Paradisul psihedelic

Clovis Trouille (1896-1975), „Le Palais Des Merveils“, lucrare foarte apreciată de suprarealişti

Expoziţia „Art Nouveau Revival“ este deschisă la Muzeul D’Orsay din Paris până în februarie 2010. Apărut la cumpăna secolelor XIX şi XX, curentul „Art Nouveau”, a căzut în desuetudine odată cu apariţia, în 1920, a Art Deco-ului.

Apărut în anii 1890, ca reacţie la estetica academistă, Art Nouveau-ul a impus o artă graţioasă, senzuală, bazată pe inspiraţia din elementele vegetale, tratate în forme linare, într-o înlănţuire de curbe şi contracurbe.

S-a manifestat în toate artele, dar mai ales în artele decorative: mobilier, balustrade de fier forjat, cel mai evident exemplu fiind metroul parizian gândit de Hector Guimard.

Favorizarea formelor organice, a graţiei a creat şi apariţia unor modele feminine speciale, mai ales în afiş, dat şi în pictură sau grafică. Personaje visătoare, cu coafuri complicate, cu siluete sinuoase, purtătoare ale unui senzualism nedisimulat. După 1920, când majoritatea artiştilor au fost acaparaţi de ideea funcţionalismului, de formele raţionale, de liniile drepte şi de formele austere, Art Nouveau a fost considerat cam ca „romanele pentru coafeze".

O schimbare de optică s-a produs începând cu suprarealismul anilor '30 ai secolului trecut. Moştenitoarea Art Nouveau-lui a fost însă arta psihedelică, apărută la mijlocul anilor '60 şi legată de consumul de LSD, de marile concerte rock şi pop, mai ales din America..

De la Alfons Mucha la Johnny Hallyday

Mişcarea psihedelică era interesată mai mult de lumea simţurilor decât de cea a raţionalităţii. Rezultatul pe plan artistic a fost regăsirea formelor sinuoase, a vocabularului plastic bazat pe curbe şi contracurbe, a arabescurilor decorative, a exuberanţei cromatice. Un imn închinat plăcerii de a trăi şi de a visa, cu sau fără ajutorul drogului.

Expoziţia pariziană urmăreşte legăturile estetice dintre cele două mişcări artistice, în varii domenii, de la publicitate la modă şi de la designul de mobilier la arta erotică. Primul domeniu care a recuperat repertoriul formal al Art Nouveau-ului a fost muzica. Afişele concertelor rock ale unor cântăreţi ai epocii, semnate de graficieni ca Wes Eilson, Victor Moscoso, îşi însuşesc motive decorative, cum ar fi coafurile, păunul, figurile androgine sau prin contrast, temele explicit sexuale.

Acelaşi lucru se poate vedea la copertele cărţilor, ale discurilor din anii '60. Discurile imprimate de Hervé Villard, Johnny Hallyday sau Françoise Hardy, de exemplu, decorate cu volute vegetale exuberante, sunt inspirate din creaţiile unor artişti ca belgianul Henry van de Velde sau cehul Alfons Mucha, doi dintre reprezentanţii importanţi ai Art Nouveau-ului.

Sexualitate şi parfum Chanel

Cele două epoci îşi răspund în expoziţie. Alături de celebrul salon „Escargot" ("Melc"), prezentat de Carlo Bugatti la Expoziţia Internaţională de Artă Decorativă Modernă de la Torino, în 1902, este expus „Peisajul fantastic", o grotă imaginară, în care fluiditatea formelor şi lipsa de precizie a spaţiului dau măsura libertăţii de gândire şi de visare, realizat de Verner Panton şi expus prima dată la Köln, în 1970.

Oglinzilor cu forme bizare, curbe create de Antonio Gaudi pentru celebra Casă Milla, în 1909, le răspunde rama de oglindă din aramă şi bronz aurit, dreptunghiulară de această dată, dar decorată cu ghirlande de flori şi frunze, imaginată la sfârşitul anilor 1970 de Claude Lalanne pentru apartamentul lui Yves Saint Laurent. Copertele revistelor, mai ales cele pentru femei, publicitatea pentru parfumurile unor case de modă ca Chanel sau Prada redescoperă decorul organic şi figurile feminine ambigue ale ilustratorului englez Aubrey Beardsley, alt reprezentant al Art Nouveau-ului, sau „Sărutul", compoziţia cu două personaje feminine, semnată de Peter Behrens în 1899.

Precursorii artei underground

Expoziţia de la Muzeul D'Orsay evocă un capitol important din istoria gustului în secolul XX. O istorie marcată de renunţarea la măsură, de întoarcerea la natură şi la senzualitatea debordantă, la bucuria de a trăi prin plăcerea simţurilor.

Aluziile rafinate ale Art Nouveau-ului se întorc, mai directe, mai neîngrădite în estetica psihedelică, considerată şi punct de plecare al culturii „populare" americane şi al artei underground din întreaga lume. Mai mult, epoca noastră pare să se regăsească în imagistica Art Nouveau-ului şi în cea a psihedelismului, depăşit ca limite temporale, dar cu prelungiri spirituale şi artistice până în contemporaneitate.