Maria Bucur, specialistă în istorie est-europeană şi studii de gen: „Eroism este ceea ce fac refugiatele, riscându-şi viitorul şi luând-o la drum cu copiii“

0
0
Maria Bucur. FOTO: arhiva personală
Maria Bucur. FOTO: arhiva personală

Maria Bucur este profesoară la Indiana University, Bloomington, unde deţine catedra John V. Hill, şi din Statele Unite a răspuns întrebărilor „Weekend Adevărul“ despre situaţia din Ucraina şi despre impactul pe care războaiele îl au asupra femeilor şi populaţiei civile.

„Weekend Adevărul“: Ca specialistă în istorie est-europeană, cum vedeţi evenimentele care se petrec în aceste zile în Ucraina? Cum s-a ajuns aici? Ce poate urma?

Maria Bucur: Prin invazia sa neprovocată, Rusia a forţat Ucraina într-o criză existenţială, iar ordinea globală stabilită după Al Doilea Război Mondial prin mecanisme şi instituţii internaţionale, cum ar fi ONU, este şi ea sub atac. Rusia a încălcat principiile coexistenţei paşnice între state suverane, a încălcat legi internaţionale. Suntem în pragul unei crize mondiale. Nu mă încumet să fac predicţii, dar îmi este clar că suntem colectiv sub atac şi că România, ca ţară vecină Ucrainei, începe să joace un rol principal în rezolvarea crizei umanitare şi militare în care se află regiunea.

Văduvele de război, fără drepturi reale

Prin tradiţie, vedem războaiele ca fiind specifice bărbaţilor. Sunteţi una dintre coordonatoarele (alături de Nancy M. Wingfield) volumului „Gender and War in Twentieth-Century Eastern Europe“ (Editura Indiana University Press, 2006), cum aţi descrie impactul pe care războaiele îl au asupra vieţii femeilor?

Până foarte recent, cu câteva excepţii, cum ar fi regina Christina a Suediei sau regina Elizabeta I a Angliei, toate, dar toate conflictele militare din istoria omenirii au fost declanşate şi controlate de bărbaţi. Pe umerii acestor decidenţi cade responsabilitatea de a-şi controla agresivitatea şi de a o conduce pe făgaşe care nu sunt nocive celor din jur. Conflictele militare au efecte şi pentru civili, iar în acest sens, femeile şi bărbaţii neimplicaţi direct au avut de suferit de pe urma lor. Efectele sunt multe de enumerat, dar aş vrea să mă opresc la lucruri care se leagă de istoria recentă a omenirii. Încep din cadrul intim al familiei. Când un membru al familiei pe care contează întregul grup pleacă la război, el lasă în urmă datoriile pe care şi le asumase ca membru constituent al grupului. Cine trebuie şi poate să-şi asume acele datorii şi să le îndeplinească în aşa fel încât să nu se deterioreze familia? Până la 1932, în statul român, nevestele şi fiicele nu puteau îndeplini acest rol prin lege. Dacă şi-l asumau neformal, era fără asistenţa instituţiilor statale, fără dreptul de a controla prioritatea bărbatului sau tatălui plecat la război, spre exemplu. Despre asta am scris în mai multe lucrări, cum ar fi „Naşterea cetăţeniei democratice. Femeile şi puterea în România modernă“, apărută la Editura Humanitas. Când soldatul dispărea în luptă, începând cu 1920, văduvele de război au avut mai multe drepturi, de la o pensie (foarte mică, de altfel, pentru văduvele soldaţilor de rând) la dreptul la împroprietărire, un drept mai mult abstract decât real în lumea interbelică. Având în vedere că în România, până în Al Doilea Război Mondial, fertilitatea era foarte ridicată, fiind a doua în Europa, vorbim şi despre datorii presante, de zi cu zi, faţă de copii şi de multe ori şi faţă de bătrânii familiei.

Cum se reflectă o astfel de situaţie în plan emoţional?

Războiul generează şi procese de dezintegrare psihologică despre care s-a vorbit puţin sau deloc în istoriografia românească. Am făcut eu un început de demers cu cartea „The Nation’s Gratitude. World War I and Citizenship Rights in Interwar Romania“, publicată la Editura Routledge, în 2021. Traumele cu care se întorc veteranii acasă au repercusiuni asupra familiilor lor. După Primul Război Mondial, guvernul a recunoscut anumite dizabilităţi fizice, dar nu şi psihologice. În multe alte contexte din lume bine documentate, şi sunt sigură că şi în cel al României, aceste traume au produs depresie, inabilitate de a se reconecta la realitatea post-conflict, violenţă în familie, alcoolism şi alte probleme cronice pe termen lung. Procentajul veteranilor care încearcă să se sinucidă este de două ori mai mare decât la populaţia civilă. Aceste efecte se resimt în primul rând în familiile veteranilor: la nevestele bătute, la copiii care îşi pierd încrederea în părinţii traumatizaţi, la băieţii care, mici fiind, învaţă agresivitatea masculină din astfel de comportamente.

O femeie care voia să treacă graniţa cu copii minori din Europa de Est în perioada comunistă avea aproximativ zero şanse să o facă în siguranţă. În primul rând, avea nevoie de permisiunea explicită a bărbatului.

În ultimul secol, implicarea femeilor în efortul de război, cel puţin în spaţiul european, a trecut prin anumite transformări. Ce s-a schimbat din această perspectivă, a implicării active a femeilor pe front, odată cu emanciparea lor?

Războiul şi participarea directă ca voluntară sau chiar îmbrăcând haina militară nu au emancipat pe nimeni niciodată. Ceea ce fac refugiatele, riscându-şi viitorul şi luând-o la drum cu copiii – acesta este eroism din punctul meu de vedere. Faptul că ele pot trece graniţele de unele singure cu copiii lor este o mare schimbare care a avut loc în urma intervenţiilor unor voci feministe în Liga Naţiunilor după Primul Război Mondial. Să ne aducem aminte şi că o femeie care voia să treacă graniţa cu copii minori din Europa de Est în perioada comunistă avea aproximativ zero şanse să o facă în siguranţă. În primul rând, avea nevoie de permisiunea explicită a bărbatului. Femei prinse în dramele violenţei domestice nu puteau să fugă cu copiii de bărbaţii lor violenţi. Drepturile depline cetăţeneşti ale femeilor şi garanţia lor prin mecanisme internaţionale sunt o schimbare radicală în migraţie şi mobilitate în general după 1989, nu numai în Europa, ci şi la nivel global.

Responsabilitatea reclădirii unei lumi distruse

Vedem în aceste zile atâtea persoane refugiate din Ucraina la graniţele statelor vecine, în încercarea de a se salva. Iar de această dată sunt mai ales femei şi copii. În istoria ultra-recentă, am asistat în Europa şi la fuga altor refugiaţi din calea războaielor, însă aceştia nu proveneau tot din ţări europene. Ce reprezintă pentru Europa ceea ce vedem azi, valul de refugiaţi, femei şi copii care părăsesc Ucraina?

humanitas

În Statele Unite, refugiaţii vin cu precădere din state foarte apropiate ca Mexic, Guatemala, El Salvador. Refugiaţii noştri sunt şi ei în majoritate familii şi mai ales familii conduse de femei plecate ca să scape de pericolul pe care îl trăiesc zi di zi în comunităţile de unde au scăpat. Diferenţa este că acel pericol este generat de multe ori de bărbaţi din interiorul ţărilor respective şi nu de o invazie militară a unei alte ţări. Dar motivaţia lor nu este de altă natură faţă de cea a refugiatelor din Ucraina: ele vor să îşi ştie copiii în siguranţă, într-un context cu totul instabil şi violent. Cât despre diferenţierea între oameni care fug de conflictul din Siria, spre exemplu, şi cei care fug de conflictul din Ucraina, să ne gândim că distanţa între Harkov şi Bucureşti este de 1.200 de kilometri, iar între Alep şi Bucureşti este de 1.800 de kilometri. Nu mi se pare prea semnificativă, oricum nu suficient de semnificativă pentru a pune cele două situaţii în alte categorii de probleme. În plus, pentru persoanele refugiate din Ucraina care nu sunt cetăţeni ucraineni, distanţa între locul de unde au trebuit să fugă şi unde ar dori să ajungă, acasă, este adesea mult mai mare.

De-a lungul timpului, aţi studiat şi felul în care oamenii au înţeles războaiele şi pierderile pe care le-au suferit. Vedem astăzi, în Ucraina, oraşe distruse, civili ucişi sau afectaţi, într-o manieră sau alta, de acest război. Ce ne învaţă istoria despre felul cum civilii trăiesc războaiele?

Cei care rămân să reconstruiască o lume distrusă duc pe umerii lor responsabilităţi enorme: de a-şi asuma distrugeri pe care poate nu le-au dorit sau anticipat; de a-şi plânge morţii şi a încerca să îşi rezolve traumele, legate atât de cei dispăruţi, cât şi de faptul că ei înşişi au supravieţuit; de a cultiva optimism şi speranţă în cei care au rămas; de a avea forţa cerută pentru eforturile de zi cu zi pe termen lung.

Memoria poate fi atât toxică, cât şi terapeutică. La fel şi uitarea“

FOTO: Getty Images

femei

În estul Europei, ţinând cont de istoria recentă, cu decenii de comunism sub influenţa URSS, cu evenimente ca Primăvara de la Praga, sau cele mai recente, din Georgia, am putea spune că niciun stat european nu se lasă de bunăvoie dominat de puterea rusă. Cum ar putea fi analizate evenimentele de acum, din Ucraina, din această perspectivă?

Problema este că Rusia rămâne cel mai mare stat din lume, de dimensiuni care nu pot fi ignorate din punct de vedere strategic, regional şi global, şi că este membră a Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Primul element este imutabil. Rusia nu poate fi ignorată ca participant esenţial la procese internaţionale de interacţiuni între state şi oameni. Dar al doilea element este o variabilă cu care sper că lumea se va confrunta serios. Cred că atât în Europa, cât şi în SUA, decidenţii încep să se gândească altfel la dezvoltarea surselor de energie alternative petrolului şi gazului – ca probleme urgente de securitate internaţională. Pacea lumii, cât şi viitorul nostru ca planetă depind de aceste schimbări fundamentale. Deşi trăiesc cu multă frică pentru Ucraina şi pentru ţările de lângă ea în acest moment, încep să am speranţa că dependenţa de petrolul şi gazul rusesc poate fi stopată în sfârşit.

Generaţia care a trăit sub comunism, care are memoria penuriilor, a dictaturii, a agresivităţii miliţiei, este o generaţie care vede războiul din Ucraina mai pragmatic şi cu mai puţine angoase ale necunoscutului în suflet.

Şi pentru că am amintit deceniile de comunism din acest spaţiu est-european, cum şi-au lăsat ele amprenta asupra omului de aici? Există o traumă istorică lăsată de comunism asupra est-europenilor? Joacă această amprentă un rol în lupta atât de hotărâtă pentru apărarea libertăţii şi democraţiei pe care o vedem şi în incredibila rezistenţă de care dau dovadă azi ucrainenii?

Întrebarea mi se pare atât de largă, încât mă voi opri numai la ce se întâmplă azi în zona est-europeană. Solidaritatea între guvernele est-europene membre NATO şi UE nu ar fi putut exista dacă nu le lega pe aceste ţări un trecut comun al existenţei sub comunism. Ungaria şi România nu au fost ţări prietenoase una cu alta în ultimul secol. Şi acum sunt diferenţe enorme între ele. Dar faptul că îşi coordonează răspunsul la influxul de refugiaţi în mod civilizat şi că îşi negociază diferenţe cu minime fricţiuni ţine, cred eu, de aceste experienţe similare sub comunism. Iar solidaritatea atât cu Ucraina, în privinţa candidaturii la UE, cât şi cu Republica Moldova şi Georgia mi se pare şi ea legată de trecutul sub regimuri comuniste.

Ajutorul psihologic, esenţial

Aţi scris adesea despre memorie. Cum ne ajută cultivarea memoriei istorice ca indivizi, bărbaţi sau femei? Cum folosim această memorie în situaţii de criză, precum cea de azi?

Memoria poate fi atât toxică, cât şi terapeutică. La fel şi uitarea. În perioade de criză, memoria este în primul rând un mecanism de supravieţuire la nivel individual, mai ales pentru cei afectaţi direct. Generaţia care a trăit sub comunism, care are memoria penuriilor, a dictaturii, a agresivităţii miliţiei, este o generaţie care vede războiul din Ucraina mai pragmatic şi cu mai puţine angoase ale necunoscutului în suflet. Cei mai tineri, care nu au trecut prin aceste greutăţi, sunt mai fragili în acest moment. Le doresc tuturor să poata uita, însă, detaliile violenţei groteşti pe care o trăiesc acum, pentru a se putea concentra asupra reconstruirii unei lumi mai bune. Ajutorul psihologic pentru aceste populaţii va fi esenţial, şi sper că acest lucru va fi o prioritate şi pentru comunitatea internaţională, inclusiv pentru refugiaţi.

Cum aţi spune, deşi este foarte devreme, că va consemna istoria ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina? Ar putea deveni acesta un moment de cotitură în istoria Europei, a lumii chiar?

Trăim deja în altă lume decât cea care exista pe 23 februarie. Sper să ajung să văd cum va lua formă post-conflict.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite