Poveştile „dilematicilor“. Stela Giurgeanu: „Primii paşi cu oamenii mari“

Stela Giurgeanu

Primul articol pe care l-am scris la Dilema a fost despre Vama Veche. Era un reportaj despre cum într-o noapte toate umbrelele de stuf, cu fason hawaiian, instalate într-un proiect de modernizare a plajei din Vamă, un proiect al ministrului de atunci, Agathon, au fost supuse unui proces organizat ad-hoc de vamaioţi, găsite vinovate şi condamnate la dispariţie prin ardere.

Era în 2001 cînd mi s-a publicat reportajul. Să vă mai povestesc de noaptea nedormită de joi înspre vineri (Dilema apărea atunci vineri), de primul chioşc de ziare la care mă înfiinţasem, la 6 dimineaţa, aşteptînd tarabagiul să vină cu revista, de febrilitatea cu care mi-am căutat articolul în paginile la care avusesem acces pînă atunci doar ca cititor, de senzaţia că tîmplele sînt în pericol să explodeze de atîta bucurie, mîndrie că numele îmi stătea alături de semnăturile acelor oameni mari? Cum să explic momentul acela „ireal” ce se petrecea în viaţa mea? Căci, înainte de toate, a fost, într-adevăr, certitudinea că "asta nu mi se întîmplă mie".

Dar mi s-a întîmplat. N-am să uit niciodată că primii care au mizat pe mine au fost Iaromira Popovici şi Andrei Manolescu. Că primul cuvînt de intrare oficială mi l-a spus Tita Chiper, după o şedinţă de redacţie cînd m-a luat deoparte (îmi amintesc tremuriciul care m-a cuprins) şi mi-a spus: "Lena (Magdalena Boiangiu) te place, dar să nu care cumva să-i spui că ţi-am spus, că n-o să recunoască." Sfatul Titei pentru mine a fost atunci "ai grijă de semnătura ta", primul sfat care m-a ambiţionat.

Aşa am părăsit sfera reportajelor "de atmosferă", de prin pieţe, blocuri sau curţile şcolilor. Nu de tot, căci îmi sînt încă dragi, însă am trecut la categoria "mai grea", a reportajelor sociale. Am început să abordez temele "serioase", deşi, recunosc că la început o făceam destul de stîngaci pentru că habar n-aveam cum să le scriu.

N-am să uit niciodată că primii care au mizat pe mine au fost Iaromira Popovici şi Andrei Manolescu. Că primul cuvînt de intrare oficială mi l-a spus Tita Chiper, după o şedinţă de redacţie cînd m-a luat deoparte (îmi amintesc tremuriciul care m-a cuprins) şi mi-a spus: "Lena (Magdalena Boiangiu) te place, dar să nu care cumva să-i spui că ţi-am spus, că n-o să recunoască." Sfatul Titei pentru mine a fost atunci "ai grijă de semnătura ta", primul sfat care m-a ambiţionat.

Atunci a apărut în drumul meu jurnalistic Magdalena Boiangiu. Căci, deşi o vedeam săptămînal în redacţie, la şedinţă, contactul cu cea care avea să-mi devină mentor era redus la formulele politicoase de salut. Însă, după primele articole "aşezate" pe care le-am scris, obişnuia să mă ia deoparte, cu "textul în mînă", să mi-l taie, explicîndu-mi de ce, să mi-l rearanjeze, explicîndu-mi de ce, să mă ajute - nemaiexplicîndu-mi de ce.

Era dură şi de cele mai multe ori îmi tăia macaroana dacă îndrăzneam să comentez impertinent vreo observaţie de-ai ei. Laude, nu prea auzeam, dar simţeam aprobarea, şi vedeam în timp cum scad corecturile cu roşu. Iar confirmările ei tacite erau pentru mine baza solidă pe care am putut să învăţ. „Nu căuta senzaţionalul acolo unde îl caută toată lumea” – îmi spunea, îndrumîndu-mă să descopăr mai ales oamenii de la firul ierbii.

Primul zîmbet pe care mi l-a adresat a fost în ziua în care, spunîndu-mi că articolele mele vor începe să fie plătite, m-am bucurat ca un copil (cam aceeaşi bucurie pe care am simţit-o la publicarea primului articol).

Şi chiar dacă am fost făcută egala lor şi "oficial", cînd Mircea Vasilescu m-a întrebat dacă nu vreau să mă angajez la Dilema (şi nu oricum, ci pe post de redactor), şi acum, după aproape 12 ani de cînd Dilema m-a format şi ca jurnalist, dar şi ca om, mărturisesc: încă mai simt o oarecare timiditate de a lucra cu ei. Căci, deşi oamenii s-au mai schimbat, despre unii se spune chiar că "s-au dus", colegii mei sînt toţi, fără îndoială, nişte oameni mari.

Avînd girul ei şi, fiind cizelată de experienţa ei, am început să scriu aproape săptămînal. Încă nu-mi venea să cred, ba mai mult, aproape că intram în pămînt cînd primeam laude în şedinţă, sau cînd ceilalţi membrii ai redacţiei îmi cereau cîte un articol pentru dosarele pe care le pregăteau. Toţi îmi spuneau să nu le mai adresez pluralul de politeţe. Dar cum aş fi putut să le vorbesc ca unor egali?

Şi chiar dacă am fost făcută egala lor şi "oficial", cînd Mircea Vasilescu m-a întrebat dacă nu vreau să mă angajez la Dilema (şi nu oricum, ci pe post de redactor), şi acum, după aproape 12 ani de cînd Dilema m-a format şi ca jurnalist, dar şi ca om, mărturisesc: încă mai simt o oarecare timiditate de a lucra cu ei. Căci, deşi oamenii s-au mai schimbat, despre unii se spune chiar că "s-au dus", colegii mei sînt toţi, fără îndoială, nişte oameni mari.

Săptămâna aceasta veţi putea citi pe adevarul.ro interviuri şi poveştile celor din redacţia „săptămânalului de tranziţie“ fondat de Andrei Pleşu. „Dilema veche“ împlineşte 20 de ani de la înfiinţare.