Richard Bovnoczki, actor: „La Dan Puric am înţeles că talentul nu suplineşte munca pe care trebuie s-o depui ca să-ţi împlineşti o idee“ INTERVIU

0
0
Richard Bovnoczki în spectacolul „Pădurea Spânzuraţilor” de la Teatrul Naţional Bucureşti / FOTO Florin Ghioca
Richard Bovnoczki în spectacolul „Pădurea Spânzuraţilor” de la Teatrul Naţional Bucureşti / FOTO Florin Ghioca

Richard Bovnoczki ştie că are talent, dar spune că e departe de a fi un lucru complet fericit, ci mai degrabă e o povară, dacă nu reuşeşti să ai şi disciplina unei munci susţinute. El povesteşte cum şi-a educat instinctul artistic, ajungând de la music hall pe scena celor mai importante teatre din România.

În zumzăitul cafenelei din clădirea Teatrului Naţional unde s-a desfăşurat interviul, Richard Bovnoczki (47 de ani) a revenit mereu la o idee: deciziile importante pe care le-a luat şi care l-au adus astăzi în poziţia în care se află au fost aproape întotdeauna bazate pe instinct. Actorul mărturiseşte pentru „Weekend Adevărul“ că a visat întotdeauna mult şi a trăit din utopii – mai întâi visa să fie sportiv de performanţă, apoi muzician, şi doar o întâlnire din prima studenţie l-a dus definitiv pe drumul actoriei. După succesul spectacolului de pantomimă şi dans „Costumele“, regizat de Dan Puric, a făcut pasul cel mare pe scena teatrului vorbit în piesa „Crimă şi pedeapsă“. Mult timp actor freelancer, Bovnoczki a discutat despre relaţia dintre talent şi muncă, anii facultăţii petrecuţi pe holurile pe care treceau Olga Tudorache şi Dem Rădulescu şi despre cum a înţeles să-şi păstreze independenţa artistică.

Richard Bovnoczki în spectacolul „Venus in fur” / FOTO Arhiva personală

Richard Bovnoczki în spectacolul „Venus in fur” / FOTO Arhiva personală

„Weekend Adevărul“: Cum a arătat copilăria ta în Baia Mare în anii ’70-’80?

Richard Bovnoczki: A fost o copilărie cu multe amintiri frumoase. Am făcut parte dintr-o generaţie care avea activităţi bogate: ieşiri la apă, discuţii până târziu în vacanţa de vară, mers la fotbal, toate jocurile copilăriei. Chiar dacă nu erau atât de multe jucării cum sunt aparent astăzi, aveai tot felul de lucruri. Era o atmosferă aparte şi am avut o copilărie bogată din punctul acesta de vedere.

Ce însemna viaţa de familie? Cu ce se ocupau părinţii?

Tata e un om cald, inimos, are un umor spontan şi e multitalentat – la bază era maistru lăcătuş mecanic, iar mama o dactilografă frumoasă, radioasă şi cu o putere de muncă ieşită din comun. Cred că un pic din talentul tatălui meu a curs şi spre mine, iar mama m-a electrizat cu energia ei fascinantă. Şi, ca să închei mica prezentare a familiei în care m-am născut, mai spun că am un frate cu patru ani mai mare, un tip foarte fain, opus felului meu de a fi, cu care am reuşit să-mi împart copilăria într-o relaţie de prietenie acceptabilă. Adică bătăi, certuri şi bună înţelegere... eram două teritorii mai mult în conflict. În perioada de „pace“, ţin minte că, de multe ori, când rămâneam singuri acasă, inventam tot felul de jocuri: handbal şi fotbal jucate cu o minge confecţionată din şosete şi o căciulă, jucam filme în care eu eram, de cele mai multe ori, bineînţeles, rolul secundar sau cream o poveste cu figurinele de plastic, cu maşinile şi cuburile de lemn pe care le aveam. Am avut şi avem parte amândoi de iubirea, încrederea şi înţelegerea părinţilor noştri, iar asta e minunat şi esenţial pentru un copil chiar şi după ce a crescut şi are propria lui familie. Am avut în ei exemplul bunului simţ care, în timp, s-a dovedit a fi o bogăţie.  

