Foto Ultimele poze cu Nichita Stănescu. Alfredo Padron, fotograf venezuelean: „A avut o clarviziune poetică de neegalat“ EXCLUSIV
0Un foarte apreciat fotograf, venezueleanul Alfredo Padron, are o poveste de viață fascinantă. Și-a făcut studiile în România, a fotografiat Bucureștiul în perioada comunistă, a fost prieten cu Nichita Stănescu și îl apreciază mult pe Mircea Cărtărescu.
Originar din Venezuela, Alfredo Padron (66 de ani) a venit în România în anul 1977 ca să urmeze cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) din Capitală. După patru ani de facultate, plus un an pregătitor, venezueleanul a devenit operator de filme și TV, perioadă după care s-a întors acasă unde a realizat numeroase producții de scurt și lungmetraj.
Ulterior, Padron a făcut specializare la Florența, Italia, ca fotograf pentru restaurare de opere de arte, continuând în acest domeniu cu fotografie de artă și spectacol, în industria discografică, dar și fotografie comercială publicitară. S-a mutat din 2017 din Venezuela în Republica Dominicană, unde este profesor de fotografie la Institutul Tehnologic (INTEC) și Școala Internațională de Desen.
În 1982, când era student în România, Alfredo Padron a avut onoarea să facă un film despre marele poet român Nichita Stănescu, în calitate de operator, ca lucrare de diplomă pentru a absolvi IATC. Aceste imagini celebre cu unul dintre creatorii de limbă română sunt printre ultimele cu Nichita: un an mai târziu, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu murea în urma unui stop cardio-respirator, diagnosticul oficial.
Însă poetul se lupta de ani întregi cu alcoolul și cu boala. Poetul Cezar Ivănescu, un prieten de-ai lui, avea s-o spună ceva mai târziu: „La autopsie s-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“.
Așadar, la 40 de ani de la moartea marelui poet, Alfredo Padron ne oferă povești emoționante, dar mai ales fotografii inedite cu Nichita, cel care, în toamna lui ’83, își făcea, la Belgrad, ultimul autoportret: „Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit m-a înfiat cuvântul. Eu? Care eu?“.
Venezueleanul Alfredo Padron a avut șansa de a îl cunoaște pe Nichita Stănescu în 1982 datorită bunului său prieten Branislav Guzina, care l-a ales dintre toți colegii ca operator al acestui film despre marele poet și i-a dat prilejul de nepreţuit de a fi în preajma inegalabilului Nichita Stănescu şi să-l asculte cu atenţie.
Când s-au văzut pentru prima dată în curtea studioului din calea Rahovei, Nichita Stănescu i-a spus lui Alfredo Padron: „Alfredo, tu şi cu mine o sa devenim cei mai buni prieteni din lume, dintre aceia care se despart pentru totdeauna, căci o să se amintească numai de lucrurile cele bune petrecute împreună“.
Într-un interviu special acordat pentru Weekend Adevărul, Alfredo Padron a vorbit cu emoție și sensibilitate într-o română impecabilă despre amintirile sale legate de România și Nichita Stănescu, despre motivul pentru care consideră țara noastră a doua sa patrie, precum și despre întâlnirea cu Mircea Cărtărescu.
WEEKEND ADEVĂRUL: Ce știați despre România înainte de prima venire aici, în 1977?
Alfredo Padron: Impresia mea era condiționată de figura universal cunoscută a Nadiei Comăneci și, bineînțeles, ca orice amator de film, de imaginea iconică a lui Dracula, răspândită în lumea întreagă de către Hollywood. Trebuie spus că a fost o dezămagire când am aflat adevărata istorie a lui Vlad Țepeș, foarte interesantă în sine, dar nu atât de romantică precum povestea strigoiului care condamnă la moarte-viață pe veci frumoasa protagonistă, din motive de dragoste și fatalitate.
- Apoi, ce informații, evenimente v-au impresionat mai mult?
După cinci ani de trăit zi de zi în România, este de înțeles că percepția mea inițială s-a schimbat, mai ales din cauza situației politice determinată de dictatura lui Nicolae Ceaușescu, un sistem economic și politic complet diferit față de cel în care am crescut. Am învățat să iubesc oamenii care sufereau din cauza acestui regim, dar, în același timp, am învățat să prețuiesc libertatea mai presus decât toate celelalte bunuri ale umanității.
- Care este prima amintire pe care o aveți legată de România în 1977?
Curios, este o amintire în care se amestecă teama cu anxietatea și este legată de transportul cu taxiul de la Otopeni până la căminul studențesc de tranzit, unde urma să aștept repartizarea în zilele următoare la Facultatea de Filologie pentru a învăța limba română. Taximetristul a tot încercat să mă întrebe dacă este prima dată pentru mine în România. I-am răspuns afirmativ și la sosirea la Facultatea de Agronomie a luat repede jumătate din valizele mele și le-a dus până la intrarea căminului, la o distanță de vreo 40 de metri de mașină. La întoarcere mi-a cerut să îi plătesc de zece ori mai mult decât făcea cursa. În momentul acela, singur fiind pe partea cealaltă a lumii și fără să cunosc pe nimeni, ceea ce aveam în valize era viața întreagă pentru mine. Știam că mă păcălește, dar m-am gândit atunci că dacă îmi fură valizele puteam să pierd mult mai mult și i-am plătit imediat. Așa am învățat prima mea lecție din noua mea viață în singurătate. Acum, dacă stau să mă gândesc, îmi aduc aminte de un cântec al lui Mircea Vintilă, care a fost foarte popular pe vremuri: „Pe pământ avem de toate - și mai bune, și mai rele“.
Limba română, cu „jumătate de normă“
- Cât de repede ați învățat limba română?
Timpul prevăzut pentru învățatul limbii române pentru studenții străini era de un an, de fapt se numea anul pregătitor. Eu depusesem o cerere de bursă la Ambasada României din Caracas, Venezuela, care a fost aprobată, dar nimeni nu s-a deranjat să mă anunțe și pe mine. Într-o călătorie cu tatăl meu, am trecut din curiozitate pe la sediul ambasadei și am întrebat de atașatul cultural, care fusese în concediu. Mi s-a spus că eu ar fi trebuit să fiu în România de o lună, deci, până am aranjat totul cu actele, cu banii și cu biletul de avion și așa mai departe, am ajuns în România cu câteva luni întârziere, adică m-am bucurat doar de jumătatea timpului dedicat învățării limbii față de ceilalți studenți.
- Aveți cuvinte preferate?
Cuvintele care îmi plac sunt nenumărate, dar printre ele se află: văzduh, aidoma, dragoste, uimire, înserare, rânjet, răcnet, hrană, frunză, nedumerire - care de altfel pot fi găsite în versurile lui Nichita Stănescu.
Frumusețea României, de la Herăstrău la Voroneț
- Ați fost student la București. De care loc din capitala României sunteți cel mai atașat?
În primul rând, parcurile. Herăstrău, Cișmigiu sunt locuri de neuitat pentru mine, locuri unde mă duceam fără excepție primăvara şi vara, să mă plimb cu barca. Iar localul de la Teatrul Național, unde a fost rectoratul IATC-ului, este și acesta unul dintre locurile care îmi revin în minte când e vorba de România. La fel și studioul nostru de pe Calea Rahovei.
- De ce vă e dor cel mai mult legat de România și de București?
Din București îmi plăcea enorm strada Lipscani, unde găseam cafenele turcești de care îmi este tare dor și acum. Cinemateca este un alt loc unde am petrecut momente foarte fericite, la fel ca și clădirea Poștei Române, de care mă apropiam cu emoție în căutarea scrisorilor de la mine din țară, iar din România, în general, regiunea Transilvaniei rămâne cea mai apreciată. La Clujul în care m-am îndrăgostit prima oară și Târgu Mureș unde am degustat niște mâncăruri complet deosebite față de restul țării și unde am cunoscut oameni deosebiți. Nu aș vrea să uit nici de impresiile deosebite lăsate în general de toate mănăstirile, în special de Voronețul cu albastrul său mirific.
Cu gândul acasă
- Pe când o revenire în România?
O reîntoarcere pe pământul românesc este o dorință care m-a însoțit de foarte multă vreme. Sunt căsătorit de 18 ani și avem o fetiță de 15 ani și nu prea ne despărțim ca familie, iar o asemenea călătorie pentru trei persoane este destul de costisitoare, dar dacă publicarea cărții mele va avea loc, va trebui să facem tot posibilul ca să fiu și eu acolo pentru lansare.
