Poveştile „dilematicilor“. Iaromira Popovici: „Intens şi deloc plictisitor“

Iaromira Popovici

Când am văzut primul număr al Dilemei, am fost pur şi simplu fericită că o revistă poate fi şi liberă (evident, pe cât omeneşte şi jurnalistic posibil...) de parti-pris-uri şi aptă să trateze subiecte...normale, general-umane. Cu stil şi cu umor pe deasupra (lucru mare la acea vreme, şi pînă-n zilele noastre).

Aşa că m-am dus şi, pur şi simplu, m-am...cerut la Dilema. Şi de la Mircea Vasilescu, cu care ţin minte şi acum că m-am întâlnit în studiourile Europei libere (care, pe atunci, avea sediu şi la Bucureşti), unde colaboram şi unul, şi altul. Şi de la Elena Ştefoi, redactorul şef de atunci al revistei ( personaj fascinat şi copleşitor în multe sensuri). 

S-a întâmplat că m-au acceptat, habar n-am de ce. Şi m-am trezit acolo, în faţa...„greilor”, împreună cu tînăra speranţă Andrei Manolescu (care mi s-a părut un tip ok, cu care se poate glumi). Şi culmea, cu fostul meu asistent de la latină Ilieş Cîmpeanu, care urma să devină secretar de redacţie la Dilema (pentru o nu foarte lungă perioadă).

“Greii” erau Lena Boiangiu, Tita Chiper, Radu Cosaşu. Şi (Alex) Leo (Şerban), pe care-l ştiam din facultate. Nu după mult timp, am avut onoarea să-l cunosc personal şi pe Andrei Pleşu, şi să-mi dau seama că există în carne şi oase (şi nu doar pe post pe lectură – în vremea aceea citeam Minima moralia). 

„Greii” m-au desemnat să fac ceea ce incorect  numeam pe atunci ”sondaje de opinie” : adică să vorbesc cu oamenii pe stradă despre diverse teme ale Dilemei. Am făcut-o, la început însoţită de colaboratorul meu şi al Dilemei, Eugen Istodor. Pot spune că mi-a plăcut, chhiar am făcut o pasiune pentur discuţiile astea, aparent despre nimic, şi de fapt, despre orice...Oamenilor se pare că le inspiram încredere, îmi vorbeau mai mult decît le ceream...

Am ajuns, aşa, să stau de vorbă cu cerşetori (cu una dintre reprezentatntele breslei am rămas prietenă până-n ziua de azi), gropari (chiar cu celebrul FaneTamango am avut un foarte scurt dialog odată), femei de serviciu, portari, funcţionari, chelneri, beţivi, dar şi primari, milionari (ţin minte că l-am întrebat pe Viorel Catarmă despre JR Ewing), parlamentari, scriitori...Unii intrau într-un soi de strămoaşe ale feature story-urilor de azi, la grămadă... Alţii au beneficiat de interviuri independente...

„Greii” m-au desemnat să fac ceea ce incorect  numeam pe atunci ”sondaje de opinie” : adică să vorbesc cu oamenii pe stradă despre diverse teme ale Dilemei. Am făcut-o, la început însoţită de colaboratorul meu şi al Dilemei, Eugen Istodor. Pot spune că mi-a plăcut, chhiar am făcut o pasiune pentur discuţiile astea, aparent despre nimic, şi de fapt, despre orice...Oamenilor se pare că le inspiram încredere, îmi vorbeau mai mult decît le ceream...

M-au ghidat şi antrenat, fiecare în felul lor şi (şi mai ales...) Lena Boiangiu, cu o mână autoritară dar întotdeuna adecvată, Tita Chiper, cu farmec dar şi fermitate, d-nii Pleşu şi Cosaşu, prin „simplele” lor prezenţe, Leo - prin gustul lui rafinat şi lecturile fascinante, Mircea Vasilescu – cu tact şi prietenie. Precum şi câţiva colaboratori externi, dar, pe atunci, foarte frecvenţi ai revistei, precum Irina Nicolau, Aurora Liiceanu, Radu Ionescu...

Încet-încet, m-am rodat în scrisul a la Dilema – fără injurii, generalităţi, locuri comune; şi cu nuanţe, idei şi umor, dar nu deşănţat...Am învăţat să fac reportaje – adevărate aventuri pe care le-am trăit  mai ales alături de Stela Giurgeanu. Şi să scriu, până  la urmă, despre ce şi cum trăiesc. Pot spune că am trăit la Dilema – acum veche-, destul de intens şi deloc plictisitor.

Săptămâna aceasta veţi putea citi pe adevarul.ro interviuri şi poveştile celor din redacţia „săptămânalului de tranziţie“ fondat de Andrei Pleşu. „Dilema veche“ împlineşte 20 de ani de la înfiinţare.