Prima iubire: sportul

Ai petrecut câţiva ani buni de şcoală în perioada comunistă. Ce amintiri ai din această perioadă?

Amintirile sunt legate tot de colectiv, pentru că am avut clase în care s-au creat relaţii frumoase. Din clasa a cincea am trecut pe profil sportiv şi până în clasa a opta am făcut asta. Apoi, doi ani am fost la real şi pe urmă am trecut din nou la liceul sportiv. Aveam un regim special – în clasa a XI-a aveam patru ore pe zi, pentru că în orar era inclus şi timpul de antrenament, care în cazul meu vara era mai lejer şi doar iarna era foarte încărcat.

Ai fost îndemnat de mic către o profesie mai degrabă liberală sau chiar direct către actorie?

Nu. Nu aveam nicio tangenţă cu zona artistică. Am făcut sport de performanţă: înot iniţial, apoi, schi, sport pe care l-am practicat timp de aproape nouă ani. Singurele ocazii când aveam contact cu ideea de spectacol, de joc pe scenă au fost serbările preşcolare şi cele din clasele primare. Mă mai simţeam artist atunci când, în imaginaţia mea, produceam filmele mele cu omuleţii de plastic şi cu multe alte jucării pe care le aveam. Era senzaţional. Gândeam acţiunile în cadru cinematografic. Imboldul spre actorie a fost unul indirect, o întâmplare. Tata se delecta în timpul liber cu poeziile, cu cântatul la chitară, cu şahul, şi ne mai invita şi pe noi să vedem cum e, dacă ne place – aşa am învăţat să joc şah şi, mai târziu, într-un moment neaşteptat, pe la 17 ani, am luat chitara în mâini să văd despre ce e vorba... Uşor, foarte uşor am deviat, prin dorinţa şi plăcerea de a învăţa să cânt la chitară, către un drum care m-a dus la actorie. Pe la 18 ani, un prieten care mi-a dat baza în muzică m-a sfătuit să dau la o facultate particulară, la music hall, unde puteam să continui să învăţ.

Fascinaţia utopiei

Cum a arătat anul acela de studii la music hall?

Acolo am avut primul curs de actorie. Mi-a plăcut enorm din prima clipă. Voiam să fac doar asta. În rest, la secţia de music hall era interesant, dar nu ştiu neapărat dacă mă regăseam în genul ăla. Cântatul la mine nu e un atu. Făceam teorie muzicală, canto, ore de mişcare, balet – aici am întâlnit-o pe doamna Malou, Josef Malou, mama Emiliei Popescu, o excepţională profesoară de balet cu care am legat o prietenie specială. În 1994, când am anunţat că voi părăsi secţia de music hall, doamna Malou mi-a propus să rămân să lucrez cu ea şi că mă asigură că poate să facă un dansator foarte bun din mine. Crede-mă, nu aveam nimic cizelat în mine, nu ştiam nimic despre dans în general, fie el contemporan sau balet clasic, eram doar un material brut foarte bun pe care ea şi-ar fi asumat să-l modeleze şi să scoată din el un lucru aparte. Ar fi fost o nebunie pentru amândoi. I-am spus că aş vrea să fac altceva. Îmi plăcea mult actoria. Mi-a zis: „Atunci, fă-te actor. Du-te la ATF (n.r. – Academia de Teatru şi Film)“. Mi s-au luminat ochii când mi-a zis de actorie, nu ştiam însă ce-i ATF-ul. Până atunci, în mod serios, nu mă gândisem la treaba asta, nici nu credeam că aş avea acces la aşa ceva. Să dau eu la o facultate de teatru... Ca să înţelegi zona de utopie în care trăiam, spun de faza când m-am apucat de chitară la 17 ani: ştiam doar câteva acorduri şi deja visam că voi avea concerte, o formaţie care o să prindă la public şi că vom avea un drum solar. Mă vedeam deja în vârful muntelui. Nu ştiam mai nimic despre muzică. Îţi dai seama în ce inconştienţă crasă mă arunca iluzia din capul meu. 

