Lavinia Branişte, scriitoare: „Este sănătos ca literatura şi scriitorul să nu mai fie puse pe un piedestal“ INTERVIU

Lavinia Branişte / FOTO Vlad Roman

Pornind de la cel mai recent roman al său, „Mă găseşti când vrei“, Lavinia Branişte detaliază ce înseamnă pentru ea literatura şi întregul proces al creaţiei, precum şi ce o motivează. Scriitoarea spune că unele dintre cele mai importante lucruri sunt disciplina şi timpul pe care fiecare este dispus să îl acorde scrierii – acest lucru făcând diferenţa dintre un scriitor de cursă lungă şi unul ocazional.

„Weekend Adevărul“: Cum ai ajuns să scrii „Mă găseşti când vrei“? Era plănuit de mult sau a fost ceva mai degrabă spontan?

Lavinia Branişte: Nu era plănuit. A pornit de la un text mai vechi scris de mine şi găsit întâmplător într-un folder de schiţe şi ciorne. Aveam textul scris de vreo doi ani, după o călătorie cu avionul în care am fost marcată de uşa de 17 kilograme pentru ieşirea de urgenţă, şi cred că asta m-a inspirat să scriu primele scene. A rămas abandonat în calculator, iar în toamna trecută mi s-a cerut un text inedit pentru publicare, am căutat prin ciorne şi am dat peste asta, mi-a plăcut şi am continuat s-o scriu. A venit destul de uşor după aceea, fără un plan dinainte. De obicei îmi place să lucrez cu o minimă structură şi cu notiţe, dar de data aceasta m-a dus repede pe unde a vrut. A fost şi o experienţă diferită faţă de celelalte două romane, pe care le-am scris mult mai aşezat şi mai planificat. A venit întâmplător şi diferit şi mi-a adus aminte că-mi plăcea să scriu foarte mult când eram mai tânără, mai liberă, şi nu mă gândeam la ce urmează după publicarea cărţii.

Despre ce ai spune că este romanul?

Aş spune că e o poveste de dragoste. Este ceva ce aveam de mult timp în minte şi a plecat de la o glumă pe care a făcut-o un cunoscut de-ai mei, care spunea că eu nu voi fi niciodată capabilă să scriu un roman de dragoste pentru că toate poveştile de cuplu sunt eşuate în textele mele. Iată încă o carte cu o poveste de cuplu eşuată. Este un roman despre cupluri – unul central şi alte două cupluri periferice – şi despre cum înţeleg eu la vârsta de 38 de ani viaţa de cuplu.

Totul pleacă de la personaj

Sunt câteva elemente la care pare că te întorci în toate romanele şi povestirile tale, problema vieţii de cuplu fiind una dintre temele predilecte. Ai vreo teorie despre asta? E ceva intenţionat sau mai degrabă vine natural?

N-o fac intenţionat şi n-am nici vreo teorie despre asta. Cred că sunt lucruri care mă frământă pentru că mă tot confrunt cu ele şi mă preocupă. Toate aceste întrebări pe care le ridic în romanele mele sunt întrebări pe care mi le pun şi eu ca om. Cred că e mai degrabă nedumerirea mea în faţa vieţii şi a oamenilor, iar asta aş zice că se vede şi în ce scriu. Cred că lucrurile merg destul de natural în cazul meu, nu am forţa să mă lupt cu ce vine natural şi să impun teorii. De exemplu, scrisul la persoana întâi e o chestie care îmi place foarte mult şi m-am luptat cu ea la un moment dat pentru că se spune că eşti matur şi profesionist ca scriitor dacă scrii la persoana a treia şi te depărtezi de tine însuţi şi de vocea ta. M-am străduit să fac asta, dar, până la urmă, de ce să lupt cu ce îmi place să fac? Îmi place sentimentul acesta că eşti, pur şi simplu, în capul unui personaj şi că vezi totul prin filtrele lui şi cred că o să rămân în continuare apropiată de persoana întâi.

Cum arată procesul de creaţie? Pleci cu anumite teme în minte sau construieşti naraţiunea mai degrabă plecând de la personaje?

Aproape întotdeauna plec de la personaje, pentru că îmi place foarte mult să-i observ pe oameni, în viaţă, în general. Îmi place mult să ascult şi să observ şi din acest motiv întotdeauna e mai important pentru mine personajul decât acţiunea ori fraza ori altceva. Cred că textele se construiesc plecând de la personaje, sau, mai bine spus, din abilitatea mea de a înţelege aceste personaje. În momentul în care simt că-i înţeleg pe oamenii aceştia despre care vreau să scriu, mă simt şi eu confortabil în text şi pot să mă pun în locul lor şi să mă întreb ce ar face ori cum ar reacţiona. De-abia atunci pot construi povestea.

