Psihologul Aurora Liiceanu scrie istoria unei prietenii, în volumul "Madlena"
0
O nouă carte, "Madlena", o face pe Aurora Liiceanu să-şi amintească minunatele veri petrecute la Vama Veche împreună cu prietena ei Pusi Cocea.
Despre verile fericite, despre un tablou care schimbă vieţi, despre destine zbuciumate, dar şi despre o minunată prietenie povesteşte Aurora Liiceanu – completată de Nayla, fiica lui Pusi – în noul său volum, Madlena, apărut la Editura Polirom, în seria de autor dedicată.
Pentru unii dintre noi, trecutul este un ţinut străin. Pentru alţii, e mereu aproape – un cuvînt, un gest, o imagine pot reînvia, asemenea madlenei lui Proust, întîmplări sau senzaţii de demult. O carte o face pe Aurora Liiceanu să-şi amintească minunatele veri petrecute la Vama Veche împreună cu prietena ei Pusi Cocea. Ele sînt complet diferite: una provine dintr-o familie aristocratică, cu o istorie tumultuoasă, din care fac parte personalităţi ca Petru Comarnescu sau N.D. Cocea, cealaltă este fiica unui apreciat profesor de matematică; una are ochi albaştri şi o siluetă voluptuoasă, cealaltă e micuţă şi delicată; una îşi creşte cu detaşare cei trei copii mulatri, cealaltă e mereu îngrijorată pentru băieţelul ei blond. Le leagă însă o profundă afecţiune, care îi va uni peste ani şi pe copiii lor.
FRAGMENT
Tatăl meu, aflând că sunt prietenă cu Pusi, cum am spus, m-a întrebat ce apropieri există între mine şi ea, fiindcă nu vedea potriviri între noi, ea era din lumea artistică. Nu mi-au plăcut vorbele lui. I-am răspuns sec cam aşa : „Ea este o versiune imposibilă a mea, eu nu aş putea fi niciodată ca ea, nici să fac şi să gândesc ca ea, şi pentru asta, pentru că este atât de diferită de mine, o admir, îmi place de ea, îmi place compania ei“.
Ne vedeam foarte des în timpul săptămânii şi, bineînţeles, mai mult şi cu copiii la sfârşitul săptămânii. Locuia aproape de institutul meu şi dacă o luam pe o scurtătură, pe la biserica Sfinţii Voievozi, ajungeam la o benzinărie pe Calea Griviţei şi, apoi, imediat la ea.
Întâlnirile noastre aveau ceva ritualic, drumul până la ea avea şi el părţi de ritual vizual. Lângă biserică, într-o curte cu o poartă de grilaj de fier, vedeam mereu bălăbănindu-se de pe un picior pe altul un băieţel mongoloid pe care cine-l îngrijea îl scotea la aer. El se uita prin grilaj la trecători. Era vesel, cu o privire tâmpă, dar senină, chicotea şi scotea nişte sunete neinteligibile, cu o expresie puţin perversă a feţei, ca şi când simţea că face ceva interzis. L-am văzut cum creşte şi la un moment dat nu-i mai dădeam atenţie. Făcea parte din decor. Într-o toamnă, după o lungă vacanţă la mare, l-am văzut aproape adult, pătrăţos ca alură, uşor buhăit, îmbrăcat într-un costum de stofă demodat, probabil nepurtat de multă vreme, care altfel ar fi zăcut într-un şifonier. M-a întristat mult vederea lui.
Ea locuia într-un bloc mic, probabil cu două etaje, la demisol. Apartamentul era spaţios. Camerele din faţă aveau ferestre care dădeau la stradă, pe unde trecea un tramvai, şi de aceea adesea erau stropite de noroi când ploua sau când se topea zăpada. Îi dădeam dreptate că era inutil să le spele, pentru că se murdăreau imediat. Alte ferestre din interior dădeau în curtea interioară a blocului, unde se jucau copiii şi unde se găsea şi o băncuţă de lemn. Am stat uneori pe ea, aşteptând-o să vină acasă, ea neştiind niciodată cât este ceasul, trăind în afara timpului, doar după lumina de afară. Adică era fie ziuă, fie noapte. Nici n-am văzut-o vreodată cu ceas la mână. Se întâmpla să întârzie chiar când ştia că vin la ea. O vedeam venind, planturoasă, voluptoasă, cu capul în nori, liniştită, nevinovată, mulţumită, de la piaţă. Inutil a-i reproşa ceva.
Când ne vedeam, trăncăneam verzi şi uscate. Mă gândesc acum la această expresie. Cred că verzi înseamnă întâmplări recente, trecutul imediat, iar uscate, alte lucruri, amintiri, vorbe despre alţii, despre haine, despre copii. Oricum, ea avea un psihic exotic, greu de verbalizat.
Mă aştepta mereu trântită în pat, ca o odaliscă, acoperită cu ceva, într-o rochie care putea fi orice, rochie de casă sau cămaşă de noapte. Stătea în pat ca şi cum era un tablou.
Când pleca de acasă, îşi punea o rochie sau ceva mai gros dacă era frig şi se ruja. Doar atât. Îi plăceau mult parfumul de mosc şi de santal şi rujul de culoarea cărnii de vită. I se potrivea foarte bine. Buzele ei erau uşor cărnoase şi acea culoare de ruj nu te ducea cu gândul la o vopsea pusă peste buze, ci chiar la carnea şi pielea naturală ale buzelor. N-aş fi văzut-o niciodată cu un ruj de un roşu aprins, ţipător, ca şi cum buzele ar fi însângerate, ca şi cum te-a muşcat un lup de gură.
Habar n-am ce impresie mi-a făcut când am văzut-o prima oară, dar ştiu că mi-au plăcut ochii ei. Ochi albaştri cu ceva gri, un fel de gri, deloc acel albastru al cerului, sclipitor, cum vezi în cărţile poştale ilustrate. Mai degrabă, ochii ei erau de un albastru profund, prăfuit viu de un cenuşiu care nu-i fura albăstreala, ce pare adesea artificială. Cineva zicea că albastrul de Prusia este o culoare frumoasă. Şi mie îmi place. Albastrul postavului, uşor rustic, al uniformei de miliţian în comunism mi se părea foarte frumos.
Nu are sens să spun mai mult. Poate să adaug ceva despre corpul ei. La început mi s-a părut grasă. Corpul era unduios, voluptuos, de clepsidră, dar avea oasele foarte fine, încheieturi delicate, de ţigancă, o talie neobişnuit de subţire şi sâni ca de doică. Ca s-o necăjesc, ea mergând lent, uşor legănându-se, îi spuneam că arată ca un transatlantic pe mare. E drept, mi-a spus că a fost mereu durdulie, că la naştere a avut 5,4 kg. Era şi pofticioasă, fără să pară însă lacomă.
Când era copil era nestăpânită. Odată, spunea ea, era la masă şi pe un platou se afla o găină prăjită ; ea nu a aşteptat să i se pună în farfurie o bucată de carne, ci s-a repezit şi a înfăşcat găina, trăgând-o în farfuria ei.
Mai lacomă părea când vedea dulciuri. Nu prea se găseau dulciuri care să te facă să pofteşti la ele. Nici ciocolată nu se prea găsea. Cu oarecare noroc şi cu prieteni în străinătate, puteai avea ciocolată şi uneori Nutella, pentru copii.
Odată, la mare, la Vama Veche, ea stătea cu copiii, în camera din faţă a corpului de clădire al gazdei noastre. Era partea construită din ziduri de cărămidă, despre care am să mai scriu. În acea cameră exista o mobilă sumară, paturi mari, un şifonier, şi el mare, o ladă de ţinut haine şi poate un scaun. În cameră se dormea, nu se stătea. Camera avea o mică terasă la intrare. Acolo se stătea seara, iar copiii se jucau în curtea mare cu o fântână în mijlocul ei.
Odată o căutam şi n-o găseam nicăieri. Atunci m-am dus în cameră şi nici acolo nu era. Nu ştiu ce mi-a venit şi am deschis şifonierul – gazda noastră, Matriona, îi zicea dulap –, deşi ştiam că e gol. Matriona îl golea pentru chiriaşi. Spre stupoarea mea, ea stătea în fund, cam chircită, şi lipăia în extaz un borcan cu Nutella, probabil adus de Teta. Când am văzut-o, borcanul era aproape gol. Mi-a spus râzând, cu un aer nevinovat, cu o şoaptă de fetiţă, parcă mai degrabă şuşotind complice, că se săturase să se sacrifice pentru copii şi că dacă nu se băga în şifonier nu avea cum să mănânce Nutella.
Am învăţat de la ea să mă uit la culori. Nu cred că exista vreo culoare care să nu-i placă. Pentru ea, fiecare culoare avea lumea ei. Gândea în nuanţe, nu în culori fixe.
Cele mai frumoase erau algele şi ierburile aduse din adâncurile mării de valuri pe mal şi pe plajă. Ne minunam de nuanţele algelor, dar mai ales ale ierburilor umede, care-şi schimbau culorile când soarele le usca. Puteai să-ţi dai seama ce oră este doar uitându-te la alge şi ierburi, la cât de umede sau de uscate erau de la soare. La un moment dat dădusem în patima tricotajului, dar aţele pe care le vedeam pe malul mării. Două lumi diferite, ca şi cum se confrunta ceva mort cu ceva viu. Natura dădea cu tifla comerţului.
Cei trei copii ai ei erau mulatri. Ea mi-a spus că au culori diferite ale pielii. Evident, m-am mirat. Mi-a spus că Nayla, fetiţa cea mare, primul ei copil, are pielea de un negru albăstrui. Cealaltă fetiţă, Terra, are un negru ca terra cotta, cu un amestec de ocru şi maroniu, un negru mai cald, iar Grigore, cel mic, are un negru care dă în oliv. Avea dreptate, m-am uitat atent şi am văzut ce vroia să spună. Toţi aveau nişte ochi negri, negri, dar cu un ceva vag maroniu. Poate că şi mama ei, Gina, o fiinţă foarte ciudată, fusese impresionată de culori. Extravagantă cum era, îşi vopsea unghiile în culori diferite. La fiecare deget avea altă culoare. Şi asta într-o vreme în care vopsitul unghiilor cu roşu era ceva cam neobişnuit, ceva îndrăzneţ. Dar ce să vorbim despre unghii de culori diferite ? A fost cu siguranţă o avangardistă. ( Fragment din "Madlena", de Aurora Liiceanu, Copyright Editura Polirom)
INFO
Seria de autor Aurora Liiceanu
Madlena
Prefaţă de Nayla Elamin
Carte publicată şi în ediţie digitală
Editura Polirom
Din cuprins: Mărgele şi madlene • La piaza rea, Stoiana • În altă lume sînt alte reguli • Şase într-o cameră • Vorbe răzleţe din amintirile mele şi ale altora
Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri (2015, 2016) şi Ea şi El. Biografia unei relaţii (2016).
Se încarcă comentariile...
