INTERVIU Violonistul Valentin Șerban și pianista Daria Tudor, despre muzică, talent și concertul „Violin in love“, parte a seriei „Moștenitorii României muzicale“

0
0
Publicat:

Doi dintre cei mai talentați tineri ai muzicii clasice internaționale, violonistul Valentin Șerban și pianista Daria Tudor, susțin un recital... romantic, pe scena Sălii Radio, duminică, 12 februarie.

Valentin Șerban și Daria Tudor, doi tineri geniali. FOTO: arhiva personală
Valentin Șerban și Daria Tudor, doi tineri geniali. FOTO: arhiva personală

Sunt doi tineri cu care România se poate mândri, doi muzicieni care fac o performanță remarcabilă în viața lor profesională. Violonistul Valentin Șerban (32 ani) și pianista Daria Tudor (25 ani) apar împreună pe scenă Sălii Radio duminică, 12 februarie, ora 18.00. El, câștigător al Concursului Enescu, ediția 2020-2021, ea, una dintre cele mai căutate pianiste acompaniatoare din România care activează la nivel internațional. Sub titlul “Violin in love” propun Sonata nr. 4 de Ludwig van Beethoven, Trei romanțe op. 22 de Clara Schumann și Sonata nr. 2 de Robert Schumann. Recitalul face parte din seria “Moștenitorii României muzicale” organizată de Radio România Muzical, Artexim și Rotary Club Pipera. Biletele la recitalul susținut de violonistul Valentin Șerban și pianista Daria Tudor la Sala Radio, duminică, 12 februarie, ora 18.00, sunt disponibile în rețeaua iabilet.ro. 

Interviu realizat de Cristina Comandașu

Ce este muzica clasică pentru voi?

Daria Tudor: Pentru mine, muzica clasică este muzica cu care am crescut, e muzica la care ai mei au ales să mă ducă când aveam 3 ani. Conceptul de muzică clasică a apărut în viața mea odată ce am crescut și am descoperit alte genuri muzicale, care ele pentru mine au primit un titlu. Este muzica cea mai aproape de sufletul meu pentru că așa am fost crescută. Restul... muzică pop și muzică rock… le pot descrie mult mai ușor, pentru că știu de ce se cheamă așa: știu care sunt ritmurile care le definesc, care sunt instrumentele care le definesc, care sunt formațiile. La fel și jazz-ul. Pentru mine, e un concept clar ce înseamnă muzică de jazz și de ce n-am să fac eu asta din punct de vedere profesional. Muzica clasică mi-e foarte greu s-o definesc pentru că mi se pare că nu are nici început, nici sfârșit; eu, situându-mă în mijlocul ei, nu pot să văd nici începutul, nici finalul. Este, pur și simplu, muzica care îmi e mai aproape, care mă definește pe mine. Așa că mi-e greu să zic ce înseamnă, dar îmi pot imagina că din afară se vede ca o muzică poate mai grea decât cele pe care eu le pot defini. De ce? Nu știu să explic, dar mi-aș dori să veniți la concert ca să vă dați seama că nu-i atât de grea.

Valentin Șerban: Ca și Daria, eu am avut norocul de a face parte din lumea asta datorită părinților. Nu am ales eu, cum cred că rar se întâmplă ca un copil de 6 sau 7 ani să zică ”Mami, mami, eu vreau să cânt la vioară!” Cazurile Enescu sunt foarte rare. Dar, am avut marele noroc să fac parte din lumea asta, deși am crescut în paralel cu jazz, cu rock și, sigur, sunt atât de diferite, dar sunt, cumva, urmarea inevitabilă a muzicii clasice.

De ce spui că ai avut noroc să faci parte din lumea muzicii culte?

Valentin Șerban: Pentru că nu mi-aș dori să fac altceva. E, cumva, inevitabil, când îți petreci 90% din timp făcând asta, că altfel nu poți să faci performanță, nu poți să atingi un nivel înalt, e oricum subiectiv spus, dar un nivel înalt într-un domeniu fără sfârșit. Deci, trebuie să-ți dedici viața cumva, așa că de asta spun ”norocos”, deși sunt momente în care nu mă foarte consider, dar face parte din viața asta instabilă, emotiv-sentimentală, psihică a artiștilor. Nu ai încotro; când sapi, dai de adâncimi nedorite, câteodată, dar face parte din tot actul acesta.

image

Lucrați într-un domeniu foarte îngust din lumea aceasta, foarte profund, foarte adânc, iar oamenii vă definesc pe voi ca fiind talentați. Ce înseamnă pentru fiecare dintre voi a fi talentat?

Valentin Șerban: Eu am puțină repulsie față de cuvântul ăsta. Sigur că talentul este enorm de important, dar are o imagine așa, boemă, ești îmbrăcat frumos, scoți vioara și cânți sau te duci și cânți la pian, vai, ce frumos! Dar nu știe nimeni că stai, câteodată, în cameră și te dai cu capul 10 ore de pereți ca să iasă ceva ce nu iese până la urmă… Da, talentul e și subestimat și supraestimat în același timp. Nu se poate fără, dar o mare parte este frecușul zilnic, care nu mai ține de talent.

Daria Tudor: Momentan, sunt în punctul în care descriu talentul radical, spunând că atâta timp cât ai ritm și auz, ești talentat. Poate că e prea radical, poate că sunt într-un punct în care văd lucrurile în alb și negru… mi se pare că ce urmează după este educarea urechii, este educarea auzului prin deschidere de orizonturi, prin mers la concerte, prin diverse timbruri, prin oamenii pe care-i ai alături și prin oamenii cu care colaborezi. Urechea poate fi, atâta timp cât ea percepe înălțimi și ritm, poate fi educată. Și cu cât e educată de mică în direcția bună, cu atât mai mult randament va da. Se spune de multe ori, da, există o ușurință a unor oameni, o ușurință poate peste măsură, dar există și un auz interior extrem de dezvoltat al altor oameni, care nu e la fel de vizibil din afară. Și, cumva, uitându-mă la mine și la procesul prin care am trecut eu, îmi dau seama că tot ceea ce înseamnă acum frază este o acumulare de cunoștințe care au fost filtrate de mine și care acum vin automat. Nu m-am născut cu asta, poate alții s-au născut, dar pentru mine a fost o acumulare de cunoștințe care, într-un final, au început să devină ale mele.

Deci, în cele din urmă, e vorba tot de muncă și experiență de viață.

Daria Tudor: E vorba de muncă și experiență. Bineînțeles că mi-aș dori să pot să patinez și sunt în stare să stau pe două patine și să fac trei pași. Asta nu înseamnă că pot. Dar nu zic nici că ar fi imposibil. Merită încercat. Asta am făcut în muzică.

Sinceritatea, de bază pe scenă

Ce vi se pare cel mai important în momentul când apăreți pe scenă să cântați? Când cântați, ce vi se pare cel mai important?

Valentin Șerban: Sinceritatea. Să fii sincer în cântat, deși, spre marea mea dezamăgire, foarte des și mare parte din artiști nu practică asta. Ori că sunt forțați de mici să nu fie sinceri, ori că… e mai greu. E greu să explic asta. Eu observ foarte repede. Într-un minut, dacă am văzut un artist, știu dacă-i sincer în cântat sau încearcă să facă ceva ce nu-i vine natural. Pentru mine, asta e, dar nu e mereu văzut bine. Sincer poate să fie rece, poate să fie neinteresant câteodată, poate nu e destul de accesibil, dar eu prefer varianta asta.

Daria Tudor: Sunt de acord cu Vali. Și pentru mine sinceritatea este cel mai important lucru; pentru asta, eu, făcând în mare parte muzică de cameră, ca să ajung în punctul ăla, îmi doresc să pot să cânt cu oameni în care am încredere și de la care știu că primesc încredere chiar și în momentele în care emoțiile ne pot domina. Există momente în care, din cauza emoțiilor neconstructive, oamenii se închid în propria persoană și, practic, tot ceea ce s-a lucrat, cât de bine s-a lucrat în spate, nu mai iese la iveală. Se întâmplă și e, poate, păcat, dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că și lucrurile astea se pot educa. Și, pentru mine, cu cât am oameni apropiați în care am încredere, cu atât e mai mare bucuria de a cânta pe scenă și cu atât siguranța mai mare că actul artistic o să fie cât se poate de sincer în momentul respectiv.

Mai aveți emoții pe scenă? Cum faceți să le depășiți?

Valentin Șerban: Spre dezamăgirea mea, emoțiile nu îmi scad, deși cred că nu se poate fără. Cred că e ceva ce fructifică cumva actul acesta și-l dezvoltă. Și-n momentele alea de incertitudine sau dezechilibru, cum a zis Daria, în care ne acaparează și poate nu e la fel de stabil, cred că dau o mare șansă de a crea ceva. Am pățit de multe ori să mă aștept să ascult și să zic ”momentul ăla a fost dezastru!”, dar să descopăr însă că este interesant… e foarte rar. Eu, cel puțin, poate m-am mai obișnuit cu ideea de a avea emoții, dar nu le pot controla. Le am în continuare.

Daria Tudor: Am niște emoții cumplite înainte de a mă urca pe scenă, pe care nu le pot controla, nu am nici o șansă să le controlez. Acum, recent, din momentul în care încep să cânt, destul de rar să apară emoțiile constructive. Mi s-a întâmplat de multe ori și este cumplit. Recent, nu mi s-a mai întâmplat asta, dar emoțiile de dinainte de cântat nu le pot descrie, e ceva total irațional, nu ține nici de pregătirea de dinainte, de nici o decizie pe care o pot luat… corpul e cu treaba lui, mintea mea - cu treaba ei… e un dezastru total în ziua cântatului. De un lucru mi-aș dori să scap, de mâinile reci gheață. Dacă aș putea, aș fi cea mai fericită cu tot cu emoții, nu pot, asta e.

Dincolo de scenă

Spuneți-ne câteva aspecte obișnuite din viețile voastre.

Daria Tudor: Îmi place să beau cafea. Îmi place să stau de vorbă cu oamenii și asta nu e bine, pentru că dacă mă apuc să vorbesc, mă uită Dumnezeu vorbind. Și îmi place să vorbesc cu oamenii unu la unu, sunt conversațiile mele preferate. Îmi displac petrecerile. Nu știu dacă asta e de oameni normali, poate mă reprezintă ca un muzician dubios, poate altora le plac petrecerile… mie nu-mi plac sub nici o formă. Îmi plac câinii. Pisicile… când nu sunt ale mele, cu tot dragul.

Valentin Șerban: Da, cred că avem oricum partea asta, o parte de oameni obișnuiți să zic, și partea de artist, care nu prea se infiltrează prin societate. Cu petrecerile, da, mă regăsesc total… mă pun în colțul meu și plec după o jumătate de oră. Dar cred că avem și noi activități total normale… adică, îmi plac pisicile, că-mi plac, e puțin spus. Fac puzzle și, da, beau și eu cafea sau mai fumez o țigară sau stau de vorbă cu puțini oameni, că nu rezist prea mult. Dar cred că e ceva destul de comun.

Tu ești din Brașov. Nu mergi pe munte?

Valentin Șerban: Când sunt în Brașov, merg pe munte, dar asta fac nu numai artiștii, da-s cam leneș și merg rar. Dar și lenea e… nu numai artiștii au lene…

Daria Tudor: Exact. Și nouă ne e lene. Gătesc o dată pe an, de Crăciun.

Valentin Șerban: Nu știu să gătesc, la fel ca mulți neartiști.

Voi faceți o meserie care, de fapt, e foarte grea, foarte solicitantă din multe puncte de vedere, inclusiv fizic. Să stai să studiezi atâtea ore cocoșat pe pian sau cu bărbia pe călușul viorii nu e tocmai cel mai simplu lucru, dar totuși o faceți și continuați să o faceți în fiecare zi. Ce vă motivează?

Valentin Șerban: Eu, personal, nu știu ce mă motivează. Chiar m-am întrebat de foarte multe ori. Am ceva de mic în mine care mă trage spre a face mai bine și mai mult, dar nu știu exact. Parte, sunt sigur că e din frustrări. Cred că trebuie să fim conștienți de asta, că sunt anumite laturi care ne motivează. Vrem să excelăm pe o anumită parte, pentru că pe alta ne simțim nemulțumiți. Sunt sigur că asta e o parte. Dar, nu știu dacă am ceva din naștere sau e social, dar explicație nu am. E ceva ce mă împinge.

Daria Tudor, o artistă de talie internațională. FOTO: arhiva personală
Daria Tudor, o artistă de talie internațională. FOTO: arhiva personală

Totuși, spune-mi ce te-a motivat să ieși pe scenă – și cred că acela a fost, așa, un moment de referință; pentru mine, cel puțin, care am urmărit, a fost de referință – în finala Concursului Enescu?

Valentin Șerban: În momentul ăla nu prea ai încotro! Am plâns puțin înainte, până să îmi schimb personalitatea și să am puterea de a ieși pe scenă. Nu știu… în momentele alea îți dai seama că ți-ai dedicat întreaga viață ca să ajungi acolo. Cel puțin pentru mine nu era cale de întors. Sigur, sunt foarte dramatic. Pentru alții, e mai natural. Pentru mine a fost un moment cheie. Eu, deși nu știu în ce măsură mai par, dar sunt introvertit, sunt timid, și am egoul unei persoane care vrea să fie în centrul atenției, dar lucrurile astea se bat cap în cap. Și-atunci, vreau și eu pe scenă, dar asta mă apasă. E un sentiment pe care nu pot să-l explic încă.

Daria Tudor: Eu nu înțeleg ce m-a motivat până acum vreo câțiva ani. Acum știu ce mă motivează. A început să-mi placă, dar până acum nu știu ce m-a motivat. Nu știu cine m-a ghidat, cum de eu, de la 4 ani până la vreo 17, am făcut asta. De la 17 ani știu să explic de ce și, pe măsură ce fac mai mult, cu atât mă trezesc de dimineață mai motivată să continui. Probabil că tot din mai multe frustrări, din bucurie – de asemenea, din dorința de a-mi schimba și felul de a fi, pentru că toate emoțiile astea despre care vorbim și toate stările prin care trecem sunt, până la urmă, tot o modalitate de a te cunoaște pe tine. Și, văzând ce nu funcționează în cântat, îți dai seama ce, de fapt, nu funcționează nici în viața reală. Și, cumva, având experieța muzicii de atâția ani, e mai ușor să schimbi întâi acolo, ca după aceea să te simți confortabil și să revii asupra a ceea ce era de fapt problema. Lucrurile astea mă motivează zilnic, sunt procese de conștiință, sunt… probleme existențiale.

Robert Schumann, un personaj "ca o piesă de teatru"

Ceea ce propuneți voi la Sala Radio duminică este, de fapt, tot un parcurs printre sentimente. Ce faceți voi creează un nou chip pentru Beethoven, pentru Robert Schumann și Clara Schumann. Aș vrea să vă rog să îmi faceți un portret al acestor compozitori pe care-i cunoașteți atât de bine din partiturile lor. Și să începem cu Clara Schumann.

Daria Tudor: Am aflat de ea de dinainte ca ea să devină o emblemă a muzicii clasice moderne pentru simplul fapt că ea e femeie. Clara Schumann a existat cu mult înainte de feminism și a făcut ce a făcut fără vreo mișcare de masă. Și, pentru mine, ea a fost un exemplu de un caracter extraordinar de puternic, o femeie care a știut să iubească, a știut să fie prietenă și a știut să fie profesionist, cel puțin din ceea ce noi citim, din materialele care nouă ne revin. Mi-aș dori – recunosc că mi-aș dori – să pot să mă întorc în timp și să mă uit la ceea ce a însemnat, așa, fără să intervin, să mai văd o dată ce a însemnat Robert Schumann împreună cu Clara Schumann și, pe deasupra, Johannes Brahms. Pentru că mi se pare un lucru care bate science fiction-ul și, dacă a fost așa cum s-a scris, a fost minunat. Mi-aș dori să văd asta. Și, pentru mine, Clara Schumann este poate un ideal de feminitate și de femeie care muncește, în același timp.

Cât de mult te identifici tu, Valentin, cu Sonata a IV-a de Beethoven, care are un caracter aparte printre celelalte sonate beethoveniene?

Valentin Șerban: E grea întrebarea, pentru că tocmai asta vorbeam cu Daria zilele trecute, despre diferitele personalități ale oamenilor și cum ne putem mula câteodată mai natural sau mai greu pe o anumită muzică. Cum mie îmi vine mai greu pe clasici. Dacă trebuie să cânt Beethoven, dacă trebuie să cânt Mozart, mi-e mai greu și nu înțeleg exact de ce. Așa că mi-e greu să spun exact cum mă identific cu Beethoven.

Atunci hai să-l portretizăm pe Beethoven, așa cum apare din această sonată.

Valentin Șerban: E o sonată mai timpurie…

Dar care are forța pe care o găsim și în Simfonia a V-a.

