Scriitori şi homosexualitate. Oscar Wilde şi pledoaria sa: „Iubirea nu are nimic nefiresc în ea. Că lucrurile stau exact cum trebuie să stea, asta nu înţelege lumea“

Oscar Wilde (16 octombrie 1854- 30 noiembrie 1900)

Zilele acestea au loc dezbateri intense cu privire la referendumul pentru redefinirea familiei. În contextul în care există numeroase păreri agresive împotriva persoanelor cu orientări sexuale diferite, merită amintit că personalităţi care au definit cultura universală au fost supuse unor tratamente dure pentru acest lucru. Printre acestea se numără Oscar Wilde care a definit „iubirea ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume”.

Mulţi dintre marii scriitori şi artişti ai culturii universale nu au fost heterosexuali, ascunzându-şi orientarea sau plătind în diverse forme descoperirea sau recunoaşterea acesteia. Lista este una lungă, dar ne limităm la scriitori, şi numim doar câţiva dintre aceştia: Marcel Proust, Andre Gide, Walt Whitman, Truman Capote, Arthur Rimbaud, Virginia Woolf, Federico Garcia Lorca sau Anais Nin. 

Astăzi încă ne bucurăm de operele lor, încă le studiem, iar editurile din toată lumea au obţinut un profit considerabil de pe urma muncii lor.  

Oscar Wilde a fost cel care şi-a petrecut doi ani în închisoare pentru că s-a descoperit că era homosexual, deşi ar fi putut să evite procesul, autoexilându-se în Franţa. În timpul procesului avea să ţină o pledoarie pentru iubirea dintre doi bărbaţi, în momentul în care judecătorul l-a pus să definească „iubirea ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume”, o aluzie la un vers dintr-un poem de-al Lordului Alfred Douglas, cu care autorul romanului „Portretul lui Dorian Gray” avea o legătură intimă. 

Tatăl lui Alfred Douglas

Wilde atrăsese atenţia asupra vieţii sale private în urma unei neînţelegeri cu Sir John Sholto Douglas, marchiz de Queensberry, al cărui fiu, Lord Alfred Douglas, avea o legătură amoroasă cu scriitorul. Conform history.com, acesta din urmă îşi ascunsese orientarea sexuală, lucru care atrăsese, într-o oarecare măsură, acceptare publică. Totuşi, după ce Sir Douglas, un homofob înrăit, a început să acuze public comportamentul lui Wilde, a fost nevoit să îl dea în judecată pentru calomnie.

În apărarea sa, Douglas a explicat că scriitorul le ceruse unor băieţi, „să comită sodomie” între 1892 şi 1894. Ulterior, avocatul lui Wilde a fost nevoit să retragă acuzaţiile din cauza existenţei din abundenţă a probelor care să îi dovedească vinovăţia, obţinute de către detectivi particulari angajaţi de marchiz. La scurt timp, Coroana emitea un mandat de arestare pe numele scriitorului pentru acuzaţii de indecenţă.

Oscar Wilde şi Lord Alfred Douglas (Foto: independent.co.uk)

Pledoaria lui Wilde

Wilde a decis însă să rămână la proces, deşi ar fi putut să se retragă în Franţa. La proces, mai mulţi martori, printre care menajere, au declarat că văzuseră tineri în patul lui Wilde. Astfel, inculpatului i s-a refuzat posibilitatea cauţiunii.

La proces, judecătorul i-a cerut scriitorului să definească „iubirea ce nu îndrăzneşte să-şi spună pe nume”, iar răspunsul lui Wilde a avut drept consecinţă ropote de aplauze, dar şi câteva huiduieli, conform transcrierii de la proces.

„<<Iubirea care nu îndrăzneşte să îşi spună pe nume>>, în acest secol, este o afecţiune atât de mare a unui bărbat mai în vârstă faţă de unul mai tânăr, precum cea a lui David pentru Ionatan, precum cea pe care Platon a aşezat-o la însăşi temelia filosofiei sale, şi precum cea pe care o regăsim în sonetele lui Michelangelo şi în cele ale lui Shakespeare. Este acea profundă afecţiune spirituală care pe cât este de pură, pe atât este de perfectă. Ea dictează şi însufleţeşte marile opere de artă, cum sunt cele ale lui Shakespeare şi Michelangelo, atât de mult neînţeleasă încât ar putea fi descrisă ca <<iubirea care nu îndrăzneşte să îşi spună pe nume>> şi de dragul căreia mă aflu unde sunt acum. Este frumoasă, este rafinată, este cea mai nobilă formă de afecţiune. Nu are nimic nefiresc în ea. Este o afecţiune intelectuală, care a existat şi va exista întotdeauna între un bărbat mai în vârstă şi altul mai tânăr, unde bărbatul mai în vârstă are de partea sa intelectul, iar cel mai tânăr are toată bucuria, speranţa şi farmecul vieţii înaintea lui. Că lucrurile stau exact cum trebuie să stea, asta nu înţelege lumea. Lumea îşi bate joc de ea şi uneori mai trimite pe câte cineva la stâlpul infamiei din cauza ei”.

Condamnarea

Wilde a avut noroc: a reuşit să declare procesul ca fiind nul, în momentul în care un jurat a refuzat să voteze pentru condamnarea sa. Cel de-al doilea proces a început pe 21 mai, când, deşi alţi matori, pentru a nu-l trăda pe scriitor, au refuzat să depună mărturie, Wilde avea să fie condamnat la doi ani de închisoare.

„E cel mai rău caz pe care l-am judecat. O să dau cea mai severă sentinţă pe care legea o permite. După judecata mea este complet inadecvat pentru un caz ca acsta. Sentinţa Curţii este că vei fi închis şi ţinut la muncă silnică vreme de doi ani”, a fost concluzia judecătorului, după cum apare în volumul ”Great Books Written in Prison: Essays on Classic Works from Plato to Martin”, editat de J. Ward Regan.

Wilde şi-a ispăşit pedeapsa, iar apoi şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă în exil. A murit la Paris, în 1900, pe când avea 46 de ani.

Subtextul din „Portretul lui Dorian Gray” a devenit şi el motiv de discuţie în timpul procesului, însă, în mod făţiş, Wilde avea să scrie despre homosexualitate abia după condamnare. „De Produndis” avea să fie publicată în forma sa originală la 50 de ani de la moartea sa. 

Întâlnirea dintre Wilde şi Proust

Dacă în Anglia, orientarea sexuală a lui Wilde a fost descoperită, în Franţa, despre cea a lui Proust s-a aflat abia după moartea sa, când poetul Andre Gide a publicat corespondenţa dintre cei doi pe acest subiect.

Gide publicase încă din 1911, sub pseudonim, un dialog dedicat apărării homosexualităţii, „Corydon”, iar în 1924, l-a republicat sub numele său real.  În 1921, cu un an înainte de moartea autorului „În căutarea timpului pierdut”, cei doi discutau la căpătâiul patului acestuia, despre uranism, după cum scrie Edmund White, în ”Marcel Proust: A Life”, de Edmund White. 

„A spus că nu a iubit niciodată o femeie decât spiritual şi că nu a cunoscut iubirea decât cu bărbaţi”, îl citează White pe Gide.  

În timpul celei de-a doua vizite pe care i-a făcut-o Gide, Proust i-a explicat, conform aceleiaşi surse, că transpusese toate amintirile sale homosexuale personajelor lui feminine care erau fermecătoare.

„Oricine poate spune orice, atâta timp cât nu foloseşte <<eu>>”, i-a scris Proust lui Gide, la un moment dat, în schimbul de scrisori.

De la Gide am aflat despre homosexualitatea ascunsă a lui Proust, care, ulterior, a devenit un element central al criticii literaturii acestuia.

Se spune că Jacques-Émile Blanche le-ar fi făcut cunoştiinţă lui Wilde şi Proust, însă mulţi cercetători pun la îndoială această întâlnire, considerând că mai mult ca sigur Proust ar fi menţionat acest lucru în corespondenţa sa. Conform unei anecdote, Wilde l-ar fi vizitat pe scriitorul francez  la finalul anului 1891, în casa părinţilor acestuia.

Proust ar fi întârziat, găsindu-l pe Wilde în baie, căci „l-ar fi părăsit curajul”. Mama lui Proust i-ar fi explicat că scriitorul britanic ar fi exclamat „ce casă urâtă aveţi”, după cum scrie William C. Carter în volumul „ Proust in Love”.

Există totuşi câteva inexactităţi care pun la îndoială episodul, conform lui Carter. Prima, că până în 1891, Proust nu l-ar fi citit încă pe John Ruskin, care nu era încă tradus în franceză şi care ar fi reprezentat unul dintre motivele pentru care scriitorul francez l-ar fi admirat pe Wilde, care îl cunoştea.

Cea de-a doua inexactitate ţine de adresa unde ar fi locuit Proust, pe bulevardul Haussmann, numărul 102, unde scriitorul avea să locuiască abia 15 ani mai târziu, după moartea părinţilor lui Proust şi a lui Wilde. De asemenea, remarca despre casă ar fi fost făcută de Contele Robert de Montesquiou.

„Wilde ar fi fost cu siguranţă capabil de o asemenea impertinenţă, dar cel mai probabil Montesquiou a inspirat remarca insultătoare a lui Charlus (unul dintre personajele gay din „În căutarea timpului pierdut”- n.r.). Dacă Proust l-a întâlnit pe Wilde, pare bizar că întâlnirea remarcabilă nu a lăsat nicio urmă în scrisorile sau notiţele lui Proust”, mai scrie Carter.