Istoricul Oliver Jens Schmitt: „Ceea ce aţi trăit în ultimii 30 de ani este cea mai bună perioadă din ultimii 100 de ani”

Recent, la editura Humanitas, a apărut „România în 100 de ani.Bilanţul unui veac de istorie”, de Oliver Jens Schmitt.  La evenimentul de lansare de la Bookfest, Gabriel Liiceanu şi autorul au vorbit despre volum, atrăgând atenţia că mulţi l-ar putea considera o „carte neagră a istoriei româneşti recente”. De fapt, autorul cărţii, un istoric din afară, a încercat să ofere o imagine corectă a istoriei poporului român.

„România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie”, de Oliver Jens Schmitt (45 de ani), se află în top 5 cele mai vândute cărţi ale editurii Humanitas. Profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena, Schmitt a explicat că intenţia sa nu a fost să scrie „o carte neagră a istoriei româneşti recente”, mesajul pe care încearcă să îl transmită între coperţile cărţii fiind unul pozitiv: axarea, în anul Centenarului, nu pe istorie, ci mai degrabă pe prezent. 

Scriitorul şi editorul Humanitas, Gabriel Liiceanu, consideră că dacă un discurs din afară nu este flatant, atunci, există o mare şansă ca acesta să fie adevărat.  Ochii de străin ai lui Schmitt s-ar putea să fie capabili să scanzeze cu o mai mare acurateţe istoria românească, cercetarea sa bazându-se, de asemenea, şi pe informaţiile mai multor istorici români. Ca orice astfel de cercetare, există un criteriu pe baza căruia autorul scrie istoria celor 100 de ani- aici, dintr-o perspectivă liberală, unde se au în vedere valorile democraţiei şi cât de lezate sunt acestea. 

În 2009, Schmitt publica o carte despre Skanderbeg, eroul naţional al Albaniei, în care argumenta că acesta ar fi avut, pe linie maternă, strămoşi sârbi. Descoperirea a fost considerată o blasfemie, iar traducătorul cărţii, Ardian Klosi „s-a sinucis pentru că n-a făcut faţă presiunii opiniei publice asupra lui şi a copiilor lui la şcoală”, a spus Liiceanu. 

Condiţiile prielnice de astăzi: societatea civilă

Ceea ce propune autorul volumului este o trezire: să conştientizăm, ca popor, că cel mai bun moment pe care îl avem este prezentul. Liiceanu a completat această idee punctând că avem la momentul prezent, condiţii pe care nu le-am mai avut niciodată. Un exemplu ar fi societatea civilă care a apărut în decembrie 1989, sau manifestările celei din ianuarie şi februarie 2017. 

„Sunt tresăriri  ale societăţii civile fără precedent în istoria noastră”- Gabriel Liiceanu. 

Liiceanu: cea mai bună carte publicată de Humanitas în acest an 

Deşi consideră că este periculos să foloseşti superlative, pentru că denotă din partea celui dispus să le folosească o anumită superficialitate, pentru Liiceanu, fără nicio rezervă, cea mai importantă carte pe care Humanitas a scos-o în ultimul an, este „România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie”. 

Motivul? „Ne spune un adevăr pe care noi nu l-am cunoscut şi pe care îl vom asimila cu o extrem de mare dificultate. Câţi dintre noi acceptă o fotografie care nu a trecut prin Photoshop? Câţi dintre noi au acceptat fotografii de familie care nu au trecut prin retuşul fotografului? Toate fotografiile care intră în albumele de familie sunt retuşate. Noi trebuie să dăm bine în poze. Nimeni nu suportă o imagine a lui care, semănând cu realitatea, este una neflatantă. Câţi dintre noi sunt dispuşi ca în privinţa fotografiei care este a istoriei poporului nostru, să o privească fără retuşuri? Toate istoriile naţionale...s-au făcut întotdeauna cu complezenţă. Marele nostru istoric, Iorga, a scris o istorie a poporului nostru care ne flata. Când Lucian Boia a venit să dezbrace de haine mitologice istoria României, a stârnit valuri de proteste, de furie, de supărare. Saltul de la cum arăt eu la cum arată poporul meu e foarte greu de făcut. Dacă eu arăt bine şi mă consider prezentabil şi am fotografii care îmi plac, atunci vreau ca şi fotografia poporului meu să fie cât se poate de frumoasă”.

Avem de ales mereu între pasiunea pentru adevăr şi pasiunea pentru noi înşine, mai crede editorul Humanitas. Vorbind despre adevăr, un istoric riscă să nemulţumească opinia publică. Acesta trebuie să aleagă: fie îşi respectă statutul de om de ştiinţă, fie sentimentele opiniei publice care trebuie flatate, fie face o plecăciune puterii politice. 

„...atunci când istoria noastră este privită cu ochi lucizi, ajungi ca în multe puncte ale ei, să nu o iubeşti, să nu fi mândru cu ea”- Gabriel Liiceanu. 

Schmitt: Ultimii 30 de ani, cei mai buni din istoria românească  

„Dacă aplicaţi acest sistem care spune că valorile democratice, un stat de drept, instituţii de stat puternice şi funcţionale este sistemul normativ, atunci trebuie să spunem că ceea ce aţi creat, ceea ce aţi trăit dumneavoastră în ultimii 30 de ani a fost, probabil- cu toate greutăţile perioadei de tranziţie care a fost o perioadă care a produs suferinţă socială şi politică- cea mai bună perioadă din ultimii 100 de ani”- Oliver Jens Schmitt.

Pentru a-şi motiva concluzia, autorul invocă justiţia. S-a creat în aceşti ani o justiţie care nu este aservită unei singure clase, fiind una profesionită. În plină criză constituţională, procurorii care au reacţionat au făcut dovada unui curaj extraordinar, mai crede autorul.

„Curajul civic nu are o tradiţie foarte mare în societatea românească. Cei care au contribuit la naşterea spiritului civic sunt eroi ai centenarului.”-Oliver Jens Schmitt.

Liiceanu susţine ideea lui Schmitt, adăugând că „niciodată ca astăzi nu am fost prinşi într-o conjunctură internaţională atât de favorabilă”. România este într-o alianţă euro-atlantică, nemaifiind doar o pradă pentru state mari cum a fost cazul cu Germania lui Hitler sau cu Rusia lui Stalin.