Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu, o mărturie preţioasă cu privire la oamenii, obiceiurile şi evenimentele din Ţara Românească, din primele decenii ale secolului al XIX-lea până în 1874, au apărut pentru prima dată integral la Editura Polirom, în colecţia „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”.

Publicate pentru prima dată integral, în forma în care apar în manuscrisul original, cu note şi indici de Rodica Pandele Peligrad, amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu constituie o mărturie preţioasă cu privire la oamenii, obiceiurile şi evenimentele din Ţara Românească, din primele decenii ale secolului al XIX-lea pînă în 1874. Volumul „Amintirile colonelului Lăcusteanu” a apărut în colecţia „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”, cu o prefaţă semnată de Mircea Anghelescu.

„Între textele memorialistice lăsate posterităţii de epoca revoluţiei de la 1848, pe care se bazează în mare parte reconstituirile ulterioare ale evenimentelor şi mai ales ale atmosferei care le-a produs sau favorizat, amintirile colonelului Lăcusteanu ocupă o poziţie specială”, scrie Mircea anghelescu. „Memoriile sau scrierile politice ale celor care au participat la revoluţia din Ţara Românească au apărut foarte curînd, înainte de unirea Principatelor. Memoriile şi publicaţiile adversarilor, ale antirevoluţionarilor şi ale celor care s-au bucurat de restaurarea – pentru puţin timp – a domniilor impuse din afară au fost mult mai puţine şi aproape că n-au contat. Aşa se face că apariţia în 1934 a «amintirilor» colonelului Lăcusteanu a produs o veritabilă surpriză, pentru că acestea au prezentat depoziţia părţii absente în proces, depoziţie care s-a dovedit un text extrem de interesant sub raport psihologic, cu incursiuni într-o zonă a vieţii familiale mai degrabă rare pentru acel timp.”

Despre aceste pagini extraordinare, Camil Petrescu scria:

„Amintirile lui Lăcusteanu reconstituie halucinant momente (din acel principiu al autenticului care conţine în fiecare element energia şi structura întregului, aşa cum picătura de apă e una cu felul fluviului) colorate şi cruciale ale acestui veac de renaştere naţională cu iz de senzualitate grecească, război endemic, chef arhieresc şi molime de tot soiul”.

Grigore Lăcusteanu s-a născut în martie 1813, într-o familie boierească de rangul al doilea. Văr cu poetul Vasile Cârlova, la 17 ani a intrat, la fel ca acesta, în oştirea română nou înfiinţată. Avansează destul de repede de la gradul de praporcic la cel de maior, iar apoi, mai greu, la cel de colonel. Ia parte la arestarea guvernului provizoriu în 1848. În timpul domniei lui Al.I. Cuza devine preşedinte al Consiliului Ostăşesc, după care va fi ales senator în mai multe rânduri. S-a stins din viaţă în 1883.

FRAGMENT

Revoluţia de la 1848

M‑am dus îndată la cazarme, am introdus ordinul Măriei sale şi apoi m‑am întors la batalionul meu. La orele 11 au apărut domnul, însoţit numai de colonelul Odobescu. Oştirea l‑au priimit prin numeroase aclamaţii de urale. Vodă, apropiind batalioanele, le‑au ţinut un discurs lung, prin care le făcea morală şi a căruia sens era că au venit să mulţumească oştirii, fiindcă s‑au încredinţat că au luat parte de mâhnire pentru nenorocitul acţident întâmplat pe şosea, când au tras vagabonzi în Măria sa. După aceasta dând slobod soldaţilor, au plecat către poartă la pasul calului, unde se grupaseră ofiţerii batalionului 1. Căpitanul Fărcăşanu iese înainte palid şi tremurând şi zice: „Să trăieşti, Măria ta, să te milostiveşti să priimeşti Constituţia care au decretat‑o poporul rumân!” Vodă, în loc de a‑l pune sub judecată la minut şi a‑l împuşca în câteva ceasuri pentru o asemenea insolenţă revoluţionară, spre a da un exemplu oştirii, le‑au ţinut un discurs recitându‑le istoria generală că noi, rumânii, suntem coborâtorii lui Traian şi trebuie să fim o naţie tare şi prudentă, spre a da exemplu şi la alte naţii, terminând cu aceasta, că „de nu vom fi prudenţi, un regiment de cozaci ne face ruşine...”

Un ofiţer, Enache Dimitriu, de naţie rumân din Transilvania, fiind de serviţiu în acea zi în cazarmă, se repede în canţelaria regimentului unde era steagurile şi luând un steag iese cu dânsul şi îi zice domnului: „Jură, Măria ta, pe steag că nu vor intra muscalii în ţară!” Domnul scoate şapca, sărută steagul şi zice: „Jur pe a mea viaţă şi pe a Măriei sale doamnei că nu vor intra muscalii în ţară!” Apoi strigându‑i urale, domnul au plecat. Apoi au strigat: „Să trăiască colonelul Odobescu”, iar dânsul le strigă înfuriat: „Tăceţi! O vorbă să nu auz, căci descalic (şi au şi făcut o mişcare de a descălica) şi în două ceasuri veţi fi împuşcaţi, şi vă arăt eu ce va să zică disciplina ostăşască! V‑a slujit norocul că am fost cu vodă, că vă corectam eu!...”

Vagabonţii, care urmărea pasurile domnului, aştepta pe la uluţile cazarmii se vază rezultatul şi îndată ce au văzut pe vodă că au jurat în sensul de mai sus, au alergat prin târg făcând propagandă că vodă au priimit Constituţia şi să meargă norodul la palat, să‑i mulţumească.

Eu, tulburat până la ecses de o asemenea anarhie din partea ofiţerilor şi inerţie din partea domnului, de la cazarmă m‑am dus drept la ştabul oştirii, de unde luând o copie de demisie m‑am dus acasă, să prânzesc. După prânz am plecat cu demisia la palat să o dau domnului să‑i puie rezoluţie, spre a dobândi un rezultat mai grabnic.

Era pe la orele 4. Ajungând la podul gârlei după Uliţa franţozească, care duce la Podul Caliţii, deodată văz sute de grupe de desculţi cu steaguri tricolore şi cu cocarde la piept. Unii strigând „uraa!”, alţii „să trăiască Constituţia!”, toţi se ducea la palat. Eu am stătut în loc, neputând trece trăsura din cauza acelui furnicar de crai. În vremea aceasta au sosit şi colonelul Florescu, ginerile lui vodă, care mergea şi dânsul la palat. Aci oprindu‑se lângă trăsura mea, îmi zice: „Viu şi eu în trăsura dumitale”. După ce s‑au suit, îmi zice: „Bine, maiorule, asta este revoluţie în toată forma... Săracu vodă, îl omoară...” „Ei, îi zic, cum?! Aţi gândit că este glumă... De ce nu au spânzurat craii la vreme?...” În fine văzând neputinţa de a răzbi la palat, m‑au rugat să‑l las acasă, să nu se sperie domniţa, fiind lehuză. L‑am şi lăsat, şi de acolo m‑am dus la cazarmă. Am arătat polcovnicului ce întâmpinasem, şi cu consimţimântul său am dat ordin şi au ieşit batalionul al 2‑lea la front în mantale, şăpci, patrontaşe şi puşti. După ce le‑am revizuit patroanele, am comandat să umple puştile. În vremea aceasta intră şi colonelul Odobescu în cazarmă (venea de la via cumnatului său, Iakovenko, îl chemase vodă la palat). Întreabă: „Cine au poruncit să umple puştile?” I‑am răspuns: „Eu! Ca să fiu gata la orice moment!” Atunci au ordonat să descarce puştile şi să intre în cazarmă. „Să iasă batalionul 1, să vie împreună cu mine la palat. Nu înţeleg, îmi zise, pentru ce să fie cu puştile pline? Nu sunt nici turci, nici tătari! Să vedem mai întâi ce vor răsculaţii aceştia.” Şi au plecat cu oştirea la palat. Eu am rămas în cazarmă cu rezerva.

Copyright: Amintirile colonelului Lăcusteanu – text stabilit, note şi indici de Rodica Pandele Peligrad, prefaţă de Mircea Anghelescu, Polirom, Iaşi, 2015