Richard Bovnoczki FOTO Arhiva personală

La fel s-a întâmplat şi cu actoria?

Da, aşa era şi cu actoria. Era ceva în mine care credea asta cu ardoare şi năştea tot felul de visuri amăgitoare. Nu luam în calcul ce însemna şi ce paşi ar trebui să fac pentru asta. Un nebun visător la propriu. Conştientizam că nu ştiu mai nimic despre ce înseamnă să devii actor, dar aveam o convingere neclintită, simţeam cu toată fiinţa mea că aş putea s-o fac cu uşurinţă, mai ales după scurta experienţă avută la music hall, unde avusesem un examen cu piesa ,,Ce înseamnă să fii onest“ de Oscar Wilde. Cu această inconştienţă şi cu acest simţ puternic interior mergeam înainte. Unde mai exact, nu ştiam. Într-un mod interesant, însă, paşii se orientau totuşi spre direcţia bună. Foarte uşor putea să se aleagă praful de toate visurile mele. S-o iau prin cucuruz. Sănătos şi bine e să fii cu picioarele pe pământ şi să-ţi creezi un orizont asupra viitorului apropiat, să iei în calcul mai multe variante. La mine, însă, era o plutire continuă în vis. O nădejde vie şi adâncă mă făcea să cred şi să merg mai departe. Nădejdea nu era în sine. Aveam convingerea neclintită că Dumnezeu mă va conduce exact acolo unde trebuia, unde era mai bine pentru mine, mai potrivit. Mă încredinţam în totalitate Lui. Asta n-a venit din senin, ci în spatele acestei convingeri şi încredinţări exista un drum lung încărcat cu multe, foarte multe şi variate evenimente şi situaţii de viaţă, experienţe prin care această nădejde şi credinţă s-au lămurit şi s-au adâncit.

Care a fost momentul exact în care ai zis: gata, mă fac actor?

Începusem anul întâi la Asistenţă socială, cu music hall-ul mă hotărâsem că n-am să mai continui, timp în care un prieten m-a dus la Teatrul Podul, condus de Cătălin Naum. Ştia că sunt la ecologişti, la particular, iar ideea asta de particular nu avea nicio credibilitate, era toată povestea cu facultăţi acreditate şi neacreditate. Mi-a zis că vrea să mă ducă undeva, într-un loc special în care se face teatru într-un anumit fel. Am acceptat. Teatrul Podul a fost cea mai autentică formă de introducere în ceea ce înseamnă teatru. Atmosfera, discuţiile avute cu domnul Naum, modalitatea de lucru pe text îţi formau o gândire care îţi uşura mult treaba dacă ajungeai la Academie. Acolo a răsărit pentru prima oară ideea de a da la Academia de Teatru si Film. La ATF. Se contura mai concret această dorinţă.

Momentul de cotitură

Anii facultăţii cum au arătat?

Am avut mereu şansa unui context foarte bun. De când am păşit în lumea asta, începând cu domnul Naum, toate întâlnirile au fost la un nivel înalt. Am ajuns în clasa doamnei profesoare Sanda Manu, singurul profesor de actorie care mi s-ar fi potrivit felului meu de a fi şi a simţi în actorie. În anul II de facultate am participat la un workshop cu Radu Penciulescu, organizat la Arcuş. Ce şansă! Tot în facultate – şi pe urmă în privat – l-am avut profesor şi prieten pe domnul profesor Nicolae Gafton, care mi-a dăruit enorm de multe lucruri importante pentru profesia asta, cum ar fi: sonopoetica, vorbirea de performanţă, studiul datelor bio-psiho-socio-culturale ale personajului, îmbinarea cuvântului cu gestul şi ar mai fi...

Richard Bovnoczki în spectacolul „Crimă şi pedeapsă” FOTO Adriana Gioadă

În spectacolul „Crimă şi pedeapsă” FOTO Adriana Gioadă

Când ai spune că a fost momentul în care cariera ta a luat-o clar în direcţia teatrului vorbit?