Disciplina, semnul unui scriitor profesionist

Care e partea cea mai grea din acest proces? Te loveşti de blocaje?

În mod clar, partea cea mai importantă ţine de disciplină şi de răbdare, de munca în sine şi de faptul că trebuie să stai acolo, la calculator, zi de zi, şi trebuie să ţii un ritm. Pentru mine e foarte important acest lucru: să nu pierd ritmul, să nu las să treacă prea multe zile, pentru că apoi pierd ce fire au rămas acolo de înnodat. Lucrul acesta e cel mai greu şi, de fapt, cel mai important, pentru că idei şi poveşti cu siguranţă avem cu toţii. Cred că diferenţa e dată de răbdarea pe care o are fiecare şi de timpul pe care e dispus să-l investească – asta e zona decisivă între un scriitor de cursă lungă şi un om talentat care scrie ocazional sau nu scrie deloc.

Când ai început să ai această disciplină?  

A venit după foarte multă vreme. Cred că doar la primul roman, „Interior Zero“, care a apărut acum cinci ani, am simţit nevoia să-mi impun această disciplină, şi apoi cu următoarele am fost conştientă de importanţa şi de necesitatea ei şi m-am ţinut de scris zilnic sau aproape zilnic. Primul roman a fost gândit ca o serie de proze scurte cu personaje care se intersectau între ele sau care se repetau de la o poveste la alta şi venea după alte două volume de proză scurtă care fuseseră scrise în paralel cu şcoala, cu joburi. Au fost texte scurte pe care am putut să le scriu în weekenduri ori în perioade libere scurte. Am crezut că şi acel roman o să fie o suită de proze scurte, dar s-au legat un pic prea mult şi a ieşit un roman, iar după experienţa asta am fost mai curajoasă cu următoarele cărţi să-mi asum de la început că vor fi romane.  

Unii scriitori susţin că trecerea prin acest proces de creaţie pentru un roman te schimbă în diferite feluri. Ai aceeaşi experienţă din punctul acesta de vedere? Cum te-a schimbat munca la cele trei romane pe care le-ai scris?

Cred că m-au schimbat din punct de vedere al metodei de lucru. Nu cred că e o schimbare mai profundă de atât, că eu ca scriitoare ori ca om aş fi diferită. Pur şi simplu, schimbarea e legată de această răbdare pe care acum ştiu s-o gestionez mai bine. Nu îmi e frică de pagina albă, dacă am blocaje le las să se consume şi revin mai târziu la text. Am avut şi motive de felul acesta, când m-am blocat, dar mai degrabă dintr-o suprasolicitare, nu am avut până acum o pană de idei. Nu a fost genul acela de blocaj în care nu ştii despre ce să scrii mai departe, ci a fost un blocaj venit dintr-o suprasolicitare a circuitelor, când nu ştiam unde să duc povestea mai departe ori să rezolv cutare chestie. Am avut blocaje şi singura soluţie găsită a fost să le las să treacă de la sine, să iau o pauză şi să mă întorc apoi la text.

Pentru „Sonia ridică mâna“, romanul anterior, spuneai că ai trecut printr-un lung proces de documentare. E partea aceasta de documentare ceva ce faci ca o primă etapă în orice proiect de roman sau a fost doar un caz special?

Uneori fac asta, depinde de subiect. Am făcut-o pentru „Sonia ridică mâna“, urmează s-o fac pentru o

altă idee pe care o am, care ţine de istoria locală din oraşul natal, Brăila. La „Interior Zero“, documentarea nu a fost necesară pentru că acel roman vine foarte mult din experienţa mea de lucru – e un roman despre viaţa de birou, printre altele, şi e ceva ce eu am avut pe tavă atunci: am avut nişte modele de personaje, o anume atmosferă, un gen de relaţii între colegii de muncă. Nu am fost nevoită să citesc despre asta ori să mă imersez în experienţă, pentru că deja avusesem experienţa. La fel şi în cazul acestui roman, „Mă găseşti când vrei“ – a venit foarte organic, parţial şi din nişte lecturi, dar nu pentru că voiam să scriu despre lucrurile astea. A venit din lucruri care erau în capul meu de multă vreme, nu m-am documentat în niciun fel. Mă simt confortabil când ştiu că am nişte lecturi, că am o structură, e mereu mai bine să plec la drum cu un bagaj.

