VIDEO Cel mai romantic dans modern

În anii ’20, Lindy Hop a devenit cel mai popular dans pentru că propunea cele mai libere mişcări pe care un bărbat şi o femeie le puteau face pe scenă. Lindy Hop a pornit din „casa picioarelor fericite“ şi-a ajuns în sălile de bal din toată lumea. Aceasta este istoria dansului care a apropiat cuplurile pe ringul de dans tocmai pentru că le-a dat libertatea de a se distanţa.

În 1927, întregul continent american părea să vorbească despre acelaşi lucru: Charles Lindbergh urma să traverseze Atlanticul în zbor pentru prima dată, de la New York la Paris. În ziua în care a reuşit, la 21 mai, la Savoy Ballroom din New York, una dintre cele mai cunoscute săli de bal din oraş, avea loc un important maraton de dans: cei mai buni dansatori ai perioadei îşi etalau mişcările în faţa celor peste 6.000 de spectatori. La finalul reprezentaţiei, George Snowden, recunoscut drept unul dintre cei mai buni dansatori de swing, vorbea despre stilul său, aflat încă în stadiul de pionierat. Cu gândul la „săritura“ peste Atlantic a lui Lindbergh, Snowden a spus că dansează Lindy Hop (n.r. – în engleză, cuvântul „hop“ înseamnă „săritură“).

În următoarele două decenii, Lindy Hop a devenit stilul principal de dans pentru muzica swing: dansul era o combinaţie fericită între conservatoarele charleston şi foxtrot, conţinea acrobaţii, avea influenţe din step şi, mai mult decât atât, era primul dans în pereche scutit de rigorile altor stiluri – era romantic. Fusese brevetat de doi dintre cei mai buni dansatori de jazz ai anilor ’20, George Snowden şi Leroy Jones, şi era primul dans în pereche care nu era bazat pe reguli stricte, deci care cucerea prin libertatea de mişcare a partenerilor.

În plus, pentru un pic de savoare, Lindy Hop a asimilat influenţe puternice din dansurile africane. Aceste dansuri venite de pe continentul negru erau, de fapt, o formă de ironie a sclavilor faţă de stricteţea dansurilor „albe“ consacrate. Dansatorii albi au înţeles ironia, aşa că imitau la rândul lor mişcările africanilor. Acest schimb de ironii a fost piatra de temelie pentru stilul Lindy Hop, primul din multitudinea de dansuri pentru muzica swing. Alături de celelalte stiluri precum Jitterbug, Balboa şi East&West Coast Swing, Lindy Hop a fost un adevărat fenomen cultural care a unit oamenii pe ringul de dans: indiferent că erau din Africa, America sau Franţa, oamenii comunicau prin dans fără să ţină cont de culoarea pielii.

Primul loc care a găzduit petreceri pentru noul stil a fost Savoy Ballroom, aflat în cartierul Harlem din New York. Renumita sală de bal aduna, în anii ’20, cei mai cunoscuţi muzicieni şi dansatori ai vremii. Două formaţii cântau live în fiecare seară, şapte zile pe săptămână – nu de puţine ori, celebrii muzicieni Cab Calloway şi Duke Ellington erau cap de afiş! În plus, formaţiile se întreceau în ritmuri ameţitoare în cadrul concursului săptămânal „Battle of the Bands“ (n.r. – „Confruntarea trupelor“).

Totuşi, organizatorii petrecerilor ştiau că nu doar formaţiile muzicale atrag publicul, ci şi dansatorii spectaculoşi. Sala de bal avea chiar şi o zonă specială – Kat’s Corner –, destinată spectacolelor, concursurilor şi maratoanelor de dans. În plus, podeaua lungă pe care se dansa era bine îngrijită, ba chiar era schimbată o dată la maximum trei ani. În Kat’s Corner, deşi fiecare dansator voia să fie cel mai popular, dansul rămânea mereu pe primul loc, iar numitorul comun al competiţiilor de orice fel era prietenia. Toţi dansatorii făceau schimb de informaţii şi împărtăşeau paşii lor cu ceilalţi dansatori, colţul fiind supranumit „Casa picioarelor fericite“ („Home of the happy feet“).

Unul dintre cei care frecventau Savoy era Frankie Manning. La început un tânăr fascinat de dans, Manning a adus ulterior elemente spectaculoase în stilul Lindy Hop. Aşa că, atunci când Herbert White, şeful securităţii de la Savoy, a propus înfiinţarea unei trupe de dans rezidente, Manning a părut alegerea potrivită pentru postul de coregraf. Aşa a apărut prima trupă de Lindy Hop din lume: Whitey’s Lindy Hoppers.

Pentru că toată lumea s-a îndrăgostit de stilul lor, Lindy Hoppers au început să fie din ce în ce mai căutaţi, mai ales după ce Manning, împreună cu partenera lui, Freda Washington, a început să introducă, printre paşii de dans, acrobaţii în pereche din ce în ce mai impresionante. De pildă, prima acrobaţie de acest fel din lume a fost făcută de cei doi în 1930, pe melodia „Down South Camp Meeting“ a lui Chick Webb şi a fost numită „back to back roll“, adică salt spate în spate. Era pentru prima dată când dansatorii zburau.

Cu timpul, toate celelalte perechi au început să caute acrobaţii din ce în ce mai captivante, pe care să le integreze în dansul lor. Datorită inovaţiilor aduse de Frankie Manning, Lindy Hop s-a schimbat la faţă şi a devenit din ce în ce mai căutat. Împreună cu trupa sa, coregraful a fost invitat să danseze în mai multe filme de la Hollywood, printre care celebrele „A Day at the Races“ şi „Hellzapoppin“.

Deşi era swing avea să apună şi să îi lase locul rock’n’roll-ului, sfârşitul trupei lui Manning nu a fost determinat de schimbarea gusturilor muzicale ale fanilor. Când a început cel de-Al Doilea Război Mondial, cei mai mulţi dintre dansatori, printre care şi Manning, s-au înrolat în armată şi au plecat pe front. Singurul lucru bun pe care această perioadă l-a adus a fost răspândirea dansului în Europa: soldaţii duceau mişcările de dans în toate ţările în care ajungeau şi, în rarele momente de relaxare, se distrau în cafenele şi baruri locale.

Lindy Hop a ajuns, la fel ca războiul, peste tot. Totuşi, taxele mari apărute după război au forţat marile localuri de petreceri să-şi restrângă numărul de angajaţi şi spaţiul. Dansul nu a mai avut locul de desfăşurare la dimensiunile anilor ’30, adaptând paşii şi acrobaţiile noilor condiţii. Totuşi, în genurile care au urmat trendului – rock’n’roll şi jive – se observă influenţe puternice din Lindy Hop.

Frankie Manning s-a întors din război în 1947 şi s-a angajat, pentru următorii 30 de ani, la poşta din New York, renunţând astfel la orice legătură cu industria de divertisment. În 1986, Manning s-a trezit abordat de doi tineri dansatori, Erin Stevens şi Steven Mitchell, care fuseseră trimişi la fostul coregraf de către unul dintre foştii săi colegi de trupă. Cei doi au reuşit să-l convingă pe Manning să predea din nou dans.

La trei decenii după succesul din toată lumea, Manning reînvia Lindy Hop. Ca „săritura“ lui Charles Lindbergh, doar că nu peste Atlantic, ci peste timp. Cursurile lui de dans au avut mare succes, mai întâi pe continentul american, apoi în Suedia, unde era chemat în fiecare an, şi, în scurt timp, în restul Europei. Manning a prins trenul potrivit: contextul social punea accentul pe moda vintage şi pe comercializarea discurilor vechi în toată lumea.

La 75 de ani, Manning a coregrafiat spectacolul „Black and Blue“ de pe Broadway, pentru care a primit un premiu Tony. A reintrods Lindy Hop-ul şi în filme – „Malcom X“ şi „The Mask“. În Roseland Ballroom, unul dintre localurile de evenimente celebre în New York, pantofii de dans ai lui Frankie Manning sunt aşezaţi lângă cei ai lui Fred Astaire.

Manning a murit în 2009, la 94 de ani, lăsând în urmă moştenirea celui mai romantic dans modern. În fiecare an, de ziua lui, dansatorii de swing din toată lumea se strâng în oraşul unde a început Frankie primii paşi şi îl sărbătoresc prin dans. E festival de swing an de an.

Această rubrică apare săptămânal cu sprijinul şcolii de dans Artizthick Studios (www.artizthick.com).