Obsesia lui Hitler: Stalingrad

În cartea sa despre Stalingrad, istoricul militar Antony Beevor considera, pe bună dreptate, că bătălia pentru oraşul ce purta numele conducătorului Uniunii Sovietice nu poate fi înţeleasă printr-o analiză obişnuită. Un studiu pur militar al acestei lupte titanice nu poate să transmită realitatea, tot aşa cum hărţile lui Hitler din Bârlogul Lupului din Prusia Orientală l-au izolat într-o lume fantezistă, departe de suferinţa soldaţilor săi.

Stalingradul, mai întâi de toate, a fost un loc al jertfei şi al suferinţei, al deciziilor îndrăzneţe şi al indeciziilor, al supravieţuirii şi al morţii.

Atunci când a propus noua direcţie de ofensivă a Wehrmacht-ului în primăvara anului 1942, Hitler a avut drept argument hotărâtor dimensiunea economică a conflictului. În opinia sa, Germania nu putea continua războiul cu şanse de reuşită dacă nu obţinea rezervele de petrol din Caucaz. Concepţia s-a dovedit eronată, de vreme ce Germania a reuşit să continue războiul timp de încă trei ani, dar cancelarul german era foarte sensibil la asemenea argumente. Pe de altă parte, fiind un jucător înăscut, ideea unei ofensive îi surâdea, în timp ce detesta orice sugestie a trecerii în defensivă. Când serviciile de informaţii i-au dezvăluit că fabricile sovietice aflate dincolo de Urali produceau aproximativ 500-600 de tancuri pe lună, Hitler a făcut o criză de nervi, susţinând că un asemenea ritm de producţie e imposibil. Şi atunci, ca şi mai târziu, nu credea decât ceea ce dorea să creadă, cu consecinţe dramatice pentru germani.

Concepţia strategică adoptată în primăvara anului 1942 preconiza un efort ofensiv făcut pe flancul sudic al frontului, pe lângă Marea Neagră, sub forma unui atac în josul coridorului dintre Don şi Doneţ. După ce traversa cursul inferior al Donului, între cotul lui sudic şi gura de vărsare în Marea Neagră, ofensiva urma să continue spre sud, către exploatările petrolifere din Caucaz, extinzându-se totodată spre Stalingrad, pe Volga. Pe restul frontului de est, armatele germane urmau să rămână în defensivă şi să încerce să-şi consolideze poziţiile fortificate. Şi de această dată, generalii germani aveau dubii în privinţa proiectatei ofensive. În primul rând, ideea unui atac pe un singur flanc, fără o presiune simultană asupra centrului frontului, era diferit de toate concepţiile cu care fuseseră îndoctrinaţi în academiile militare. Îi neliniştea şi prezenţa a numeroase trupe aliate – române, italiene sau ungare – în care marea majoritatea nucleului de comandă a armatei germane nu avea prea multă încredere, pentru a ne exprima elegant. Hitler le-a explicat că trupele aliate vor fi doar de acoperire, mai ales în zonele unde cursurile unor mari râuri urmau să fie un obstacol natural greu de trecut. În final, ca de fiecare dată, cancelarul german a avut câştig de cauză în a-şi impune punctul de vedere. Cucerirea Stalingradului va reveni exclusiv trupelor germane, i-a asigurat el.

Hitler şi Caucazul

Discuţiile finale au avut la 1 iunie 1942, la Poltava, cartierul general al Grupului de Armate Sud. Hitler părea extrem de bine dispus când s-a întâlnit cu feldmareşalul von Bock şi cu ceilalţi comandanţi-şefi de armate, printre care Kleist (Armata 1 Tancuri), Hoth (Armata 4 Tancuri) şi Paulus (Armata 6). Reprezentantul aviaţiei pentru această întâlnire era generalul-baron von Richthofen, vărul celebrului „Baron Roşu”, în escadrila căruia intrase în 1917, un bărbat chipeş dar cu o expresie dură şi extrem de arogantă. Avea şi un bogat palmares în acte neîndurătoare: comandant al legiunii Condor în Spania, cu o implicare directă în bombardamentul localităţii Guernica, căruia Picasso i-a „dedicat” unul dintre celebrele sale tablouri, comandant al Corpului 8 aviaţie care a atacat Belgradul în aprilie 1941, cu costul a aproape 17.000 de vieţi – act pentru care superiorul său direct, generalul Alexander Löhr, a fost executat în Iugoslavia după război. Şi în Creta, oraşele Canea şi Heraklion cunoscuseră priceperea generalului-baron, atât de indiferent la consecinţele actelor sale.

Spre deosebire de acest războinic parcă desprins din operele lui Wagner, înaltul şi delicatul Friedrich Wilhelm Paulus, cu manierele lui elegante, avea reputaţia unui intelectual, uşor stingher în postura de conducător de oşti, mai ales în comparaţie cu generalii Model sau Rommel. Provenit dintr-o familie de dregători, tânărul Paulus făcuse, în 1909, o cerere de înrolare în Marina Imperială, dar fusese respins, un an mai târziu primind o şansă prin mărirerea efectivelor armatei. Era complexat de originea sa socială şi, în egală măsură, obsedat de aspectul său. În 1912 s-a căsătorit cu românca Elena Rosetti-Solescu, care avea doi fraţi ofiţeri şi provenea dintr-o familie cu importante legături princiare. Se deosebeau în ceea ce priveşte convingerile politice: în timp ce soţia sa dispreţuia naţional-socialismul, Paulus se înrolase în Freikorps pentru a lupta împotriva bolşevismului la sfârşitul Primului Război Mondial. Conştiincios şi meticulos în munca sa de ofiţer de stat-major, ocupaţia sa favorită era să deseneze hărţi la scară redusă a campaniei lui Napoleon în Rusia. Spre deosebire de energicul Rommel, gata oricând să intre în dezacord cu superiorii săi, Paulus era un subordonat model, chiar slugarnic uneori.

Click aici pentru a citi continuarea articolului!