„Şi-a iubit soţia şi s-a temut de moarte” sau povestea lui Julian Barnes, englezul care se simte ancorat undeva, pe Canalul Mânecii

0
0
Julian Barnes
Julian Barnes

Volumul „Café au lait” publicat de curând în colecţia Babel a Editurii Nemira completează  cele zece apariţii din seria de autor dedicată scriitorului Julian Barnes şi în care sunt incluse toate scrierile lui celebre, începând cu „Papagalul lui Flaubert” şi continuând cu „Trois”, „Iubire etc”, „Metroland” şi încheind cu romanele lui mai noi „Niveluri de viaţă” sau „Sentimentul unui sfârşit”.

„Café au lait”, volumul de povestiri apărut recent la Editura Nemira în colecţia Babel, coordonată de Dana Ionescu, adună laolaltă zece texte, toate având ca punct de pornire aceeaşi întrebare: „Ce înseamnă să fii englez în Franţa”. Publicat în 1996, „Café au lait” e o incursiune ironic-acidă, ironic-amară, ironic-dulceagă în frânturi de existenţe ale unor englezi mai mult sau mai puţin rătăciţi dincolo de Canal. De altfel, Julian Barnes, născut la Leicester şi educat la City of London School şi la Magdalen College, Oxford, a fost toată viaţa un îndrăgostit de Franţa, care la rândul lui a fost iubit de cititorii şi de critica franceză.

Volumul care încheie seria de autor de la Editura Nemira e construit ca un puzzle de poveşti scurte, a căror acţiune se întinde pe câteva secole, urmărind felul cum au evoluat sau nu mentalităţile, urmărind toate aceeaşi temă: britanicul în Franţa... Frânturi de viaţă, care n-au nimic de-a face una cu cealaltă, de la povesta unui compositor care-şi trăieşte ultimele zile de viaţă, la povestea muncitorilor englezi care lucrează ca sclavii la construirea unei căi ferate în Franţa şi până la cea a unei femei care-şi plânge fratele mort pe câmpul de luptă de la Somme. Fiecare dintre ele merită descoperită ca un univers în miniatură – cum trăiesc, plâng, iubesc, mor sau beau englezii în Franţa. Povestea care încheie volumul, „Tunelul”, leagă între ele toate celelalte texte într-un mod subtil: este povestea unui scriitor bătrân, care urăşte cuvântul „bătrâneţe”, care călătoreşte de la Londra la Paris cu trenul Eurostar şi care crede că, pentru fi scriitor, trebuie să renunţi la viaţă...

Într-un interviu acordat în urmă cu ceva vreme în Paris Review, întrebat despre aceste cuvinte ale bătrânului scriitor din „Tunel”, Julian Barnes spunea, contrazicându-şi personajul:

barnes
„Nu, eu nu cred că trebuie sau că poţi alege între viaţă şi literatură. Sigur că artiştii fac sacrificii, dar pe de altă parte oricine le face, şi politicienii, şi producătorii de brânză, şi părinţii... Totuşi, eu cred că arta se naşte din viaţă – şi, deci, cum ar putea un artist să existe fără să aibă o legătură permanentă cu viaţa?”

Născut pe 19 ianuarie 1946, Julian Barnes este unul dintre cei mai iubiţi şi mai apreciaţi scriitori ai lumii a trăit o viaţă în, prin şi pentru cărţi, combinând în literatura sa stiluri de azi şi stiluri de ieri. A debutat ca scriitor în 1980, cu romanul „Metroland”, prin care s-a făcut imediat remarcat. Dar a dat lovitura abia peste câţiva ani, când a publicat incomparabilul roman „Papagalul lui Flaubert”, care i-a cucerit definitiv pe cititori şi i-a adus mai multe premii, propulsându-l printre finaliştii pentru Booker Prize în 1984. În 1988, Julian Barnes a primit titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, acordat de preşedintele Franţei, iar în 1995, i s-a conferit şi rangul de Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor.

 „Sunt ateu”, mărturisea el, „însă dogmatismul mă sperie întotdeauna şi părerea mea este că ateismul, ca orice altceva, poate fi dogmatic. Nu cred că sunt suficient de deştept ca să ştiu că nu există Dumnezeu”.

Anul 2008 a adus o ruptură în viaţa şi în literatura lui Julian Barnes, o ruptură pe care n-a recunoscut-o însă niciodată public. Soţia lui, Pat Kavanagh, care i-a fost şi editor, a murit brusc din cauza unei tumori cerebrale. În acelaşi an, scriitorul a publicat „Nimicul de temut”, un roman neliniştitor despre moarte şi eternitatea ei, în care amintirile şi poveştile autobiografice se împletesc cu meditaţii grave despre dispariţia şi despre lipsa lui Dumnezeu. „Sentimentul unui sfârşit”, cel mai recent roman al său, apărut în 2011, este tot o incursiune în neant.

„În chinuri mari, înspăimântat, exasperat de limbajul imprecis sau eufemistic pe care-l aud în jur” – aşa îşi imaginează că va sfârşi, cel mai probabil pe un pat de spital. Obsedat nu de moarte, ci de nefiinţă, scriitorul şi-a închipuit, ironic şi autoironic, şi propriul necrolog, pe care l-a exprimat în faţa unui jurnalist britanic: „Julian Barnes a avut mai mult succes decât a sperat… A fost atât de fericit cât i-a îngăduit propria fire… Deşi s-a născut egoist, nu a reuşit sau mai degrabă nu a dorit să transmită egoismul mai departe… Şi-a iubit soţia şi s-a temut de moarte”.

Răspunzând la întrebarea „Ce e literatura pentru tine?”, Barnes spune: „Sunt multe răspunsuri posibile. Dar cel mai scurt cred că ar fi acela că literatura e cel mai bun mijloc de a spune adevărul. Este un proces prin care produci minciuni frumoase, uriaşe, bine ordonate care spun de fapt mai mult adevăr decât orice fapte.” Cât despre iubirea şi legăturile lui cu francezii de dincolo de Canal, despre care scrie şi în volumul „Café au lait”, răspunsul lui e simplu: „În Anglia sunt adesea privit cu suspiciune, ca un scriitor europenizat, care are această dubioasă influenţă franceză. Dacă mergi în Europa sau, mai exact, în Franţa, vor spune Nu! Eşti atât de englez... De fapt, cred că sunt ancorat pe undeva prin Canalul Mânecii”.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite