabriela Piturlea (Decât O Revistă/ Sub25), sunt publicate şi pe platforma Scena 9, dezvoltată de BRD, pentru a susţine proiectele culturale în care se implică banca.

Care-ţi sunt primele amintiri legate de teatru? Cum ţi se părea lumea asta când erai mic?

Ambii părinţi sunt artişti, aşa că am crescut în ea cumva. Mi s-a părut o lume magică şi frumoasă. Ai mei nu aveau unde să mă lase şi mă aduceau la repetiţii, mă puneau într-o lojă, pe un scaun, şi îmi ziceau să stau acolo până îşi terminau ei treaba. Stăteam şi îmi şi plăcea. Ţin minte că eram înnebunit să-l văd pe Mihăilescu-Brăila încă o dată şi încă o dată. Printre primele amintiri legate de teatru, ar fi şi Arta conversaţiei, de la Odeonul de atunci, pe care am văzut-o de zeci de ori. A fost, probabil, spectacolul care mi-a trezit interesul pentru acest domeniu. Deşi nimeni nu şi-a propus să facă din mine actor, sigur au fost anumite influenţe.

Îmi place să lucrez, îmi iubesc meseria şi încerc să mi-o fac cât mai bine. Şi cât mai des. Încerc să cresc, să evoluez cu fiecare nou proiect. 

Pentru tine, actoria e mai mult despre talent, sau despre munca asiduă?

Actoria, ca orice altă meserie adevărată, ţine foarte mult de exerciţiu, de numărul de ore muncite zilnic. Liviu Ciulei spunea că în meseria asta 95% trebuie să fie munca. Şi eu îl cred pe maestrul Ciulei.

Ce te face să te implici în atât de multe proiecte? E o teamă de a nu rata ceva? E o sete de a încerca lucruri noi?

Nu-i nici frică, nici sete. E pasiune. Îmi place să lucrez, îmi iubesc meseria şi încerc să mi-o fac cât mai bine. Şi cât mai des. Încerc să cresc, să evoluez cu fiecare nou proiect. Uneori îmi iese, alteori nu.

A existat vreun proiect în care un regizor să dea cu tine de pământ şi să iasă lucruri bune din asta?

Nu am lucrat cu regizori care dau de pământ. Oamenii inteligenţi construiesc, nu dărâmă. Sigur că mai apar tensiuni, e normal, dar toate se rezolvă prin dialog, cu argumente. Nu cred în mitul regizorului tiran şi, probabil, nici regizorul tiran, dacă există, nu crede în mine.

Care-i cel mai recent proiect care te-a atras?

Secretul fericirii [spectacol montat în Bucureşti, la Godot Cafe-Teatru]. Pe un text scris de Alexandru Popa, un autor român de care sunt absolut fascinat. E o poveste foarte frumoasă şi închegată, cu cap şi coadă şi, ca în marile poveşti, totul se naşte foarte simplu, nu e nimic forţat. Are răsturnare, are punct culminant, tot ce ne învaţă la şcoală. Piesa a fost transpusă, deci facem şi film şi va apărea în toamna lui 2016.

Contează pentru tine povestea în momentul în care ţi-alegi un proiect?

Enorm. Oamenii vin să vadă în primul rând poveşti. Dacă povestea e slabă, oricât ar fi actorul de bun, rămâi cu un gust amar.

Care-i recompensa cea mai mare în ce faci? E vreun lucru de care te bucuri în continuare la fiecare spectacol?

Te bucuri de public, te bucuri de bucuria lor. Te bucuri când faci un lucru bun şi lumea e conştientă de asta. Să intri în armonie cu publicul şi toată lumea să plece de acolo ştiind că şi-a făcut bine treaba.

Copiii mi-au îmbogăţit viaţa. Sigur că, aparent, lucrurile s-au mai complicat dar, la o a doua privire, cred că m-au ajutat să-mi stabilesc priorităţile, să-mi clarific drumul. Deci, într-un fel, copiii au făcut să fie totul mai simplu.

Ce înseamnă un spectator care-şi face bine treaba?

Eu să reuşesc să-l aduc în poveste şi el să intre pe drumul pe care eu îl ghidez şi să se ducă până la capăt. Să fie acolo. Sigur, eu trebuie să-l ajut şi să-i dau voie, să nu-l încurc. Că sunt şi spectacole în care vina e la noi.

De ce vrei să regizezi?

Am senzaţia că văd anumite lucruri în nişte texte şi că pot să scot în evidenţă firul roşu pe care eu îl văd, să spun piesa prin prisma mea, dar nealterând-o şi nemodificând-o. Nu ciunţesc un text.

Ce s-a complicat şi ce s-a simplificat odată cu apariţia copiilor în viaţa ta?

Totul şi nimic. Copiii mi-au îmbogăţit viaţa. Sigur că, aparent, lucrurile s-au mai complicat dar, la o a doua privire, cred că m-au ajutat să-mi stabilesc priorităţile, să-mi clarific drumul. Deci, într-un fel, copiii au făcut să fie totul mai simplu. În plus, e un soi de retrezire când stai cu ei. Inocenţa lor te modifică.

Ce ai descoperit la liceenii care joacă la Ideo Ideis, în Alexandria?

Vedeai puritate, vedeai energie, vedeai bucurie de viaţă, de participare la un joc colectiv. Pe mine mă încărca şi mă bucuram că pot fi acolo, să mă uit la ei. De multe ori, vedeam cum se raportează şi cum intră într-o poveste cu o francheţe... cumva era şi un furt de meserie. Te uitai şi învăţai lucruri din cum intrau, din onestitatea cu care îşi asumau o situaţie.

E ceva din modul în care jucai la vârsta lor care îţi lipseşte, sau nu-ţi mai iese la fel?

Eu cred că nu eram aşa de bun ca ei acum. Pe bune. Am mai văzut tot aşa una din clasele de la UNATC şi erau mult mai buni decât eram noi la vârsta lor. Cred că generaţiile evoluează. E ca la computere. Noi suntem o generaţie pe 32 de biţi, ăia de după noi de 64, vin după aia de 128 şi tot aşa. Sau ca paralela cu Nadia. Nadia a fost excepţională la vremea ei, dar dacă te uiţi la ce fac gimnastele de azi, vezi exerciţii cu un grad de dificultate mult mai mare, îţi dai seama că lucrurile au evoluat. Şi cred că e normal să fie aşa şi e bine că e aşa.

Există vreun rol pe care ţi l-ai fi dorit, dar i-a trecut vremea?

Poate Romeo. Acum m-aş simţi pregătit să-l joc dar, într-un fel, mă bucur că nu l-am făcut când aveam vârsta necesară, pentru că nu ştiu dacă aş fi fost cu adevărat pregătit.