Interviu Steaua anchetată de Securitate: „În ’68, le era frică de întruniri de mai mult de trei persoane, mai ales la nivelul studenților“
0Era iarna lui 1968, perioada de dinaintea vacanței studențești. Radu Boruzescu își amintește că nu era pentru prima dată când confecționau o stea. O mai făcuseră și cu un an înainte, pentru a merge să colinde câțiva profesori de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“. Nu pe toți, doar pe cei apropiați. Era un fel de sfârșit de an neoficial, un ritual al studenților de la Scenografie care își salutau dascălii după sesiunea de iarnă.
În acel an, însă, steaua a fost alta – mai mare, mai lucrată, mai sofisticată. Grupul nu bănuia că acel gest va fi privit ca o provocare. Era un an încărcat politic, după invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice, și autoritățile române priveau cu suspiciune orice formă de asociere între tineri. „Nu ne-am gândit că vor exista probleme, dar știam că nu era privit cu ochi buni genul acesta de legături cu lucrurile religioase. Era oarecum interzis să te apropii de biserică sau de simboluri care trimiteau la ea“, povestește Radu Boruzescu pentru „Weekend Adevărul“.
În acei ani, chiar și fără a conștientiza mereu pericolul, studenții trăiau într-o atmosferă tensionată. „În anul acela le era frică de întruniri de mai mult de trei persoane, mai ales la nivelul studenților, pentru că le era frică să nu izbucnească și aici, cum a fost în Praga“. Cu toate acestea, printre el și colegii lui se simțea și o atmosferă de efervescență tinerească, de libertate improvizată. Erau și artiști, și actori, și decoratori. Se costumau, adunau obiecte din teatre, uniforme vechi, bucăți de recuzită. „Cum lucram în teatru, fiecare a găsit câte ceva – uniforme vechi, haine, tot felul de obiecte. Era perioada în care, pentru tinerii din anii ’60, era la modă să porți haine vechi, să te costumezi, să improvizezi. Așa era lumea noastră atunci“. Generația lor respira un aer de schimbare, purtat de muzica și de cultura venite din Occident, care ajungeau greu, dar ajungeau. „Trăiam și cu muzica pe care o obțineam greu, dar ne dădea un sens toată evoluția asta a generației din ’60“, spune el.
„Am creat un obiect care avea viață“
Steaua s-a născut dintr-o muncă colectivă, făcută pe ascuns. Erau câțiva studenți din clasa de Scenografie și alții de la un an mai mic. Au lucrat în atelierele lor, fără știrea profesorilor. Materialele erau modeste: argilă pentru mărgele, sfori, cartoane, lumini. „Tot ce s-a făcut a fost cu materialele pe care le aveam la îndemână. Mărgelele erau din argilă, trebuiau uscate și ascunse, pentru că ocupam toate planșetele și nu trebuia să le vadă profesorii“. Însă pentru că erau studenți la Arte, nu ne putem aștepta ca originalitatea să lipsească. Steaua fusese gândită ca o machetă de teatru, cu lumină și mișcare, asemenea unei mici scenografii. „Aveam un ritual: deschidea ușa profesorul la care veneam, vedea obiectul, iar noi eram ascunși după el și trăgeam de niște sfori. Se deschideau ușile, se aprindea lumina din interior. Am făcut steaua ca o machetă, cu beculețe care se aprindeau, și când începea să se învârtă, începeam să cântăm. Profesorul era surprins, pentru că nu se aștepta. Am creat un obiect care avea viață, o poveste“.
Grupul era apropiat de câțiva dintre noii profesori ai institutului, veniți să aducă un suflu modern: Doru Șetran, scenograf și artist, Bițan, profesor de Design, Bornovschi, pictor, și Liviu Ciulei, regizor. De Doru Șetran, Boruzescu s-a simțit legat întreaga viață. Studenții mergea dintr-un loc în altul, fără zgomot și fără manifestări. Colindau profesorii pe rând, urmând o listă scurtă, și la fiecare oprire își prezentau steaua. Ultimul pe listă era Doru Șetran, „cel mai apropiat de noi“, la atelierul căruia urmau să ajungă în finalul serii.
Noaptea de la Maria Rosetti
După vizita la profesorul Alexandru Brătășanu, i-a primit Adina Nanu, care l-a chemat pe soțul ei, pasionat de film, să fotografieze scena. „Grație filmului foto avut atunci au rămas imaginile, un film color, în care putem să ne mai revedem. Un miracol că a fost omul acela cu camera“, spune Radu Boruzescu.
Când au coborât în holul blocului de pe strada Maria Rosetti, i-au așteptat patru bărbați în haine de piele, cu pălării. Erau securiști: „Ne-au oprit și ne-au legitimat: băieții într-o parte, fetele într-o parte. Cum eram mascați, una dintre fete, care avea mustăți lipite, a întrebat în ce parte să meargă, crezând că oamenii ăia au simțul umorului. Ei nu au înțeles, iar când și-a dezlipit mustața, unul dintre ei a început să urle: «Îți bați joc de mine?»“. Au fost ținuți acolo ore întregi, legitimați pe rând, verificați printr-un telefon instalat într-o mașină din fața blocului. „De fiecare dată când le dădeam un act, mergeau la mașină, dădeau un telefon ca să verifice dacă ce spunem e adevărat“. Pe profesori, inclusiv pe Adina Nanu, i-au dus la anchetă. Studenții au fost eliberați unul câte unul, în toiul nopții. „La plecare am demontat steaua și ne-au lăsat să o luăm. Ne șopteam că ne vedem la atelier, la Doru Șetran“.
În noapte au ajuns, pe rând, la atelierul lui Șetran. „El era destul de speriat, ne-a întrebat ce s-a întâmplat. Am stat aproape toată noaptea acolo, în atelier, și la plecare, spre dimineață, i-am zis că nu mai putem lua steaua și o lăsăm la el. Am remontat-o – avea un cui pe peretele atelierului – și am agățat-o acolo. Steaua a rămas în acel loc până la moartea lui Doru Șetran“. După moartea profesorului, în ianuarie 2022, soția acestuia, Ioana, l-a chemat pe Radu Boruzescu: atelierul trebuia eliberat. „Mi-a spus că urmează să vină alt artist și că dacă vreau steaua, e a mea“. Așa a regăsit obiectul interzis, 50 de ani mai târziu. În tot acest timp, rămăsese acolo, suspendată de peretele atelierului, uitată de lume, dar nu și de el.
Într-o iarnă, Boruzescu a descoperit și filmul foto cu steaua, din care a făcut o carte poștală de Crăciun. A trimis-o prietenilor, printre care și fratelui său. Nepoata lui, Miruna, a văzut imaginile și a cerut detalii. „A vrut să facă un film, pentru facultate, despre stea. I-am dat tot felul de materiale, iar filmul a devenit un document excepțional, pentru că a prins interviuri cu oameni care încă trăiau atunci – cu Doru Șetran, cu Adina Nanu“. După moartea lui Șetran, Radu Boruzescu i-a spus nepoatei: „«Ar fi o ocazie extraordinară să continui filmul. Povestea stelei nu s-a încheiat»“.
Libertatea printre jaloanele cenzurii
Privind înapoi, Radu Boruzescu vorbește despre o parte a carierei trăită sub semnul creației și al cenzurii. „În perioada în care am lucrat în România, am avut o grămadă de proiecte care au fost întrerupte, interzise, mai multe decât am realizat. Dar ne jucam. Știam să ne apărăm de cenzură. Era un joc, cu pericolul acesta continuu, cu supravegherea. Toți eram urmăriți“.
Își amintește cum era abordat de un tânăr despre care toată lumea știa că e securist. „Mă chema des la plimbare și mă întreba tot felul de lucruri despre familia mea, inclusiv despre rudele soției. Eu îi răspundeam cu povești inventate, absurde. Cred că, în timp, și-a dat seama că nu are ce să afle de la mine“. În echipele de film sau de teatru exista mereu cineva care raporta. Era o realitate știută, acceptată din necesitate și dusă mai departe, ca un dat al vremii. „Știai să te aperi, să-ți păstrezi libertatea individuală“.
Pentru artiști, forța colectivului a fost cea care a făcut diferența. „Fiind foarte uniți între noi, lucrurile nu se simțeau atât de grav. Era o selecție naturală, eram oameni de aceeași natură“. Radu Boruzescu numește acea perioadă o libertate constrânsă, însă plină de sens. „Ne fofilam. Rămâi cu lucrurile extraordinare și uiți mizeria. Cred că e datorită calității umane din grupurile noastre, care te făcea să rămâi cu senzații și imagini fericite“.
„Relațiile de putere continuă să influențeze spațiul public“
După ce a fost regăsită în atelier, steaua a devenit punctul de plecare al proiectului „steaua. young and innocent days“, inițiat de scenografa Miruna Boruzescu, nepoata unuia dintre participanții la episodul din 1968, Radu Boruzescu. Expoziția, curatoriată de Alexandra Croitoru și organizată de Maria Mora, aduce laolaltă generația care a trăit sub comunism și artiști tineri care reinterpretează momentul printr-o perspectivă contemporană. Mai mult decât o simplă recuperare, proiectul propune o reflecție asupra modului în care libertatea creativă traversează timpul, redând sens unui gest care, cândva, a stârnit teamă. Proiectul „steaua. young and innocent days“ nu s-a limitat doar la recuperarea unui obiect – a devenit o legătură între două epoci. Pe lângă expunerea stelei originale, o componentă importantă a proiectului a fost reinterpretarea acesteia de către o nouă generație de artiști.
Alexandra Croitoru, invitată să coordoneze curatorial întregul demers, explică pentru „Weekend Adevărul“: „Când am intrat în proiect, o parte dintre artiști erau deja selectați – cei trei artiști tineri care urmau să reinterpreteze povestea Stelei dintr-o perspectivă contemporană: Ioana Mincu, Giulia Crețulescu și Mono Mihai“. În jurul lor, curatoarea a construit o punte intergenerațională – între artiștii de azi și cei care făcuseră parte din acea lume de demult. „Mai este o secțiune de artiști istorici, din generația Mirunei și a lui Radu Boruzescu. Până la urmă, am decis că acesta poate fi criteriul care leagă totul. Radu are la rândul lui o colecție impresionantă de lucrări de la artiștii din generația sa“.
Expoziția de la Ivan Gallery a fost concepută în jurul acestor corespondențe. „Ne-am bazat pe schimburile de scrisori dintre Radu Boruzescu și artiștii selectați – Doru Covrig, Paul Neagu, Horea Bernea și Iulian Mereuță. A fost important să arătăm și latura umană a acelor ani, mai ales că pentru mulți dintre ei perioada era extrem de dificilă – fie că rămăseseră în România, fie că emigraseră la Paris sau la Londra“.
Unde-s mulți, puterea crește
Alexandra Croitoru observă și o schimbare de spirit între generații. „Mi s-a părut interesant să discutăm despre energia pe care o avea acea generație și despre felul în care se putea coagula un grup. Dacă mă uit acum la tinerii artiști, văd mai mult individualism, preocuparea pentru propriul traseu. Cred că felul în care s-a format grupul din ’68 și a acționat împreună poate fi un model pentru prezent – cu cât ne adunăm mai mulți, cu atât vocea devine mai puternică“.
Curatoarea vede în stea și o reflecție asupra relației dintre artă și putere, un raport care traversează epocile. „Gestul de atunci, care atingea într-un fel sfera religioasă, ajunsese să deranjeze autoritățile. Echilibrul dintre Biserică și Stat era fragil. Dacă ne uităm azi, vedem alte forme de dezechilibru – austeritate pentru studenți, pentru tinerele mame, și finanțare generoasă pentru Biserică. Relațiile de putere continuă să influențeze spațiul public“.
Punte între generații
Dialogul dintre generația ’68 și cea actuală s-a conturat în mod natural, spune ea. „Ioana Mincu s-a concentrat pe conotația ritualică a gestului de a colinda și pe ideea de comunitate. Giulia Crețulescu a explorat manualitatea ca mod de reconectare cu tine și cu ceilalți. Iar Mono Mihai a reinterpretat povestea biblică a stelei, făcând o paralelă între refugiații de azi și familia lui Iisus, care erau și ei forțați să migreze. A rezultat o lectură actuală și profundă“.
Maria Mora, managerul de proiect, completează perspectiva din culise. „Mi-am dat seama că am fost o echipă foarte unită, un grup de oameni responsabili și implicați“. Expoziția a crescut peste așteptări. „Am promis mult și am realizat că odată ce expoziția de la MȚR va fi în Sala Media, nu ne va încăpea tot materialul. A trebuit să găsim un al doilea spațiu – și așa s-a născut expoziția în paralel, la Galeria Ivan, unde au fost prezentate lucrările celor trei tineri artiști alături de cele ale artiștilor istorici“. Reacția publicului a fost, spune ea, neașteptat de vie. „La vernisajul de la Galeria Ivan a venit foarte multă lume, foarte mulți tineri, ceea ce ne-a bucurat enorm. A funcționat foarte bine și selecția artiștilor tineri, și dialogul pe care l-au creat“.
Expoziția „steaua. young and innocent days“ poate fi vizitată la Muzeul Național al Țăranului Român, în Sala Media, până la sfârșitul lunii ianuarie 2026. În paralel, o parte dintre lucrările artiștilor contemporani sunt expuse la Ivan Gallery, într-un demers comun despre memorie, libertate și continuitate.
Se încarcă comentariile...