2006 a fost un an de cotitură în traseul meu profesional. Mai întâi am fost ales în distribuţia spectacolului ,,Crimă şi pedeapsă“ în regia lui Yuri Kordonski. Doamne, Dumnezeule!, nu-mi venea să cred! După şapte ani de nelucrat cu text într-un teatru profesionist a fost o săritură imensă ,,Crimă şi pedeapsă“ – erau Yuri Kordonski şi o distribuţie cu experienţă în spate. M-a şi găsit descoperit în lucru, am fost un sălbatic care, spre final, a ajuns să şi muşte. Yura, însă, cu blândeţea şi dragostea lui pe care le avea faţă de fiecare dintre noi, m-a ajutat să duc greul pe care-l căram zi de zi. Munca aia de acolo a fost complet sălbatică, i-am înnebunit pe toţi cu modul în care am lucrat. Spun sălbatic în sensul că lucram haotic, nu eram în etapa în care erau toţi ceilalţi, inclusiv cu textele – când lumea venea cu textul învăţat la repetiţii, eu eram în alte părţi. Toate lucrurile acestea s-au acumulat în colegii mei, dar şi în mine, pentru că mi-am dat seama că nu reuşesc să construiesc nimic. A fost pur şi simplu un chin, o mică Golgotă, o agonie. O experienţă care a usturat, dar am învăţat imens din această scurtă întâlnire care m-a călit pentru tot ce a urmat şi m-a bucurat cu prietenia caldă a lui Yura. În luna octombrie a aceluiaşi an, am avut şansa să pot participa la un workshop cu David Esrig. Ca în anul II, când am lucrat cu Radu Penciulescu, şi acum îmi doream ca timpul acestor ateliere de lucru să nu se termine, să se eternizeze. Doamne, ce oameni, ce profesori şi ce regizori! Capacitatea lor de a pătrunde în adâncul sensurilor textelor, blândeţea şi răbdarea lor erau terapeutice. Doar gândindu-mă la acele momente mă încarcă de bucurie şi trezesc în mine detalii vii din lucrul avut cu ei. Anul magic, 2006, s-a încheiat cu spectacolul ,,Moscova-Petuski“ lucrat împreună cu Teodora Herghelegiu căreia i-a venit ideea să-mi propună textul, chiar la workshopul lui David Esrig la care a participat şi ea. O dramatizare excepţională a ei făcută după romanul lui Venedikt Erofeev.

Richard Bovnoczki alături de actorul Mihai Călin în spectacolul Schneider şi Shuster FOTO Arhiva personală

Richard Bovnoczki alături de actorul Mihai Călin în spectacolul Schneider şi Shuster FOTO Arhiva personală

„La Dan Puric am înţeles că talentul nu suplineşte munca pe care trebuie s-o depui ca să-ţi împlineşti o idee“

Pe Dan Puric când l-ai cunoscut?

În 1998 am început colaborarea cu Dan Puric şi timp de şapte ani am parcurs o experienţă fantastică, la propriu, ideală pentru un tânăr absolvent căruia îi plăcea la nebunie improvizaţia, joaca într-o lume infinită a imaginaţiei aşa cum se întâmpla la pregătirea unui spectacol, care era conceput de la zero. La Dan Puric am înţeles că talentul nu suplineşte munca pe care trebuie s-o depui ca să-ţi împlineşti o idee. Îi mulţumesc pentru tot ce-am descoperit şi învăţat în bogata noastră întâlnire.

Ce a urmat după momentul de cotitură din 2006? S-au deschis anumite uşi?

Din 2006 până-n 2012 au fost şase ani în care mi-am practicat actoria doar pe aceste câteva spectacole: două cu texte, ,,Crimă şi pedeapsă“ şi ,,Moscova-Petuski“, şi două spectacole de-ale lui Dan Puric, ,,Costumele“ şi ,,Made in Romania“. În 2012 apăruse în orizontul meu ceva de care eu nu auzisem. Andreea şi Andrei Grosu se bucurau de mai bine de doi ani de un vis care se desfăşura în faţa lor: Unteatru. Se născuse o stea. În comparaţie cu experienţele avute până atunci, urma o etapă mult diferită a formării mele. Pe parcursul a aproape zece ani am făcut multe spectacole şi evenimente împreună şi chiar pot să spun că ne-am modelat unul pe altul profesional în aceşti ani. Unteatru e un fenomen necesar în viaţa teatrală a României. Este un aer proaspăt. A creat relaţii şi întâlniri pe care orice tânăr actor ar dori să le aibă. Întâlniri nesperat de valoroase. Au montat şi au îmbogăţit experienţa Unteatru oameni de teatru cum ar fi Cătălina Buzoianu, Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, Andrei Şerban, Alexa Visarion plus regizori şi actori din generaţiile mai noi şi foarte noi cu care am avut şansa să mă întâlnesc şi să lucrez. Îmi doresc ca acest vis să-şi păstreze prospeţimea şi existenţa. După cum vezi, şansele m-au copleşit de-a lungul timpului, am avut şansa să întâlnesc chiar elita celor din profesie şi acum urmează boomul, cu toate astea nu sunt mulţumit de mine.

Richard Bovnoczki în „Pescăruşul” de Cehov

În „Pescăruşul” de Cehov, alături de actriţa Claudia Iordache FOTO Arhiva personală

De ce?

Pentru că n-am folosit din plin aceste şanse. Nu le-am stors la maximum. E greu să explic asta. Uneori, mă complicam. Am avut înţelegeri târzii a ceea ce am întâlnit. Ele m-au contaminat, m-au îmbogăţit, dar nu am reuşit să desăvârşesc în mine acele întâlniri. Domnul Gafton mi-a spus odată: „Talentul, pentru dumneata, este o povară“. Avea dreptate. Talentul îţi dă senzaţia că lucrurile sunt uşoare şi că nu trebuie să le aprofundezi, iar acolo e cea mai mare păcăleală. Am experimentat din plin acest fapt când am colaborat cu Dan Puric. El punea în prim-plan munca, studiul şi căutarea, înainte de talent ori de o idee bună, dar nedusă la capăt. Aprecia mai mult o idee comună, simplă, dar bine lucrată. Prin muncă înţelegea lucrul dus până la împlinirea ideii. Ideal, evident, e să le ai pe amândouă – şi talentul, şi reflexul de a lucra din greu. La un moment dat, chiar am fost în bătaia unei discuţii de felul acesta. Trebuia să prezentăm nişte numere pe o temă dată, iar eu am făcut o improvizaţie, aveam o idee în minte, dar nelucrată, am rugat pe cineva să pună nişte muzică la întâmplare şi mergând doar pe câteva puncte de reper am făcut o improvizaţie reuşită. Toată lumea a fost impresionată, dar Dan Puric şi-a dat seama că a fost o explozie reuşită de moment şi a criticat foarte dur ce am făcut şi modul acesta de a aborda o temă. Erau mulţi colegi care-mi spuneau că n-au înţeles de ce a făcut asta, dar eu îi dădeam dreptate şi înţelegeam de ce a făcut asta. Atunci a fost prima dată când am tras de mine să aduc munca efectivă în ceea ce fac, lucrul pe detaliu.

Şi ai zice că ai reuşit?

Nu. M-a schimbat, am obţinut ceva important în modul de a lucra, dar mai e mult până să ajung la împlinire. Zâmbesc şi merg mai departe.

Ţi s-a schimbat şi perspectiva despre actorie faţă de primii ani din carieră?

N-aveam nicio perspectivă, doar mă bucuram de ce mi se întâmplă şi de ceea ce parcurg în momentul respectiv. Nici acum nu am vreun calcul. Bineînţeles că după 21 de ani de experienţă vezi altfel şi înţelegi altfel tot ce ţine de actorie. Dar există ceva nou, necunoscut, la fiecare început de repetiţie la un text nou, care îţi dă fiori. Te pune în gardă. Care te face să te simţi începător. Şi asta e bine. E o alertă sănătoasă. E o stare de lucru productivă. Aşa că s-a şi schimbat şi a rămas totuşi la fel.

„În România, nu eşti lăsat în întregime să gândeşti, să experimentezi şi să încerci lucruri“

„Weekend Adevărul“: Ca actor freelancer, ai colaborat cu foarte multe teatre şi ai o experienţă vastă în diferite cadre instituţionale. Diferă în vreun fel teatrul privat de teatrul de stat? Ai un anumit context în care îţi place mai mult să lucrezi?

Richard Bovnoczki: Diferenţa e făcută de oameni, în ultimă instanţă. Am avut parte de colaborări bune şi în independent, şi în teatrul de stat. Când vine vorba de teatrul privat, vorbim de ceva de care oamenii de acolo depind şi e ca o casă a lor. Îşi investesc toată energia şi priceperea în tot ce se întâmplă în spaţiul lor. Calitatea produsului e vitală, îi costă. La teatrul de stat există confortul siguranţei, al subvenţiei, şi automat riscul impresiei de bine se poate instala pe nesimţite. Trebuie să fii într-o continuă conectare cu actualul ca să nu te trezeşti într-o bulă proprie în care totul ţi se pare bun. Un teatru independent nu are atât de multe birouri cum are un teatru de stat.

Ai vorbit deja despre şansa pe care ai avut-o să ajungi la Teatrul Podul. Mai există acest tip de formare iniţială pentru cineva care vrea să urmeze actoria?

Există trupe de teatru în licee, iar lucrul acesta e foarte bun. În 1998, când am colaborat cu Dan Puric, Andi Vasluianu lucra deja cu nişte tineri de la Liceul „Lazăr“ şi cred că vreo 20-30% dintre ei au reuşit apoi la UNATC. Există multe festivaluri liceene – am participat la cel mai mare, Ideo Ideis, şi am văzut nişte spectacole mature şi în joc, dar şi când vine vorba de concept şi de regie. Unele trupe au un actor care-i ghidează şi participă la regia spectacolului, dar erau şi trupe care îşi făceau singure punerea în scenă şi îţi dai seama de potenţialul pe care îl au. Indiferent dacă dai sau nu la teatru apoi, lucrul acela te ajută – să te bucuri de asta şi să faci parte dintr-o echipă artistică.

Richard Bovnoczki în spectacolul „Hughie” / FOTO Arhivă personală

Richard Bovnoczki în spectacolul „Hughie” / FOTO Arhivă personală

Ce înseamnă un spectacol nereuşit

Joci anual într-un număr impresionant de piese. Suferă şi actorii de burnout?

Da. Sunt seri grele în care constaţi că reacţiile tale sunt atât de nepotrivite şi de eterogene, iar hăul energetic în care cazi se transmite şi publicului, care primeşte din plin haosul tău, chiar dacă nu întotdeauna identifică acest lucru. E o bulversare care e cauzată de oboseală şi de efort continuu. Mai târziu conştientizezi că s-au acumulat chestii şi că ai avut zile în care nu ai funcţionat deloc. După un spectacol de genul ăsta cazi într-o stare de tristeţe soră cu depresia în care îţi pui problema dacă ar mai trebui să mai continui să faci profesia asta. Sunt grele perioadele alea.

Ai avut vreun moment în care ţi-ai dorit să pleci din România?

Niciodată. Am avut câteva ocazii să plec, dar nu mă vedeam făcând profesia asta altundeva. Nu mă întreba de ce. Instinct. Nu ştiu dacă aş fi capabil. Am călătorit şi am ajuns în multe locuri ale lumii, dar nu mă vedeam rămas pe undeva. Am simţit că locul meu e aici.

Şi cum vezi acest loc? Cum vezi societatea românească din prezent?

Încercată şi dezamăgită. E un procent al populaţiei care face parte dintr-o generaţie care vrea să participe la îmbunătăţirea stării acestei ţări şi care e obosită şi împiedicată de toate demersurile politice oferite de clasa politică. De câte ori speranţa a ieşit la suprafaţă şi bucuria că reuşim în sfârşit să construim ceva, şi de fiecare dată s-a dovedit a fi acelaşi lucru cu altă faţă. Treaba asta te oboseşte, unii cedează mai repede şi pleacă din ţară, ceea ce e o pierdere mare, dar e şi de înţeles – fiecare are o viaţă, o capacitate diferită de a răbda lucrurile. Într-o cursă de taxi, pe la sfârşitul anilor ’90, aproape de alegerile din 2000, ascultam la radio o dezbatere politică – era perioada cu Iliescu şi Vadim în prim-plan – şi mă gândeam că e aceeaşi mâncare de peşte, că fiecare vine din aceeaşi zeamă şi gândesc la fel. Taximetristul îmi zice: „Credeţi că se vor schimba lucrurile aşa repede? Comunismul a durat 40 şi ceva de ani, 45. O groapă de 45 de metri are nevoie de pământ de 45 de metri ca s-o astupi“. Mi-au rămas marcate în minte vorbele alea. Coaliţia de acum guvernează şapte ani, nu? Aşa zic. Poate după ei ne apropiem şi noi de momentul în care se astupă groapa.

Ce problemă ţi se pare cea mai acută?

Încă funcţionează logica asta feudală în prea multe locuri. Nu eşti lăsat în întregime să gândeşti, să experimentezi şi să încerci lucruri. Cred că asta e diferenţa majoră faţă de alte ţări. Am un prieten din Cluj, cercetător în medicină veterinară, cu doctorat în Franţa. S-a întors în ţară, cu toate că putea rămâne în domeniul lui acolo, s-a dus la „Babeş-Bolyai“, unde a venit cu idei, cu propuneri. Când a început să simtă răspunsul instituţional, feudalismul, că stai aşa, nu te grăbi, că mai e şi altcineva şi trebuie să împărţiţi împreună lucrurile, a plecat.

Te-ai lovit vreodată de logica asta feudală?

Mă gândesc adesea că am avut o şansă imensă pe tot traseul meu. Unde m-am dus, am intrat din prima. În 2016, la prima colaborare cu Teatrul Naţional, Ion Caramitru m-a întrebat dacă nu vreau să mă angajez, i-am zis că nu. Anul următor, când deja jucam un al doilea spectacol la TNB, „Regele moare“, am avut o perioadă de vreo trei luni în care nu avusesem niciun venit. Nu eram speriat pentru că mai trecusem prin perioade de felul acesta, dar s-a schimbat ceva în mine. Am revenit la el, l-am întrebat dacă mai e valabilă propunerea şi răspunsul lui a fost unul simplu: da. A fost o uşurare, dar şi o îngrijorare în acelaşi timp. M-am ferit întotdeauna de angajamente instituţionale pe termen nedeterminat, de obligativitatea de a face neapărat ceva pentru că-mi zice cineva s-o fac.

Unde poţi fi văzut pe scenă în perioada aceasta?

În 2021 s-au întâmplat mai multe lucruri frumoase. La Naţional a avut loc premiera spectacolului „Adio, domnule Haffmann“ în regia lui Felix Alexa, la Unteatru am ieşit cu „Domnişoara Iulia“, în regia soţilor Grosu, o întâmplare minunată împreună cu Mihaela Trofimov şi Dana Rogoz, iar de curând, în noiembrie, am dus la capăt un scenariu propus, scris şi regizat de Oana Răsuceanu. Se numeşte „Strigoiul“ şi este o experienţă nouă pentru mine pentru că e conceput pentru un spaţiu foarte intim: într-o garsonieră, unde pot intra maximum şase persoane. E un spectacol imersiv, în care spectatorii pot atinge cu privirea, cu prezenţa, cu respiraţia, gândurile, gesturile, clipirile, zâmbetul, paşii, durerea personajului care-i în faţa lor. E ca un film în care ai şansa sau neşansa să intri în peliculă şi să trăieşti povestea din interior. Eşti mult mai expus şi ca actor, şi ca spectator. Jocul trebuie să fie cât mai pur. Ţin minte că la una dintre reprezentaţii era o doamnă care n-a îndrăznit să privească. Simţeam cu coada ochiului cum cineva stătea cu privirea jos şi nu putea privi acţiunea pentru că era foarte intimă. Am vorbit cu ea despre asta după reprezentaţie. M-am pus în pielea ei şi cred că m-aş fi simţit la fel. În afară de aceste spectacole apărute în ultimul an, mai am spectacole vechi pe care le joc la Unteatru şi la Teatrul Naţional.

Mai multe - Cultură

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite