L-au făcut de ruşine pe Ivan Patzaichin! Au făcut de ruşine România!

Jocurile Olimpice, Londra 2012. Ultima zi a finalelor la kaiac-canoe. După dezastrul suferit de „flota” României la canotaj, care nu a luat nici măcar o singura medalie, atenţia iubitorilor sportului, şi numai, se mută spre probele de kaiac-canoe. Aşteptările sunt, însă, deşarte. Cei din urmă sportivi români care au concurat în finalele de la kaiac-canoe se clasează pe locurile din coada clasamentului. Au făcut România de ruşine. L-au făcut pe Ivan Patzaichin să se înroşească. Este pentru prima dată din 1964, când România nu obţine nicio medalie la sporturile nautice!

Nu vom căuta să analizăm cauzele acestui imens insucces. Probabil motivele care au dus la acest eşec sunt multiple. La fel ca şi scuzele! Ne vom aduce aminte, însă, de un om, căruia îi era ruşine să vină „acasă” de la Olimpiade „fără aur”. Un om care a concurat cu pagaia ruptă în calificări şi care în finală şi-a zdrobit toţi adversari. Pentru cei mai mulţi dintre români numele lui este arhicunoscut, a adus cinste şi onoare României la toate competiţiile la care a participat, îl cheamă: Ivan Patzaichin. I se mai spunea: „Amiralul”. Simpla rostire a acestui nume producea în vremea în care a concurat panică şi deznădejde printre adversari.

Prima Olimpiadă, prima medalie de aur

Născut printre stufărişurile Deltei Dunării, în localitatea tulceană Mila 23, Ivan Patzaichin, fiul unui pescar şi al unei croitorese, a lăsat în 1967 liniştea „apei de acasă” pentru a lua calea Bucureştiului, având un singur vis: să ajungă campion. Când a pus piciorul pentru prima oară într-o canoe nu ştia „nici măcar să îşi ţină echilibru în barca suplă şi uşoară care nu semăna deloc cu lotca greoaie în care învăţase să vâslească în copilărie”.

Iată ce îşi aduce aminte chiar Ivan Patzaichin despre chinurile începutului în canoe: „În primele două-trei săptămâni mă răsturnam într-una cu ea. Nu puteam să stau nici câţiva metri pe apă la început. Ţin minte că era martie, era şi frig şi tot cădeam în apă, iar la un moment dat chiar îmi era frică să mă mai urc în barcă. Dar apoi a venit Simion Ismarciuc, care a fost mentorul meu. El s-a urcat cu mine în barcă şi m-a învăţat să-mi menţin echilibrul şi să merg drept. E cel mai important lucru, pentru că în canoe este foarte greu să menţii direcţia. Stai în genunchi, dai la rame doar pe o parte şi rişti să te învârţi în cerc. După alte două săptămâni nu mai aveam probleme”.

Luat sub „oblăduire” de clubul Dinamo, după doar un an de pregătire la Snagov, la nici 18 ani a fost trimis să reprezinte România la Jocurile Olimpice din Mexic, la kaiac-canoe. Prima probă în care a concurat în Mexic a fost un eşec. Deşi a condus mai bine de jumătate din cursă, avea să o piardă. Probabil, lipsa de experienţă şi tinereţea au contribuit la pierderea cursei. Înfângerea nu l-a descurajat, ba din contră l-a întărit. A urmat proba de caiac două persoane. Un succes zdrobitor asupra mult mai titraţilor săi adversari. Prima medalie de aur. Începea o hegemonie a lui Patzaichin ce avea să dureze aproape 20 de ani, ce au acoperit 5 Olimpiade de vară: Ciudat Mexico 1968, Munchen1972, Montreal 1976, Moscova 1980 şi Los Angeles 1984.

Cu pagaia ruptă, direct în istorie

Repede anii s-au scurs şi a venit Olimpiada de la Munchen 1972. Având acum o oarecare experienţă, Patzaichin s-a aşezat încrezător la startul probei de canoe simplu. Chiar în primii metri ai probei pagaia cu care vâslea a cedat. Un moment unic pe care îl povesteşte cel care l-a trăit. "În serii, regulamentul prevedea ca în primii 25 de metri cursa să se oprească dacă se rupea o pagaie. Eu am ridicat-o deasupra capului, dar arbitrii poate n-au văzut, deoarece s-a rupt longitudinal. În momentul acela, barca mea a alunecat şi am continuat cursa.

Pentru mine, important era sa menţin direcţia şi să nu mă răstorn, pentru că regulamentul nu prevedea un timp în care trebuia să termin. Am încercat să sosesc, am făcut-o şi după două minute de la finişul celorlalţi, dar tribunele mă aplaudau chiar dacă nu ştiau că am pagaia ruptă. Am fost la cântar, totul a fost în regulă, dar pe buletinul oficial am figurat ca abandon, iar delegaţia de-atunci a făcut o contestaţie şi după o noapte am fost acceptat în recalificările pe care le-am câştigat, ca apoi să reuşesc să înving şi în semifinalele şi chiar să obţin primul loc în finală, fără drept de apel, cu patru secunde avans, în ultima parte chiar fără să trag", avea să declare Patzaichin.

La cele 5 Olimpiade la care a concurat a câştigat, şapte medalii: doar aur şi argint! Medalii de aur a câstigat la: Mexic 1968, Munchen 1972, Moscova 1980, Los Angeles 1984. Argint - Munchen 1972, Moscova 1980, Los Angeles 1984.

„Îmi era ruşine să vin acasă fără aur! Nu puteam să vin doar cu un bronz!”

Ivan Patzaichin avea să domine clar şi Campionatele Mondiale la care a participat. Momentul Belgrad este definitoriu pentru întreaga sa carieră. „La Mondiale, în 1982, la Belgrad, în prima zi, am luat bronzul şi era musai să iau şi aur. Altfel, mi-era ruşine să vin acasă. Mai rămăsese proba de 10.000 de metri. Am luat startul împreună cu Toma Simionov şi în primii 500 de metri a fost o busculadă şi ni s-a spart barca. Luam apă şi barca se ducea la fund. Am tras la margine şi eram pregătiţi să abandonăm. Şi atunci am avut o idee. Am lovit cu pumnul lemnul în zona în care se produsese spărtura şi bucata desprinsă s-a aşezat la loc. Adversarii luaseră avans, dar proba era lungă. La 8.000 de metri i-am prins şi am câştigat. Poate dacă în prima zi am fi luat aur, am fi abandonat la 10.000 de metri, dar nu puteam să vin doar cu un bronz acasă", declară Patzaichin.

„N-am tras niciodată pentru recompense”

Dacă astăzi primele pe care le primesc sportivii pentru medaliile pe care le câştigă echivalează cu o mică avere în România, pe „vremea” lui Patzaichin lucrurile stăteau diferit. „Eu n-am tras niciodată pentru recompense. Pentru Jocurile Olimpice luam cam 10.000 de lei, erau două-trei salarii. Eu toată cariera mea nu am ţinut niciodată la bani, la grade, la casă. Eram atât de sigur că şi la anul voi câştiga o medalie încât, dacă nu-mi dădeau ceva, ziceam: <<Bine, poate îmi vor da la anul>>”, îşi aduce aminte canoistul.

Palmaresul lui Ivan Patzaichin la Campionatele Mondiale este mai mult decât impresionant. A câştigat 22 de titluri la 11 ediţii: Copenhaga 1970, Belgrad 1971, 1975, 1978 şi 1982, Tampere 1973 şi 1983, Mexico 1974, Sofia 1977, Duisburg 1979 şi Nottingham 1981. A cucerit 9 medalii de aur C-1 (canoe simplu, n.r) 1000 m: 1973, 1977; C-1 10000 m: 1978, C-2 500 m: 1979, C-2 1000 m: 1970, 1981, 1983; C-2 10000 m: 1982), 4 medalii de argint (C-1 1000 m: 1975, C-2 1000 m: 1971, C-2 10000 m: 1981, 1983) şi 9 medalii de bronz (C-1 500 m: 1971, 1973, 1974; C-1 1000 m: 1974, 1978, 1979; C-1 10000 m: 1974, 1977, 1979).

În loc de concluzii, o singura întrebare: Se vor putea uita sportivii români care au reprezentat ţara la Jocurile Olimpice de la Londra, la sporturile nautice, în ochii lui Ivan Patzaichin? Dumneavoastră ce credeţi?