Steinhardt în închisoare: "Cimentul e acoperit de excremente"

"Adevărul.ro" publică, în exclusivitate, fragmente inedite din "Jurnalul fericirii", volumul editat de Polirom cu ocazia sărbătoririi pe 29 iulie a centenarului naşterii scriitorului Nicolae Steinhardt (1912-1989). După ce a refuzat să colaboreze cu regimul comunist în 1960, Steinhardt a fost întemniţat la Jilava. El descrie, în jurnal, condiţiile terifiante de detenţie ca de "corabie pentru transportul sclavilor negri".

"Jilava, camera 13 

Adus de la Gherla la Bucureşti. În vagonul dubă, timp de patruzeci şi opt de ore (colindăm pe la diferite închisori ardelene) am călătorit cu Costi Brâncoveanu. Suntem băgaţi într-un aşa zis compartiment mic. Spaţiul, de necrezut de strâmt, abia de reprezintă pe al unei duble carcere. 

O bună parte din vreme am petrecut-o încercând să privim prin interstiţiile jaluzelelor de lemn (...).

Era un frig tăios

(...) La Jilava suntem băgaţi amândoi într-o celulă de izolare cum mai infectă nu cred să fi văzut.

 Cimentul, pe jos, e acoperit de excremente, domneşte un frig tăios iar coridorul în care dau celulele (abia niţel mai încăpătoare decât cele din tren) e plin de fiare, cătuşe, nituri şi lanţuri, care i dau un aspect de corabie pentru transportul sclavilor negri ori de cărare africană pe drumul convoaielor de robi (...). 

A doua zi ne despart. Eu nimeresc în camera 13, unde aflu că sunt cei aduşi aici pentru diferite pricini juridice. Prezenţa lui Nicolae Balotă, condamnat pentru înaltă trădare şi transferat de la Dej, îmi confirmă presupunerea că voi fi chemat ca martor în procesul lui Nego. Balotă e sigur că el pentru aceasta se află la Jilava. 

Se roagă intens

În cameră sunt o mulţime de oameni interesanţi: băiatul lui Nicolae Penescu, câţiva evanghelişti cu alese purtări şi dând mereu dovadă de bunătate, un fost director al Băncii Naţionale (Pompiliu Arsenescu) din gura căruia auzim expuneri financiare şi anecdote politice, doi poeţi de închisoare (compun neîncetat şi au o ţinere de minte ce uimeşte) şi în special Balotă.

E catolic, se roagă intens, ştie liturghia pe dinafară şi nu i-a rămas necitită niciuna din cărţile scrise vreodată pe acest pământ. Discut cu el îndelung despre Thomas Mann şi cu privire la Doktor Faustus elaborăm o teorie a noastră. Dar nu atât discuţiile literare ne reţin cât mai ales problemele religioase. 

Vedem răstignirea faţă către faţă

Zilnic Balotă recită Liturghia. Ne rugăm mult. Vorbim îndeosebi despre răstignire şi patimile Domnului.În celula noastră aspră şi goală, înfiorătorul scenariu al chinuirii şi morţii Mântuitorului ni se înfăţişează parcă mai necruţător, mai direct.                                   

La biserică există muzica, icoanele, odăjdiile, luminile, lumea, forfota care toate atenuează ceva din jalea ceremoniei de rituală repetare a jertfei de pe cruce. Aici nu. 

Aici nu are de unde veni vreo atenuare. Atenţia nu este distrasă de nimic. S ar zice că stăm în rândul întâi, cu pleoapele prinse în clipsuri şi că nu ne putem lua ochii de la cruce.

Vedem răstignirea faţă către faţă, pe toată durata ei, în toate amănuntele ei. Pe fundalul cenuşiu al celulei, mohorât ecran, s ar zice că pelicula se desfăşoară în versiunea ei completă pentru adulţi. 

Jilava, camera 50 

(...) Nimic nu-i este mai priincios anchetatului decât să ştie că există un mort ori un plecat definitiv asupra căruia poate să treacă toate păcatele şi toate fărădelegile. (...)

Despre Dumnezeu nu ştim nimic

Dumnezeu toate le orânduieşte cu înţelepciune. 

– Despre Dumnezeu nu ştim nimic. Numărul atributelor Sale ne este necunoscut. De asemeni însuşirile Sale şi toate celelalte „date“ despre care teologii scriu cu multă temeritate ori fantezie. 

Două lucruri sunt însă certe: 

a) că Dumnezeu ne vorbeşte şi ne învaţă numai pe cale de paradoxe; 

b) că ne cere numai imposibilul. 

Acestea două sunt sigure. (....)

1966 

Marţi seara, când ies de la catedrala Sf. Iosif, după vecernia Sfântului Anton, trec alături, în clădirea mare din colţ; aparţine arhiepiscopiei catolice. Caut pe cineva şi bat pe la uşi în zadar. Abia la etajul trei găsesc o femeie de serviciu care mi indică odaia unde locuieşte fostul meu profesor de franceză de la Spiru Haret, Iosif Frollo. 

Doresc să-l văd şi să i spun că m am botezat. Îl ştiam cu toţii, în liceu, drept catolic fervent şi-l bănuiam de a fi – cu zâmbetul lui perpetuu şi gestul de a şi freca mâinile – ceea ce se numeşte iezuit a robe courte, iezuit în civil. A petrecut şi el trei ani în puşcărie.

Ştirea că am primit botezul îi face mare plăcere, iar faptul că am trecut la ortodoxie nu-l supără. Îmi atrage însă atenţia asupra pericolului care mă paşte: acolo a fost uşor, în închisoare îi dă oricui mâna să fie creştin. Aici, în lume, e greu şi se cere multă atenţie şi voinţă, atenţie neîncetată şi voinţă fermă.

Goliciunea vieţii omeneşti 

După două săptămâni, când urc din nou treptele spre a-l vizita, găsesc uşa camerei deschisă: doamna în vârstă şi fiul profesorului (îl ştiu de la liceu, unde a învăţat şi el) strâng lucrurile, golesc dulapul şi sertarele. Profesorul a murit acum trei zile. 

Ce bine exprimă vremelnicia şi goliciunea vieţii omeneşti dulapul cu boarfe a doua zi după înmormântare: parcă şi din ele a ieşit un suflu şi au devenit, dintr odată, mai neimportante, mai uzate, mai mototolite: caraghioase şi abandonate.

Au devenit ce sunt: obiecte neînsufleţite. Oare nu şi pământul acesta – despre care cosmonauţii ne spun că de sus se vede albastru şi frumos – ar fi la fel fără noi?" 

Fragmente inedite din "Jurnalul fericirii", Copyright Editura Polirom, 2012