Un scriitor într-o societate liberă

Discutam deja că există câteva elemente pe care tinzi să le atingi în toate romanele tale – independenţa financiară, munca alienantă, lipsa de siguranţă a locuirii. Îţi înţelegi romanele şi povestirile, cel puţin parţial, şi ca nişte eforturi de critică socială?

Mai degrabă cititorii au spus lucrurile acestea despre cărţile mele. Eu n-am fost conştientă de ele, mai ales la primul roman. Am scris despre nişte lucruri care veneau din experienţa mea ori veneau din imediata mea apropiere, şi apoi, scriind, cred că am ajuns să fiu mai conştientă de ele, dar n-aş zice că asta e prioritatea în cărţile mele. Prioritatea sunt personajele şi modul lor de a ieşi din situaţii-limită, care poate nu sunt foarte evidente tot timpul. Nu sunt fizic în buza prăpastiei, dar mental sunt acolo, prăpastia există.

Care simţi că e rolul unei scriitoare în spaţiul public al unei democraţii? Crezi în ceea ce unii numesc „autonomia esteticului“ sau crezi că e importantă şi conştiinţa socială în ceea ce scrii?

În mod clar, acum cred că e importantă şi conştiinţa socială. Înainte nu credeam asta, nu eram convinsă de ideea asta, poate pentru că şi eu eram foarte la început. Nu credeam că am ceva de spus, am început să scriu pur şi simplu pentru că îmi plăcea să scriu şi să spun poveşti. În familie suntem mai mulţi care povestim cu plăcere, cred că e o chestie moştenită, iar scrisul a venit din plăcerea asta, dar destul de târziu am început să-mi pun problema conştiinţei sociale. Cred că depinde de cât de important sau de insignifiant te simţi ca artist într-un anumit punct al vieţii tale – care e punctul în care ai curaj să spui că da, contează ce scriu eu pentru societate. La început poate nu simţeam asta şi pentru că nu eram vizibilă, dar oricum nu mi-am pus problema aşa. E o chestie care a venit în timp, şi da, poate a fost influenţată şi de faptul că am devenit mai vizibilă. 

FOTO Alex Gâlmeanu

„Examenul de literatură din facultate a fost o tortură pentru mine“ 

Care ai spune că sunt cele mai importante etape din formarea ta ca scriitoare? 

Am început să scriu de foarte mult timp, din şcoala primară scriam poezii, şi a fost o activitate constantă de atunci. Un moment important a fost în liceu, când am întâlnit un profesor de română la cenaclu, eu fiind într-o clasă de informatică. Asta a fost prima mea luptă câştigată în drumul către filologie, faptul că am reuşit să-i conving pe ai mei să mă duc la Litere, nu la Politehnică. În facultate, la Cluj, am trecut de câteva ori prin cenaclul Echinox, dar au fost destul de traumatizante întâlnirile acelea. Erau critici foarte aprige. După ce am terminat facultatea, am rămas prietenă cu unii de acolo, care erau în redacţie, şi am mai povestit despre asta. Era foarte amuzant că ei voiau să fie aşa, foarte agresivi cu toţi cei care aveau curajul să se afişeze acolo. Experienţa asta mai mult m-a speriat. 

Anii facultăţii cum au arătat?

Din facultate am ieşit cu o mare frustrare – era prea mult, prea copleşitor, bibliografiile erau imense şi pricepeam prea puţin din baza de teorie; treceam în galop prin toate. Nu aveam nişte discuţii aşezate despre bibliografiile acelea – trebuia să citeşti mult, să bifezi multe, la examen să scrii mult. Examenul de literatură a fost o tortură pentru mine, pentru că trebuia să produci multe pagini, iar eu sunt mai expeditivă – dacă am două idei, le scriu în două paragrafe şi restul, până la zece pagini, nu mai ştiu ce să fac. Am fost într-o facultate în care se preţuia foarte mult acest lucru, trebuia să generezi mult text. E ciudat, pentru că ai zice că cineva care se pricepe la scris n-ar avea probleme, dar pentru mine era tortură. Examenele de la cursurile de limbă, în schimb, îmi plăceau mult mai mult.

Cât a contribuit facultatea la cariera ta?

Nu ştiu în ce măsură m-a format facultatea ca scriitoare. Am fost liberă să descopăr autori care îmi plac de-abia apoi, când m-am eliberat de toate bibliografiile acelea stufoase care nu-ţi dădeau timp liber. După ani, m-am întors la nişte autori care erau în listele acelea interminabile, am descoperit de ce îmi plăceau ori nu-mi plăceau. Am fost nevoită să reiau lucrurile acelea şi să-i citesc aşa cum trebuie să-i citeşti, nu ziua şi romanul, ci pe îndelete şi încercând să înţeleg nişte lucruri.

Care ai spune că au fost câţiva autori care ţi-au influenţat stilul şi temele abordate?

Pot să spun autori pe care îi citesc cu plăcere. Nu ştiu ce de unde vine în stilul meu, nu sunt foarte conştientă de surse, nu ştiu ce şi cum s-a decantat. Am avut o foarte mare pasiune pentru proza scurtă americană, Cheever şi Carver, pentru Salinger, pe care nu l-am mai citit de mult timp. Mi-a plăcut Hemingway, mi-a plăcut Cehov. Toţi marii bărbaţi ai literaturii clasice (râde). În ultimii ani caut mai mult proză feminină şi am câteva autoare pe care le ştiu şi pe care le admir, precum Olga Tokarczuk, pe care o ştiu dinainte să ia Nobelul. Lucram întâmplător ca redactor la Editura Art când se pregătea „Rătăcitorii“. Pe lângă ea, îmi plac foarte mult Jeanette Winterson, Rachel Cusk şi Zadie Smith, iar acum încerc să descopăr şi literatura rusă contemporană. 

Pe cont propriu

Dincolo de lecturi de care nu aveai timp în facultate, cum a arătat apoi activitatea ta din punct de vedere al scrisului?

După facultate, am fost o perioadă de câţiva ani pe Club Literar, un cenaclu online, dar am prins de-abia ultimii ani de existenţă ai lui, mai mult cei din generaţia douămiistă s-au format acolo. În afară de asta, nu am avut alte forme de apartenenţă la grupuri literare ori cenacluri, n-am avut nici figura mentorului de la cenaclu. Cred că am apărut în lumea asta într-o vreme în care se cam dizolvau grupurile, cenaclurile şi ideea de mentorat. Sentimentul de apartenenţă la un grup artistic nu cred că l-am avut niciodată.

Cum arată formarea unui scriitor în prezent?

Cred că rămâne tot un efort individual. Cursurile de creative writing nu sunt neapărat nişte instituţii, ci nişte servicii plătite – e ca şi cum m-aş duce eu să fac ore de desen ori să învăţ o limbă străină, eu aşa le văd. Cred că e ok că lucrurile stau aşa, că nu mai sunt pe piedestal nici literatura, nici mentorul, nici scriitorul. E important pentru toată lumea, scriitori şi public, să vadă scrisul ca o profesie şi să fim mai conştienţi de munca presupusă. Cred că e mai sănătos să fie aşa.

O profesie care adesea e neclar cum te întreţine. Cum arată efortul acesta de jonglare între joburi şi scris?

Eu am avut ultimul job de birou până la finalul lui 2015. Asta înseamnă că în ultimii şase ani am fost pe cont propriu, şi fac, pe lângă scris, multe alte lucruri din care încerc să-mi adun venituri: traduc, redactez, fac auxiliare şcolare, proiecte finanţate de AFCN. Nu-mi vin banii din vânzarea cărţilor. Tocmai am dat o proză scurtă la o revistă pentru un onorariu de 100 de lei, deci sunt simbolice aceste încasări. Veniturile vin din alte mici proiecte care ţi se propun pentru că eşti cunoscut ca scriitor. De asta mi se pare că cine vrea să stea la cutie, şi să nu fie vizibil, să nu aibă cont de social media, are parte de un lux dacă îşi permite să facă asta. Eu nu-mi permit asta, deşi mi-ar plăcea foarte mult. Vorba unei prietene: „Ne peticim veniturile“. Faptul că eşti pe cont propriu îţi permite să-ţi aloci câteva luni pentru scris atunci când simţi că ai o poveste şi nu mai poate aştepta, iar asta e fain. Cu siguranţă, un job de birou ar fi prea epuizant pentru mine – n-am energie să fiu şi la birou, să scriu şi noaptea pe colţul mesei din bucătărie. Ştiu pe cineva care a scris nişte proze pe telefon în trafic, când era blocat. Eu am, totuşi, nevoie de un laptop, de un birou, de un scaun.