- Care ar fi principalele motive pentru care considerați România a doua dumneavoastră patrie?
În primul rând, România mi-a dat o meserie pe care o iubesc și cu care mi-am câștigat existența până în ziua de azi. În al doilea rând, în România am devenit o fire independentă care a învățat să ia propriile sale decizii, deci m-am dezvoltat ca om datorită experiențelor trăite și la bine și la greu. Am reușit să asimilez o cultură diferită de a mea, ceea ce m-a făcut să mă maturizez ca om. Acolo m-am îndrăgostit. Sistemul feroviar mi-a permis să călătoresc cu ușurință și să văd practic toată Europa. Am cunoscut oameni deosebiți cu care m-am împrietenit, dar cel mai frumos dintre toate cele spuse este faptul că am învățat o limbă minunată ce îmi permite să-i citesc pe acești oameni direct de la sursă, fără pierderile inevitabile care se produc și în cele mai bune traduceri. Cred că nu trebuie spus mai mult.
Portretul inexistent al românului fericit
- Care este cea mai specială fotografie pe care ați realizat-o în România?
Am făcut multe fotografii pe care le-aș putea pune în această categorie, dar este una specială pe care am făcut-o într-un magazin cu plata în valută pe Bulevardul Magheru. Eram înăuntru și m-am prins că oamenii de pe stradă se uitau printr-un geam mare la marfa expusă. Erau produse din Vest ce nu se găseau în comerțul socialist și la care oamenii nu aveau acces deoarece legea Partidului Comunist Român interzicea deținerea valutei străine de către cetățenii români. Privirea acestor oameni transmitea tristețe și deznădejde, iar lumina ce cade lateral pe scenă îi sporește dramatismul.
- A fost o fotografie pe care v-ați fi dorit să o realizați în timpul comunismului la noi și nu ați reușit să o realizați?
Da, mie îmi place foarte mult să fac portrete. Am fost într-o zi la aeroportul din Baia Mare, și acolo era un soldat foarte tânăr care stătea de pază. Era lângă un geam prin care pătrundea o lumină nemaipomenită ce scotea în evidență culoarea ochilor săi, care erau de un albastru de poveste. Aveam pelicula diapozitivă color, dar n-am îndrăznit să îmi scot aparatul, întrucât aeroporturile, ca și podurile sau televiziunea, erau considerate obiective strategice ale statului român, și precis ar fi urmat să am probleme cu autoritățile.
- Dacă ar trebui să asociați România cu o fotografie, care ar fi aceea?
Una care, din păcate, nimeni nu a reușit s-o facă și care ar fi fost pe prima pagină a tuturor ziarelor din lume, una unde poporul român ar fi fost imortalizat sărbătorind căderea comunismului în mijlocul unei revoluții adevărate, fără mineriade și fără întoarcerea la putere a foștilor comuniști din partid.
„Întâlnirea cu Nichita Stănescu a fost o chestie de destin“
- Știu că Nichita Stănescu v-a dăruit o poezie specială. Cât de emoționant a fost acel moment?
Alfredo Padron: Tare emoționant. Nichita avea acest frumos obicei de a dărui poezii acelor oameni față de care avea o stimă specială. El improviza pe motivul fiecăruia dintre omagiați, iar nevasta lui, Dora, scria pe o foaie de hârtie pe care Nichita urma să semneze cu sintagma „Nichita Azi“. Filmul meu de diplomă a fost un interviu cu Nichita Stănescu. Într-o zi, la filmarea din apartamentul poetului, aflat în apropierea Pieței Amzei, făcuserăm o pauză și Nichita a început cu ritualul său de a dărui poezii. Pe mine m-a lăsat la urmă și, întorcându-se către mine, a spus: „Dar ce, pare că Alfredo nu merită și el o poezie?“. Și în continuare a spus-o: „Alfredo, văzându-te cum ești, atât de suav și mult copilăros, mi-am amintit de câinele din mine care roade un os. Și de dulăul de Saturn, cel inelat și taciturn. Aprind un foc, și dau cu fum, peste mormântul meu dement, și rog iarna ca să vie, murindu-ne, ningând, să ne mai reînvie. Nichita Azi“.
Inegalabilul Nichita
- Cum ați ajuns să faceți documentarul despre Nichita Stănescu?
Adevărul este că a-l cunoaște pe Nichita a fost o chestie de destin, pentru că prietenul și colegul meu Guzina Branislav, din Muntenegru, care învăța și el la IATC, mi-a propus să facem împreună filmul nostru de diplomă pe subiectul „Alephul“ lui Jorge Luis Borges. Guzina era regizor și eu eram operator. Singura obiecție pe care o avea prietenul meu – Dumnezeu să-l aibă în paza lui! – era să găsim un actor potrivit să-l interpreteze pe Borges, iar pe mine mă frământa ideea legată de cum voi putea reprezenta la filmare sfera asta nemaipomenită, ce conține toate punctele de pe Univers. Brană - cum obișnuia să îi spună Nichita - l-a găsit pe Andrei Blaier, un regizor de la Studiourile „Alexandru Sahia“, care avea un firesc nemaigăsit pentru a-l juca pe Borges. Dar la o săptămână după aceea, ne-a dat vestea proastă că nu mai poate participa la filmare. N-am știut niciodată motivele, dar la școală s-au supărat foc pe noi și ne-au amenințat că dacă nu găsim repede un alt subiect de film, ne pică pe amândoi și va trebui să repetăm anul. Branislav mi-a propus să trecem la documentar din motive de timp și în felul acesta s-a ivit posibilitatea de a-i face un interviu marelui poet român Nichita Stănescu. Din motive lingvistice, nu putea Branislav însuși să se ocupe de interviu, dar îl știa pe poetul Patrel Berceanu și așa ne-am apropiat de Nichita.
- Cum a fost prima întâlnire cu Nichita?
Când ne-am întâlnit prima dată, Nichita mi-a spus că suntem destinați să devenim cei mai buni prieteni, pentru că după ce plec în America de Sud nu ne vom mai vedea probabil niciodată și ne vom aminti numai lucrurile cele bune. Asta m-a marcat pe mine, iar despre Nichita aș spune că a fost o ființă cu un spirit foarte înalt, cu o clarviziune poetică de neegalat, cu un stil fără concurență în ale limbii române, un mare poet de care poporul român trebuie să fie foarte mândru.
Alt mare prieten, Cărtărescu
- L-ați intervievat recent pe Mircea Cărtărescu la Santo Domingo. Cum a fost întâlnirea cu marele scriitor român?
Este una dintre cele mai speciale întâlniri pe care le-am avut în ultima vreme. Mircea Cărtărescu este, fără nicio îndoială, și el, la rândul lui, un om cu un spirit înalt. La fel ca și în cazul lui Nichita, ne-am împrietenit imediat. El face parte dintr-o categorie de oameni de o măreție cucerită prin propriile sale merite, admirate peste tot de toată lumea, dar care n-au nici cea mai mică pretenție de grandoare ca să te privească pe tine de sus. După părerea mea, oamenii cu adevărat mari sunt cu toții oameni cumsecade, care se bucură de lucrurile cele mai simple ale vieții și care sunt de o simplitate umană la care nu te-ai aștepta de la cineva atât de faimos și de premiat peste tot. Întâlnirea cu Mircea Cărtărescu și cu soția sa, Ioana Nicolaie, la rândul ei o scriitoare de mare prestigiu la voi în țară, a fost foarte caldă și dragă. M-a emoționat foarte tare faptul că Mircea Cărtărescu, în timpul desfășurării festivalului la Santo Domingo, și-a luat un timp să scrie pe Facebook, alături de o fotografie în care stăm noi doi, un text pozitiv despre fotografiile mele realizate pe vremea în care am fost în România, făcând apel pentru editorii interesați să publice o carte cu lucrările mele. Imediat a răspuns cineva interesat. A doua zi, când ne-am întâlnit m-a întrebat imediat dacă am văzut postarea, tare emoționat la rândul lui pentru răspunsul unui editor. La întrebarea din partea mea, dacă ar fi posibilă însoțirea acestei cărți cu un Cuvânt-înainte al lui Mircea Cărtărescu, a răspuns imediat: „Fără nicio îndoială“, o propoziție care m-a făcut cel mai fericit dintre pământeni. Ca s-o spun pe scurt, cuplul Cărtărescu-Nicolaie este unul plin de umanitate și generozitate, ceva ce nu este ușor de găsit la orice colț în ziua de azi.
Se încarcă comentariile...
