Scriitorul francez Pascal Bruckner, la Undercloud: „Îl consider pe Ionesco un autor francez, este un furt cultural, dar este unul frumos, bun”

Scriitorul francez Pascal Bruckner a scris două piese de teatru special pentru Undercloud: „Crăciunul preşedintelui” şi „Cu ce vă servesc?”.  Marţi, scriitorul a fost prezent în sală când s-a jucat cel de-al doilea spectacol. Autorul a avut şi un dialog cu publicul în care a vorbit despre film şi teatru, despre colaborarea pe care a avut-o cu Polanski, despre cum s-a apucat de scris, despre Ionesco şi despre dragoste.

Pascal Bruckner (68 de ani) şi Chris Simion-Mercurian (40 de ani) s-au întâlnit în urmă cu 21 de ani, la premiera spectacolului „Copilul divin”. Cu sprijinul scriitorului francez, Simion- Mercurian a spart gheaţa proiectului Griviţa 53.

„Girul, încrederea pe care mi le-a dat m-au responsabilizat, m-au ambiţionat”, a afirmat Chris Simion-Mercurian.

Regizoarea absentă

Piesa scrisă de Bruckner are ca protagonişti trei bărbaţi, dar spectacolul „Cu ce să servesc?” le are în distribuţie pe Maia Morgenstern, Victoria Dicu şi Cabiria Morgenstern, o surpriză pregătită de regizoarea Simion-Mercurian scriitorului care, până la apariţia pe scenă a Maiei Morgenstern, nu a ştiut cine va juca.

Regizoarea a povestit că, în mod intenţionat, nu a mers la repetiţii pentru a-şi da seama cum vor interacţiona actriţele cu textul lui Bruckner.

„Am făcut un experiment, m-am făcut că nu am timp şi nu am mers la repetiţii. Le-am lăsat singure. Şi efectul s-a produs, le place textul tare-tare”, a spus Chris Simion-Mercurian.

„S-ar putea să se supere pe mine… Îmi place mai mult cum scrie teatru”, a mai spus regizoarea.

Spectacolul „Cu ce vă servesc?” s-a bucurat de un real succes, jocul Maiei Morgenstern, în rolul lui Genevieve, şi al Victoriei Dicu, în rolul lui Eugenie, stârnind hohote de râs şi aplauzele publicului, pentru ca mai apoi, atenţia să îi fie captată de Cabiria Morgenstern, Dumnezeul lor. 

Genevieve intră într-o cafenea unde Eugenie este chelneriţă, iar de acolo, începe un şuvoi aproape neîntrerupt de cuvinte, fiecare mai plin de patos decât celălalt. Prima este o fiinţă profund afectată de trecutul său, trăit în comunism, o fiinţă căreia îi displace profund libertatea de a alege, până la limita patologicului.

 Eugenie, pe de altă parte, simbolizează lăcomia în stare pură, personajul Victoriei Dicu fiind construit ca o personificare a capitalismului care este profund recunoscător şi bucuros pentru variatele alegeri pe care le are la dispoziţie. Totuşi, în mod paradoxal, pentru oamenii ca Eugenie, există o singură alegere: totul, căci dacă alegi ceva, variantele care nu au fost alese, se risipesc. 

După un schimb exasperant de replici între cele două -exasperant pentru ele, delicios pentru public-, cele două vor ajunge în punctul terminus, moartea. Aici sunt judecate de către însuşi cel care le-a creat, iar ironia face că, şi aici, Genevieve este pusă să aleagă, i se oferă opţiuni cu privire la locul în care ar vrea să îşi petreacă eternitatea. Umbra absurdului devine mai neagră: deşi este vorba de ceva atât de serios precum soarta sufletului, personajul Maiei Morgenstern este incapabil să ia o decizie, rugându-se să fie absolvită de a alege.

Pe de altă parte, Eugenie, într-un mod ironic sadic, vrea o eternitate şi în iad, şi în rai, şi în purgatoriu, nu vrea să renunţe la niciuna. 

Cinema-ul, un cimitir de proiecte

În 1992, regizorul Roman Polanski lansa filmul ”Bitter Moon” care era o adaptare pentru ecran a romanului lui Bruckner, din 1981, „Luni de fiere”.

La început, a crezut că este doar o farsă, deşi a fost nebun de fericire când a auzit că Polanski, unul dintre regizorii lui preferaţi ar dori să îi ecranizeze cartea. Totuşi, nu a avut aşteptări, a subliniat autorul, pentru că credea în continuare că este o farsă. Totuşi, când proiectul a început, a fost foarte fericit că i-a cumpărat drepturile şi că l-a remarcat.

„Oare <<Luni de fier>> e cel mai bun film al lui Polanski? Cu siguranţă, nu, pentru că nu cred că este un cineast al erotismului, fiindcă scenele erotice nu sunt cele mai bune din film. Dar chiar şi un Polanski mediu e mai bun decât oricine altcineva”, a spus Bruckner.

Pascal Bruckner, într-o discuţie moderată de Irina-Margareta Nistor şi Chris Simion- Mercurian

Îl vede din când în când, la Paris, dar l-a văzut în special în 2009, în Elveţia, când  Polanski avea domiciliu forţat. Atunci au mers mai mulţi să îl vadă, inclusiv el, iar regizorul a fost foarte încântat de susţinere şi, totodată, foarte nervos.

Astfel, alături de mai mulţi cineaşti, au avut, după spusele autorului, acolo, în creierii munţilor, o discuţie foarte pariziană. Polanski, tocmai pentru a-şi calma angoasa care pusese stăpânire pe el, făcea curat, spăla vasele.

Întrebat de ce a abandonat cinema-ul după acest proiect, acesta a răspuns că cinema-ul l-a abandonat pe el şi nu invers. Bruckner a explicat că, după ce a ieşit filmul lui Polanski, mai mulţi oameni din cinematografie i-au cumpărat cărţile, numind totodată cinema-ul, un cimitir de proiecte.

„L-am rugat pe Polanski să mai ecranizeze nişte cărţi, dar nu  a vrut. Nu poţi să îl forţezi, ce să-i faci”, a spus râzând scriitorul.

Exploratorul şi domnul Tac

„Voiam să devin explorator la pol. Eram fascinat de polul Nord, iar  la 17 ani am simţit nevoia să scriu”, a spus Bruckner.

Acesta a povestit cum voia să scape de viaţa cotidiană a părinţilor săi, dar fără a pleca şase luni în frig, aşa că a început: a scris primul text la 17 ani- „Domnul Tac” (Monsieur Tac), pe care avea să îl publice 10 ani mai târziu, o poveste despre un om care călătoreşte prin fiecare literă din altfabet.

Ionesco, român sau francez?

Pascal Bruckner a spus că este mai multă îndrăzneală în România decât în Franţa, în special în ceea ce priveşte teatrul, scriitorul făcând referire la Eugène Ionesco (foto:dreapta). A mărturisit că a fost întotdeauna sensibil la burlescul şi absurdul dramaturgului de origine română, dar că uneori, în ţara lui, aceste lucruri pot să displacă, vorbind despre o „ureche închisă” a Parisului.

„S-a născut în România, dar a devenit francez. Cariera pe care a făcut-o, nu putea să o facă decât în Franţa”, a spus Bruckner.

Scriitorul l-a cunoscut pe Ionesco, în anii 80, la New York, când déjà acesta ajunsese la senectute, fiind însă o legendă.

„Da, îl consider un autor francez, este un furt cultural, dar este unul frumos, bun…A intrat în patrimoniul Parisului . Ionesco a devenit o mobilă culturală franceză”, a adăugat autorul.

Scrisul, o nevroză obsesivă

Răspunzând la întrebarea cu privire la motivul pentru care scrie, Bruckner a enumerat: ca să nu călătorească, ca să nu fie salariat şi pentru că nu ştia să facă altceva. De asemenea, cu privire la trecerea la teatru, acesta a răspuns simplu că probabil trebuia să schimbe macazul şi să înceapă pe o bază nouă.

„Acum nu-mi mai pun întrebarea de ce scriu,  ci ce trebuie să scriu”, a completat scriitorul.

Bruckner a menţionat şi faptul că în prezent lucrează la un nou roman, care probabil va fi gata în şase luni, dar despre care nu îndrăzneşte însă să vorbască, pentru că nu ştie „dacă  e debil sau nu”.  El a comparat începerea unui nou proiect, a unei noi cărţi, cu o aruncare în necunoscut.

„Scrisul este doar rutină…Scrisul seamănă cu o nevroză obsesională şi trebui să revii mereu la el”, a mai spus autorul.

Bruckner ştie când un text poate fi văzut de un public, bazându-se în acest sens, pe soţia sa şi pe trei-patru prieteni care îi citesc textele mereu. Acesta simte dacă un text e bun au nu după prima reacţie a cititorilor săi cei mai fideli, fiind importantă prezenţa entuziasmului şi lipsa unei reacţii „călduţe”.

„E dificil să scrii teatru pentru că practic, la început, se începe cu un roman din care trebuie să tai”, a adăugat scriitorul francez.

Când vine vorba de piesele de teatru, a subliniat Bruckner, chiar este o muncă de echipă, de aceea se semnează şi ei, prietenii-cititori, căci „eşti mai inteligent în patru-cinci”.

Dragoste şi dorinţă, diferenţe

Lui Bruckner îi place să deconstruiască şi să înţeleagă diferenţa dintre sentimentele de dragoste, respective dorinţă.  Totuşi, în viaţa personală, mărturiseşte că, în ceea ce priveşte dragostea, este complet orb.

Scriitorul a explicat că dorinţa nu are nimic de-a face cu dragostea, căci se poate să iubim un om pe care nu îl mai dorim , lucru care se întâmplă în legăturile de lungă durată. De asemenea, „fiinţa umană este făcută să dorească de mai multe ori şi să iubească de mai puţine ori”.

Într-una din multele sale conferinţe pe această temă, Pascal Bruckner oferă un exemplu care defineşte, analog, dragostea- despre un Indian care se hotărăşte să se căsătoarească cu o pariziancă despre care auzise că sunt cele mai romantice femei de pe planeta. Va divorţa, va reîncerca, dar nu va fi fericit.

„Voi puneţi o supă fierbine pe masă şi sfârşeşte prin a se răci, iar noi, în India, o punem rece pe masă şi sfârşeşte prin a se încălzi”, va concluziona indianul.

Topul lui Bruckner

Rugat să ierarhizeze fericirea, frumuseţea şi iubirea, în ordinea importanţei fiecăruia dintre ele pentru el, Pascal Bruckner a pus dragostea pe primul loc, frumuseţea pe al doilea, iar pe ultimul fericirea.

Acesta a explicat că dragostea este sentimentul care ne leagă de ceilaţi şi fără de care am fi morţi. Frumuseţea ocupă locul doi pentru că este multiplă, iar fericirea este pe ultimul pentru că, după spusele autorului, „nu a fost obsesia lui niciodată”. El a încheiat spunând că, în Franţa, săptămânal iese o carte pe acest subiect al fericirii. „De când şi-au făcut un scop din fericire, oamenii nu au fost niciodată mai nefericiţi.”