Valentin Șerban: Da, cu siguranță. Ce am observat sau cred că am observat este rigurozitatea și, câteodată, o anumită duritate cu care cred că ascunde o mare avalanșă de emoții. Cred că foarte greu se stăpânea, deși pare că avea tehnica asta incredibilă cel puțin în muzică. Acum, în realitate… nu știm cât se putea controla. Sau, din ce știm, nu prea se putea controla. Dar în muzică o face extraordinar. Scoate cele mai mari rafinamente, poate să dea dovadă de duritate și simți pe cele mai fine și sensibile locuri, simți tumultul acela interior care-l frământa intens.

Valentin Șerban, câștigător al Concursului Enescu, ediția 2020-2021. FOTO: arhiva personală
Valentin Șerban, câștigător al Concursului Enescu, ediția 2020-2021. FOTO: arhiva personală

Și ajungem la ultima lucrare din program, care este și cea mai întinsă, și cea mai grea din toate punctele de vedere, această Sonată a II-a de Robert Schumann, care a creat de fapt programul acestei seri. Robert Schumann – un personaj care nu știu cum ar fi văzut astăzi. Un om …

Daria Tudor: … ca o piesă de teatru. Este singur o piesă de teatru.

Cum e Robert Schumann, cum l-ar vedea astăzi oamenii, dacă ar apărea pe stradă?

Daria Tudor: O piesă de teatru cu un singur actor. Un monolog care, de fapt, se transformă în dialog. Un compozitor de care mi-a fost extraordinar de frică. I-am citit majoritatea lucrărilor pentru pian solo – de la cele timpurii, până la cele mai târzii – și n-am îndrăznit niciodată să-i cânt o lucrare pe scenă. Am făcut niște încercări care nu se pun la socoteală, până în 12 ani nu se pune, după care, nu mi-am permis niciodată să-l cânt pentru că, inițial, mi s-a părut o nebunie care nu merită. Apoi, mi s-a părut, poate, cel mai greu de transmis, pentru că de înțeles, în momentul în care aflăm din ce în ce mai multe despre el, devine inteligibil. Dar asta… să fie atât de bine înțeleasă încât să fie transmisă mi s-a părut aproape imposibil.

M-am apropiat de el recent, prin lucrări mici de muzică de cameră și prin Concertul pentru violoncel. Am acompaniat Concertul de violoncel pentru mult timp - este ultima sa lucrare – și, după ani, am zis ok, dacă vine vreodată oportunitatea, am să-l cânt. Și a venit prin Vali. Robert Schumann, în această lucrare și în lucrările de după opus 121, este un cumul de personaje; nu numai Florestan și Eusebiu, ci încă 20 pe deasupra, care gravitează în jurul unui extrovertit și unui introvertit, dar care se și combină de multe ori, care-și formează niște bisericuțe. Noi le vedem în măsuri, în fraze, devin din ce în ce mai mici, se îmbină momente de nebunie bolnăvicioasă cu momente de sinceritate până la lacrimi în decurs de fracțiuni de secundă. E fascinant să încerci să transmiți asta întâi colaborând cu muzicianul de lângă tine și cu lucrarea pe care ți-ai pus-o în față. Mi se pare că e un compozitor care merită studiat și despre care merită citit înainte.

Valentin, tu ai fost cel care ai ales această sonată și ai ținut morțiș să fie această sonată. De ce?

Valentin Șerban: Eu visez la sonata asta de mai mulți ani. Schumann nu are multe lucrări pentru vioară. Eu am studiat concertul și am cântat și prima sonată, cea mică, dar nu mi-au lăsat impresia celei de-a doua sonate. Ce pot să zic de el? Cred că a fost, cu siguranță, un explorator. Cred că s-a luptat cu niște stări atât de intense să le stăpânească în scris, de aceea e, cum a spus și Daria, extrem de opus de la o notă la alta. Probabil că asta și simțea și probabil că s-a lovit de chinul ăsta al stăpânirii.

Cum se acomodează introvertitul din tine cu partitura aceasta?

Valentin Șerban: Foarte bine. Nu știu de ce. Eu mă regăsesc, nu aș putea spune la obiect, dar, spre deosebire de Beethoven, unde trebuie să mă gândesc mai mult la cum și ce ar trebui să fac… așa, pe Schumann, sigur că e munca intelectuală, ca și cu orice lucrare, dar îmi vine mai natural.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite