Istoria ca naraţiune

Neagu Djuvara (96 de ani) a scris, pe lângă tratate de istorie, şi volume de proză

Aşa cum susţine şi Neagu Djuvara, ştiinţa istoriei trebuie să aibă în vedere particularul, irepetabilul, imprevizibilul, nicidecum regula, norma.

Am citit mai demult cartea lui Neagu Djuvara, „Există istorie adevărată", ajunsă la a V-a ediţie la Humanitas, cu interesul cu care i-am citit toate cărţile şi, dacă n-am scris până astăzi despre ea, singura explicaţie care îmi trece prin minte este că nu-i venise timpul. Aşa că a trebuit s-o recitesc, ceea ce n-a fost o dificultate, ci, din contră, m-a ajutat s-o înţeleg mai bine.

Naraţiunea şi naratorul

De la început am ştiut că un discipol al lui Raymond Aron nu putea vedea în istoria ca disciplină („Geschichte" a nemţilor) altceva decât „încercarea de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă". Aşadar, de a considera că istoria este o naraţiune, iar istoricul, un narator.

Dar oare n-a fost naraţiune istoria la începuturile ei, în ceea ce am putea numi preistoria disciplinei, odată cu marile naraţiuni fondatoare, „Ghilgameş", „Iliada", „Eneida", şi n-a redevenit naraţiune în secolul XIX, la istoricii nemţi, precursori ai „istoriei critice" a lui Aron? 

Definiţia aceasta spune un lucru foarte simplu: istoria reală nu se desfăşoară conform unor legi, nici în virtutea unor cauze, nici în perspectiva unui scop. Ceea ce Hayek şi Popper susţineau încă din anii 1940 ai secolului XX. Istoria ca disciplină se ocupă cu viaţa colectivităţilor omeneşti şi a indivizilor în decursul timpului, nu cu a instituţiilor ori cu a documentelor materiale care folosesc mai degrabă sociologiei (istorice) concepute de Marx sau de Braudel.

Istoria adevărată, vorba lui Djuvara, are în vedere particularul, unicul, irepetabilul, imprevizibilul, impredictibilul şi nicidecum legitatea, regula, norma ori un oarecare sens presupus.

Fapte reale sau fictive

Viaţa ca atare în mişcarea ei continuă este însă şi obiectul literaturii. Naraţiunea devine cu atât mai legitimă ca mijloc de a relata faptele sau evenimentele trecute. Istoricul, apoi, nu se scaldă de două ori în aceeaşi apă, de unde faptul că trecutul povestit nu e niciodată acelaşi de la un istoric la altul, cum nu e nici viaţa povestită de literatură.
Sigur, istoricul, ca şi naratorul, nu se mărgineşte să povestească.

El se străduieşte să dea faptelor, fie reale, fie fictive, o anumită coerenţă, să le facă plauzibile (nici faptele reale, nici cele fictive nu sunt neapărat plauzibile în afara strădaniei istoricului sau a naratorului), să reconstituie întregul din detalii şi chiar din firimituri, să analizeze şi să sintetizeze. Acesta e, de altfel, sensul „critic" al istoriei la Aron.

Să nu ne lăsăm înşelaţi de faptul că naratorul de ficţiuni inventează, el, faptele: are nevoie de un spirit critic asemănător cu al istoricului. De aceea am ales dintre modurile literare naraţiunea şi nu poezia. Poezia se caracterizează prin intuiţie şi fantezie. Djuvara se referă totuşi în ultima frază din carte la poet.

 Poetul nu-şi scrie decât propria istorie. Prozatorului, fie şi în versuri, ca odinioară, îi revine acest rol, el fiind acela care îmbracă vestmintele istoricului adevărat. Imaginaţia ocupă în naraţiune un loc mai potrivit cu istoria decât lirismul. Naraţiunea rămâne critică, oricâtă invenţie subiectivă ar conţine, spre deosebire de poezie, care rămâne invenţie subiectivă, oricâtă critică ar conţine.

N-am a-i reproşa lui Djuvara decât un fleac (Revoluţia rusă din 1917 a avut loc pe 24, nu pe 25 octombrie 1917, pe stil vechi) şi o absenţă din bogata bibliografie a cărţii,  aceea a lui G. Călinescu, autor în 1946 a unui eseu despre istorie pe care o socoteşte, inspirat de aceiaşi istorici nemţi din secolul XIX, „sinteză epică" şi „ştiinţă inefabilă". Mă gândesc la Tucidide şi la Herodot, unul ispitit de epică, dar nu neapărat capabil de sinteză, altul, de ştiinţă, dar nu neapărat inefabilă.

"Istoricul nu  se scaldă de două ori în aceeaşi apă, de unde faptul că trecutul povestit nu e niciodată acelaşi de la un istoric la altul, cum nu e nici viaţa povestită de literatură."

"Sigur, istoricul, ca şi naratorul, nu se mărgineşte să povestească. El se străduieşte să dea faptelor, fie reale, fie fictive, o anumită coerenţă, să le facă plauzibile."