România şi Polonia în perioada interbelică: „Alianţa inimilor, un singur popor cu două drapele”

Aşezarea geografică şi implicaţiile geopolitice ale spaţiului baltic şi pontic, unde s-au ciocnit de-a lungul veacurilor mari imperii din vest şi est, au creat premisele unui destin relativ comun pentru România şi Polonia.

Relaţiile bilaterale au o tradiţie îndelungată, cronici poloneze atestând existenţa lor începând din ultimul sfert al secolului al XIV-lea; raporturile sunt cu siguranţă anterioare. Dintre teritoriile româneşti, Moldova a avut relaţii ample cu Polonia, de egalitate, alianţă şi deopotrivă vasalitate, dar nu au lipsit nici conflictele, care s-au încheiat în 1691, odată cu ultima expediţie în Moldova a regelui Jan Sobieski al III-lea. Relaţiile politice au favorizat schimburile economice şi legăturile culturale, vizibile cu predilecţie în secolul al XVII-lea, când influenţele umaniste poloneze sunt remarcabile, îndeosebi în domeniul istoriografiei: să ne amintim că cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin au studiat în Polonia, la Bar. Un alt moment important în evoluţia relaţiilor româno-polone l-a reprezentat Revoluţia de la 1848, conducătorii revoluţiei româneşti cultivând relaţii cu aripa conservatoare a emigraţiei poloneze, care s-au extins pe parcursul ultimei jumătăţi de secol al XIX-lea, presa poloneză din exil sprijinind mişcarea pentru Unirea Principatelor Române de la 1859.

Minoritatea poloneză, singura minoritate a cărei reprezentat aprobase unirea Basarabiei cu România

Destinul celor două naţiuni a cunoscut o apropiere firească la sfârşitul Primului Război Mondial, când ambele au reuşit să realizeze idealul naţional aproape simultan: după trei dezmembrări în secolul al XVIII-lea şi o luptă constantă în plan cultural, diplomatic şi militar, Polonia redevine stat suveran şi independent la 11 noiembrie 1918, statul român desăvârşindu-şi unitatea naţională la 1 decembrie 1918. Graniţa comună consfinţită atunci este una simbolică, a destinului care forma din cele două ţări întregite o barieră între comunism şi Europa, unde teama de noua ideologie creată de Lenin se naşte în frământările revoluţionare ale anilor 1918-1921; în felul acesta, premisele unei colaborări strânse sunt create. România recunoaşte independenţa statului polonez, în mod oficial, la 17 ianuarie 1919, iar trupele române participă la eliberarea Pocuţiei (colţul de sud-est al Galiţiei), revendicată de ucraineni şi polonezi, deopotrivă. Colaborarea militară a fost urmată de una în plan diplomatic, delegaţiile polonă şi română sprijinindu-se reciproc în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920).

Relaţiile diplomatice bilaterale au fost stabilite la 9 februarie 1919, la nivel provizoriu. La 16 iulie 1919, guvernul de la Bucureşti a decis trimiterea unei legaţii la Varşovia, condusă de Alexandru Florescu în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Misiunile diplomatice au fost ridicate la rang de ambasadă relativ târziu, în mai 1938. Au existat şi consulate româneşti în Polonia, inclusiv unul general la Lvov (permanent din 1927, după ce, în 1922, şi-a încetat temporar activitatea). La 17 decembrie 1929, România şi Polonia au semnat o Convenţie consulară în baza căreia au fost înfiinţate consulatele româneşti de la Varşovia, Lvov, Poznan şi Danzig (Gdansk) până în 1933, în iulie 1934 stabilindu-se înfiinţarea consulatelor onorifice ale României de la Lodz, Wilno, Katowice şi Gdynia, ridicând oficiile diplomatice româneşti la 8. 

La rândul ei, Polonia a înfiinţat, în paralel cu consulatul general de la Bucureşti, consulate la Constanţa, Brăila, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi şi Cluj, care aveau printre alte atribuţii sprijinirea minorităţii polone din România, ce se ridica la circa 60.000 de suflete. Trebuie precizat că lipsa unor neînţelegeri de natură teritorială între cele două ţări a influenţat în mod benefic relaţiile bilaterale; în plus, exista o simpatie a opiniei publice pentru singura minoritate al cărei reprezentat aprobase unirea Basarabiei cu România, în martie 1918.

Prioritatea ambelor state, securizarea frontierei răsăritene

În primul deceniu interbelic, relaţiile au fost determinate de obiectivul major al ambelor state, şi anume securizarea frontierei răsăritene. La începutul anilor 1920, ministrul de Externe român Take Ionescu a urmărit crearea unei alianţe a statelor care se opuneau revizionismului din Europa centrală şi sudică. Deşi intrarea Poloniei în orice alianţă alături de Cehoslovacia era exclusă, din cauza diferendului de ordin teritorial dintre cele două ţări, liderii de la Varşovia şi-au exprimat interesul pentru o alianţă cu România cu trimitere spre orice ameninţare venită din partea Uniunii Sovietice. 

În cercurile militare, relaţiile ajunseseră deja la un alt nivel de colaborare. Ataşatul militar francez de la Bucureşti, Victor Pétin, a anunţat în martie 1920 că Marele Stat Major român era dispus să trimită la Varşovia un specialist, în persoana locotenent-colonelului Ion Antonescu. În capitala poloneză, reprezentantul militar român a angajat tratative cu generalul Tadeusz Rozwadowski, şeful Marelui Stat Major polonez. În ianuarie 1921 a sosit la Bucureşti o comisie militară poloneză condusă de generalul Stanislav Haller, în vederea stabilirii detaliilor unei colaborări militare. Directivele elaborare de guvernul român cu această ocazie se remarcă prin caracterul defensiv, ele luând în calcul numai o agresiune neprovocată.

La 3 martie 1921 s-a semnat la Bucureşti „Convenţia de alianţă defensivă între Republica Poloniei şi Regatul României”, precum şi „Convenţia militară”. Esenţa defensivă a alianţei a fost definită în articolul 1: „Polonia şi România se angajează să..citeşte continuarea pe Historia.ro.