O vedetă în clinică

Françoise Sagan (1935-2004) a fost copilul teribil al literaturii franceze din anii ’50-’60. Una dintre pasiunile scriitoarei cu romane devenite bestselleruri în întreaga lume au fost automobilele.

Devenită dependentă de calmantul Palfium (un înlocuitor al morfinei) în urma unui accident de maşină, scriitoarea s-a internat într-o
clinică de dezintoxicare:

„De multă vreme n-am mai trăit cu mine însămi. Efectul e ciudat. Sunt cinci sau şase persoane cu care aş prefera să-mi petrec timpul, recunosc, iar asta conferă un fel de condescendenţă propriilor mele relaţii. Câteodată mă joc cu degetele, sunt binedispusă. În rest, mă las în voia absurdei bătălii împotriva timpului şi a Nr. 815. (Păcat! Nu e o dată din istoria Franţei, aş recunoaşte-o.) De-acum înainte, cred că singurele momente în care mă simt fericită cu mine însămi, în afara celor petrecute cu ceilalţi şi în afară de cele câteva clipe de exaltare sau de satisfacţie psihică pe care mi le oferă natura, nu vor mai putea fi decât cele literare. Astfel, scriitorii ar cădea în aceleaşi capcane ca şi contabilii, meseriaşii sau ca alţii la fel de îndobitociţi de muncă. Şi s-ar trezi mai târziu în ghearele unei singurătăţi nepăsătoare: ţi se face pielea de găină. În fine, atunci când nu mai ai pe cine îmbrăţişa, iar singurătatea este egală cu o muncă pe care nimeni nu ţi-o mai cere, pesemne că viaţa e tristă... Se pare că va fi tot mai greu, sunt absolut convinsă, de azi-dimineaţă mă tot sufoc. Din câte văd, trebuie să mă agăţ de ceva. Spiritul urcă şi coboară necontenit între două crize. Să ridic receptorul, să-mi iau acel aer curajos, să explic pe îndelete că, hotărât lucru, aşa ceva e de nesuportat. Vor face ei ceva ca să-mi întârzie momentul plecării. Tot ce încerc să fac pentru mine se-ntoarce împotriva mea, e destul de înspăimântător."

„Ce singur poţi fi uneori"

Puţini scriitori s-au bucurat de o viaţă mai mondenă şi de o faimă mai mare în timpul vieţii ca Françoise Sagan. A fost o vedetă - supranumită „Mademoiselle Chanel a literaturii" - ale cărei romane (nenumărate, căci a fost o scriitoare prolifică) s-au ecranizat cu succes („Vă place Brahms?"), s-au vândut în toată lumea în milioane de exemplare (bestseller în Rusia în timpul Războiului Rece), au stârnit scandaluri (la Vatican)... Viaţa ei a fost plină de aventuri (cu bărbaţi frumoşi, celebri şi bogaţi) şi de adrenalină (droguri, fraude fiscale, maşini, cazinouri -
a pierdut averi jucând la ruletă)... Viaţa ei condimentată cu tot felul de cancanuri pare acum încă şi mai spectaculoasă decât succesul din epocă al romanelor. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată cu astfel de personaje, a murit în mizerie şi uitare.

Cărticica de faţă este un fel de jurnal pe care scriitoarea l-a ţinut în 1957 (la trei ani după fulminantul debut cu romanul „Bonjour tristesse") într-o clinică de dezintoxicare, unde s-a internat pentru a-şi trata dependenţa de calmante cauzată de un accident foarte grav de maşină. Însemnările nu sunt însă nici pe departe răscolitoare sau „magnifice", oricum n-au dramatismul şi nici profunzimea introspectivă a, de pildă, „Amintirilor despre nebunie" ale depresivului William Styron. În fond, e vorba de o criză temporară şi medicamentoasă, nu clinică. Jurnalul se situează însă la antipodul „Celor mai frumoase amintiri" ale scriitoarei, apărute în 2009 la Editura Nemira, şi e interesant de urmărit, în paralel, balansul personalităţii în lumina reflectoarelor şi în izolarea clinicii.

„Suferinţa mă diminuează", scrie ea, şi fiinţa expansivă, veselă, gregară, cu viaţă de noapte a scriitoarei se confruntă aici, în primul rând, cu singurătatea şi cu somnolenţa (sau cu insomnia), cu lipsa prietenilor şi a tonusului, cu lipsa de concentrare în faţa cititului şi a scrisului. „De multă vreme n-am mai trăit cu mine însămi", spune scriitoarea, care are dificultăţi în a se împăca şi a petrece timp cu propriul eu, a „pălăvrăgi cu sine": „Ah, ce mă mai plictisesc. Să fug? Poate". Citeşte Chateaubriand, Rimbaud, Apollinaire şi Proust şi se motivează să scrie, dar e ca o pasăre de noapte în colivie. La un moment dat vorbeşte despre sinucidere, dar nu e credibilă, pare mai mult o transpunere retorică într-o scenă livrescă. Spre final, pare îmblânzită şi chiar îngrozită de ideea ieşirii în lume („aici te obişnuieşti atât de mult să fii ocrotită, băgată în seamă şi îngrijită, că nu mai poţi ieşi fără să te apuce angoasa"), dar, din nou, pare mai mult o cochetărie. Şi asta-i tot. 

Ilustraţii de Bernard Buffet
Traducere de Mădălin Roşioru
Editura ART, 2010.