INTERVIU Rodica Zafiu, lingvist și cercetător: „Mă indignează că mulți profesori au tolerat, acceptat sau ignorat copiatul sau plagiatul“
0Rodica Zafiu spune că printre problemele sistenului de învățământ se află perpetuarea mentalității învățatului pe de rost, precum și indiferența profesorilor în fața unor grave încălcări ale eticii, precum copiatul.
Schimbările și transformările din societate se reflectă deseori și în limba pe care o vorbim, iar dovezile nu lipsesc nici din dicționare, nici din exprimarea de zi cu zi. Unele voci vorbesc de degradarea limbii române odată cu răspândirea limbii engleze în epoca globalizării, dar istoria limbii ne arată că schimbarea se întâmplă de veacuri și totuși iată că vorbim tot română. „Weekend Adevărul“ a discutat cu lingvista și cercetătoarea Rodia Zafiu (65 de ani) despre schimbarea continuă a limbii și „Ce limbă mai vorbesc românii“, subiectul conferinței susținute în cadrul Festivalului „Despre lumea în care trăim“, despre soarta dialectelor și graiurilor în epoca globalizării, precum și recenta reeditare a volumului „101 cuvinte argotice“ apărut la Editura Humanitas. Totodată, am încercat să aflăm cum a purtat-o viața în lumea literelor, cât de important este modul în care predă un profesor, dându-ne exemple atât din postura de elev, cât și din cea de profesor, dar și despre hibele sistemului educațional preuniversitar, în care copiatul și plagiatul sunt „scăparea“ multor elevi, dar una cu un preț uriaș.
„Weekend Adevărul“: Care au fost începuturile dumneavoastră în lumea literelor?
Rodica Zafiu: La școală îmi plăceau toate orele, dar mai ales cele de Română, atât datorită literaturii, pentru că îmi plăcea să citesc, cât și gramaticii. Am avut și norocul să am niște profesori foarte buni, inclusiv în școala generală, când profesoara ne stimula să vorbim. Am avut marele noroc să prind în perioada școlii generația dinaintea celei a comentariile învățate pe de rost. Pentru examenul de admitere la liceu, discutam în clasă poeziile și textele, făceam analiză literară, dar nu învățam pe de rost niște clișee. Apoi, în liceu, am avut o profesoară excepțională care a format multe generații, Grațiela Ștefan. Practic, în prima zi ne spunea să lăsăm manualul acasă, apoi ne conducea foarte bine și discutam despre texte pe care trebuia să le citim integral. Nu ne dicta, ci ne dădea niște scheme generale, extrase din ceea ce spuseseră marii critici literari și discutam despre ele. Astfel, ne făcea să vorbim, să scriem, să avem curaj, să ne intereseze ceea ce studiam, ceea ce a contat foarte mult. Acea perioadă era una de relativă deschidere culturală, și, chiar dacă programa probabil indica altceva, profesoara a făcut un semestru întreg doar Mihai Eminescu și Titu Maiorescu, iar atunci când am ajuns la facultate știam mult mai mult despre acest subiect decât credeau profesorii. În același timp, neglija ceea ce considera că nu merită, făcând selecție.
Ați avut un moment anume în care v-ați hotărât că vreți să aveți o carieră în domeniul Literelor?
A venit treptat. N-am știut niciodată unde o să fiu peste cinci ani (râde), dar cumva m-am lăsat împinsă de lucrurile care îmi plăceau, la care lucram bine și nu mă îngrijorau. Pe parcurs, poate ar fi fost și alte domenii care mă atrăgeau, dar în perioada comunistă erau mai riscante. De pildă, Istoria, care m-a atras întotdeauna, nu era lipsită de presiune politică. La un moment dat mi-am dorit să fac critică de artă, dar tocmai se desființase secția. În drumul acesta al limbii și, la început, al literaturii, am găsit în acea vreme un spațiu de posibilă libertate. Chiar facultatea noastră era atunci o excepție: erau și profesori poate mai mărginiți sau puțin mai îndoctrinați, dar libertatea de gândire era dominantă. Acolo ne simțeam cumva într-o „bulă“ în care puteam vorbi liberi de literatură, puteam gândi liber, făceam abstracție de presiunea politică, nu ne interesa, nu voiam să o vedem. Sigur că după aceea te izbeai de presiunea politică, dar a fost totuși o zonă de libertate. Chiar și Mircea Cărtărescu, care la facultate era cu un an mai mare decât mine, mărturisește că avea o libertate în gândire într-o perioadă în care libertatea propriu-zisă nu era.
Accesul egal la educație
Știm că în acea perioadă admiterea la Facultatea de Litere consta într-un examen destul de greu, iar în prezent, la majoritatea secțiilor, se intră cu dosar. Lucrurile s-au schimbat foarte mult...
Pe de-o parte, unii regretă tipul de admitere din perioada comunistă, dar eu nu, pentru că se întâmpla ceva totuși anormal: toată greutatea era să intri în facultate, iar după, unii se mai plictiseau, se relaxau sau o lăsau pe tânjeală, în timp ce exista un grup de aleși care erau suficient de pregătiți și triați să termine. Sigur că te puteai bucura de facultate și să înveți foarte mult în acei ani, dar puteai să o iei și ceva mai ușor. În prezent, lucrurile pot fi pentru unii poate mai dramatice sau antipatice, dar sunt puțin mai normale: intră mulți și termină puțini. Unii dintre cei care intră știu uneori foarte puțin și primesc totul ca pe o noutate, dar cine vrea poate crește foarte mult intelectual în anii facultății. Cei care termină facultatea au făcut totuși un progres și mi se pare normal. În perioada comunistă, să nu uităm asta, în mare măsură concurența aceea groaznică făcea să depindă totul foarte mult de meditații. Erau 15 persoane pe loc și mai toate făceau meditații, iar acest lucru, într-o societate care se declara egalitaristă, crea diferențe enorme, pentru că nu toată lumea își permitea să facă meditații. Din păcate, acest fenomen există și astăzi. Într-un fel, faptul că cineva își poate încerca astăzi puterile pentru admiterea la facultate fără să facă meditații, iar apoi să reziste și să învețe, mi se pare un lucru bun.
Li se oferă acces mai multor persoane, dar depinde de fiecare dacă se bucură de această șansă.
Da. Uneori e mai greu, mai ales că la o anumită vârstă este mai ușor să fii împins de la spate pe un drum decât să ți se pună pe umeri responsabilitatea alegerii: ce faci cu timpul și cu viitorul tău. Pentru noi, în perioada comunistă, repartiția obligatorie era o dramă, pentru că erai aruncat în diverse locuri în care n-ai fi vrut să fii și te gândeai că poate rămâi toată viața acolo fără posibilitatea de a pleca. Bineînțeles, și în acest caz, unii spuneau că era totuși bine, pentru că aveam un loc de muncă asigurat (râde).
Era totuși o dezrădăcinare dură asupra căreia plana o incertitudine legată de viitor.
Da, generația mea a prins cele mai mari presiuni: în orașele mari nu existau posturi deschise, iar în general erai repartizat cât mai departe de localitatea de reședință, în județe îndepărtate. Cred că cele mai multe locuri la repartiție erau în Vaslui și Harghita. Exista și o lege, care din fericire nu se aplica riguros, ce stimula fixarea acolo prin schimbarea buletinului.
Cea mai mare nenorocire
Deci predați încă de la începutul carierei, iar prin mâinile dumneavoastră au trecut mulți elevi, dar mai ales studenți. Cum vi se pare că s-au schimbat aceștia de-a lungul timpului din punct de vedere al implicării la ore, al atitudinii față de materie?
Este foarte greu să generalizez. În principiu, în ultimele decenii, acolo unde profesorii au fost buni și lucrurile s-au făcut cum trebuie, elevii efectiv au prins mai mult curaj să își exprime propria părere, să pună întrebări, ceea ce într-o perioadă nu prea se mai întâmpla. Am observat că atunci studenții erau tot timpul tăcuți, nu întrebau nimic, nu reacționau, ceea ce era într-un fel rezultatul școlii. Deci din acest punct de vedere, am observat un progres în ultimii ani, mai ales că sunt profesori pasionați, care încearcă să îi stimuleze pe elevi, să îi implice și în alte activități de lectură suplimentară. Însă acolo unde nu există astfel de profesori, mă tem că din nefericire lucrurile au mers din rău în mai rău, pentru că a continuat procedeul dictării și al învățării pe de rost, care este cea mai mare nenorocire. În plus, ceea ce mă indignează cel mai tare este faptul că foarte mulți profesori au tolerat, acceptat sau ignorat fenomenul copiatului sau al plagiatului. Elevii ajung la facultate și se miră de ce primesc nota 1 sau sunt în pericol de exmatriculare după ce au preluat niște citate de pe internet și nu au pus ghilimele. Acest lucru îmi arată că se întâmplă ceva rău în școală. În prezent, se fac cursuri de etică la facultate și sper să aibă efect în timp, dar mai bine ar fi ca studenții să nu vină cu aceste obiceiuri care, dincolo de faptul că nu sunt etice, îi pun într-o poziție de inferioritate. Cei care ani de zile au făcut montaje de citate luate de pe internet nu știu să își exprime propriile idei, nu știu să facă o mică motivație autentică, justificată, cu propriile lor cuvinte, cu o exprimare cursive, deoarece au împrumutat întotdeauna cuvintele altora. Și cei care au învățat pe de rost comentarii sunt în aceeași situație: dacă îi pui să își exprime părerea, este mai greu.
Iar fenomenul este amplificat și de lipsa cititului?
Da, din păcate și acest lucru se vede, inclusiv în nesiguranța vocabularului. Totuși, nu înveți limba maternă în aspectele ei de cultură cu dicționarul în față, ci absorbind cât mai multe texte diverse cu grade diferite de dificultate. Astfel, treptat, înveți și cum să te exprimi. Profesorii cu adevărat buni se gândesc constant cum să stimuleze cititul, deoarece din el se trag enorm de multe avantaje. De multe ori când citesc lucrări ale unor studenți îmi dau seama că au gândire și inteligență, dar nu au instrumentul prin care să le facă vizibile deoarece redactarea este neglijentă, confuză, iar acest lucru îi face să piardă foarte mult.
Din 1985 lucrați și la Institutul de Lingvistică din București, iar în prezent sunteți cercetător științific cu gradul I. În perioada comunistă, existau interferențe ale regimului în activitatea institutului?
Da, erau niște limitări clare. Nici nu te puteai gândi să analizezi clișeele limbajului politic și nu era deloc bine văzut sau acceptat să studiezi limbajul religios. Totuși, în alte zone, controlul nu era atât de puternic. Dacă te ocupai de limbajul unui scriitor sau lucrai la dicționare sau gramatici, nu se simțeau cine știe ce interferențe. În dicționare erau mici zone politizate: definițiile cuvintelor precum „democrație“ și „capitalism“ erau ideologizate, dar toată lumea știa acest lucru, iar când au apărut primele ediții ale dicționarelor după ’90 au fost eliminate. Față de anii ’50, când presiunea politică era foarte puternică și inclusiv în lingvistică se începea prin a-l cita de formă pe Stalin, în perioada ’60-’80, lucrul acesta deja nu se mai întâmpla, iar articolele științifice erau serioase. Una dintre cele mai grave probleme în cercetare, inclusiv în lingvistică, rămânea totuși limitarea accesului la bibliografie prin lipsa legăturilor cu străinătatea – nu veneau cărți de specialitate din alte țări (neutre din punct de vedere politic). Era o luptă continuă, alături de colegi, pentru bibliografie: cine primea o carte, un articol, le dădeau să circule, să aibă acces și alții la ele. Era un fel de permanentă goană după informație, care însă ne venea cu țârâita, iar uneori ajungeau la noi lucruri parțiale sau marginale, pentru că nu aveai imaginea ansamblului, care se obținea foarte greu. Puteai face cercetare pe zone foarte limitate, dar dacă voiai să aplici niște teorii gramaticale sau fonologice noi, circulația cărților și a ideilor era indispensabilă.
„Într-o lume globală, constatăm că se afirmă și identitățile locale“
Există astăzi o mai mare discrepanță între modul în care vorbesc diverse generații în prezent comparativ cu perioada comunistă?
Întotdeauna există diferențe între generații. Cred că în prezent, într-adevăr, ruptura cea mai mare este dată tocmai de cunoașterea și practicarea limbii engleze de către tineri. În perioada comunistă, în ultimii ani ai regimului, se studia și engleza, dar, prin tradiție, în școli și licee se studia foarte mult franceza. Acest lucru produce o anumită ruptură, în sensul că generațiile mai vechi folosesc multe franțuzisme, mai mult sau mai puțin adaptate, iar bunicii și părinții care nu au studiat engleza simt această ruptură mai puternic. La nivelul influențelor, în prezent, ruptura este clar mai puternică decât oricând. Exact la fel a fost în secolul al XIX-lea, când părinții și bunicii își făcuseră educația în greacă (era limba de cultură), iar tinerii se școleau la Paris, fiind numiți „bonjuriști“, pentru că ei erau foarte influențați de franceză. Și atunci acest lucru s-a perceput ca o ruptură teribilă despre care s-a scris în literatura vremii și în memorialistica de atunci. Dincolo de asta, la alt nivel, existau și atunci diferențe precum sunt şi astăzi.
În ce sens?
De exemplu, limbajul familiar argotic – argoul de tip slang (limbaj neconvențional legat de o anumită generație) era și în perioada comunistă perceput foarte tare, în funcție de categoria socială, cu precădere în lumea urbană și în familii instruite. Faptul că tinerii foloseau cuvinte precum „mișto“, „gagiu“, „nasol“ era la fel de șocant ca folosirea argotismelor de acum, pentru că părinții considerau că nu sunt de folosit în conversația educată. Îmi amintesc și acum ce surpriză și ce simpatie ne-a trezit profesoara noastră de Latină când a folosit la oră cuvântul „mișto“, care ni se părea că este doar al nostru. Cumva lucrurile se repetă în mare măsură: rupturi generaționale, conceptul de limbaj al tinerilor care se înnoiește permanent și creează un fel de spirit de generație au existat și în trecut.
Identitate în globalizare
Care este soarta dialectelor și a graiurilor într-o epocă în care tehnologia ajunge în cele mai îndepărtate colțuri ale țării?
La un moment dat, chiar înainte de tehnologia modernă, domina ideea că se va petrece inevitabil o nivelare a limbii. În anii ’70-’80 era un fel de tehnologie (televizor, radio) despre care se considera, alături de școală și de ziare, că vor influența atât de mult vorbirea oamenilor încât treptat se va renunța la particularitățile dialectale și se va produce o unificare pe baza limbii literare. Nu este atât de sigură acum poziția aceasta, dimpotrivă. Graiurile, dialectele, subdialectele nu mai sunt atât de neimpermeabile ca în urmă cu multă vreme: acum pătrund mulți termeni moderni din limba literară. Oamenii continuă totuși să le folosească (nu numai la noi) pentru că ele au legătură și cu identitatea. Într-o lume globală, constatăm că se afirmă și identitățile locale.
Surprinzător pentru unele voci...
Unii s-au grăbit să spună că globalizare înseamnă că toată lumea va vorbi engleza, dar nu este așa: sunt studii care arată că statistic, pe internet, sunt vorbite din ce în ce mai mult alte limbi, dialecte și graiuri locale deoarece comunitățile își creează (uneori cu mândrie) pagini, texte și își promovează identitatea. Depinde și de atitudinile celorlalți vorbitori, mai ales dacă un grai regional este mai prestigios, atunci ne așteptăm să fie marcat mai mult. De exemplu, ardelenismele sunt folosite cu multă mândrie de vorbitori, asemenea se întâmplă și cu moldovenismele, deși uneori în cazul lor se manifestă și o reținere, deoarece există și judecăți negative din partea vorbitorilor din alte regiuni. Am întâlnit texte foarte interesante pe internet, unele cu particularități regionale de la noi, altele chiar ale unor tineri din Republica Moldova, care combină foarte simpatic graiul lor cu anglicisme „de ultimă oră“, creându-se astfel un fel de jargon pitoresc, care este normal. Cred că dialectele și graiurile locale se vor schimba, dar nu vor dispărea.
„Multe dintre spaimele legate de schimbarea limbii române se rezolvă cu timpul“
„Weekend Adevărul“: Ați susținut recent o conferință cu tema „Ce limbă mai vorbesc românii“ în cadrul Festivalului de conferințe „Despre lumea în care trăim“. Ați menționat că la sfârșitul secolului XIX degradarea limbii prin folosirea franțuzismelor era pusă pe seama femeilor...
Rodica Zafiu: La acea vreme, domina ideea puristă conform căreia elementele străine fac rău, mai ales cele din limba franceză, deci femeilor li se atribuia această „vină“. Însă, pentru alții, a fost un element pozitiv: unii istorici susțin că femeile au fost în acea epocă un motor al modernizării. Într-adevăr, cel puțin femeile din societatea mai bogată și mai educată voiau să se plimbe, vorbeau franțuzește, urmăreau moda de la Paris. Toate acestea au fost ironizate în literatura epocii, mai ales în comedii – de exemplu, Coana Chirița.
În prezent, „degradarea“ limbii este atribuită mai degrabă tehnologiei. Dar ce se întâmplă de fapt cu limba, se degradează sau mai degrabă se transformă?
Eu evit foarte mult termenul de „degradare“, dar este într-adevăr o idee populară care nu este împărtășită în general de lingviști sau de cercetătorii serioși ai fenomenului. Acest fenomen apare de fapt în foarte multe epoci: oamenii, când observă schimbări, se simt cumva nesiguri, iar atunci condamnă și consideră că are loc o degradare a limbii literare. Se știe că limba este într-o continuă schimbare (mai lentă sau mai rapidă). Într-o carte despre schimbarea lingvistică se spunea cu umor că este foarte ciudat că în toate epocile lumea se lamentează cu privire la faptul că limba se degradează, e bolnavă sau în pericol, dar nimeni nu spune că el vorbește mai prost, ci întotdeauna vina este atribuită doar celorlalți. De fapt, este mai mult un sentiment sau o atitudine față de limbă de care trebuie să ținem cont, deoarece din aceste atitudini se pot naște și reacții de respingere, stigmatizare și criticare a unor inovații, dar la noi apar mai puțin astfel de reacții. Însă, prin tehnologie, desigur că au intrat în limbă mulți termeni noi, dar acest lucru s-a întâmplat în toate limbile lumii. Este un import lexical foarte puternic, care, în general, nu trebuie să ne îngrijoreze, pentru că o parte sunt elemente strict tehnice, care circulă în mediul profesionist, dar o parte și ies din limbă și pentru că obiectele pe care le definesc nu mai sunt folosite – de exemplu, pager.
Limba română, în siguranță
Deci un cuvânt poate dispărea din limbă odată cu dispariția obiectului pe care îl definește...
Acesta este un principiu în istoria limbii. În plus, dispar anumite practici – în urmă cu 15-20 de ani era la modă expresia „a da bip“, dar apoi, schimbându-se tehnologia, nu s-a mai practicat acest obicei, deci a dispărut și expresia. Tot în acea perioadă, când vorbeai de influența tehnologiei informatice, a internetului și a telefoniei mobile, foarte adesea te refereai la niște constrângeri – nu au caractere românești, trebuie un număr limitat de cuvinte – și astfel au apărut abrevierile, înlocuirea literelor românești cu diverse combinații („sh“ pentru „ș“). Atunci era ceva puternic și șocant, iar lumea se îngrozea de modul cum ne vor marca limba toate aceste lucruri, dar între timp tehnologia a avansat, iar lucrurile s-au schimbat. Multe dintre spaime se rezolvă de fapt cu timpul, chiar și în zona tehnologiei. De asemenea, mai există cuvintele care sunt perfect asimilate și după ceva vreme nu îți mai dai seama de unde provin, de fapt. Câți își dau seama acum că „gem“ și „meci“ sunt cuvinte importate din engleză? Cuvintele care s-au adaptat au intrat perfect în sistemul limbii, au umplut un gol, uneori s-au specializat alături de sinonimele lor mai vechi din limbă, mai rar le-au înlocuit cu totul, dar nu s-a petrecut nimic periculos. Cu trecerea generațiilor, nu se mai percep aceste lucruri: un tânăr care nu caută etimologia cuvântului în dicționar nu prea are de unde să știe că acel cuvânt pe care l-a auzit din primii ani de viață nu ar fi unul românesc. Același fenomen se întâmplă și în cazul expresiilor.
Când vorbim de capacitatea unei limbi de a asimila, de a face al său ceea ce inițial este străin, cred că cel mai bun exemplu este engleza
Este româna în pericol „să se strice“?
Limba este foarte sănătoasă, nu se deformează sau se strică. Există cazuri de limbi care ajung să se simplifice, hibridizeze foarte tare și să își piardă foarte mult din vocabular, dar este cazul celor vorbite de mici comunități, izolate, minorități care simt presiune unei alte limbi în viața de zi cu zi, care schimbă tot timpul codul și ajung să considere că limba lor nu mai are valoare și nu mai poate fi folosită. De obicei, nu sunt limbi care au o cultură, forme scrise sau viață statală normală. În cazul românei, spaimele nu sunt motivate și limba nu este într-un asemenea pericol. Când vorbim de capacitatea unei limbi de a asimila, de a face al său ceea ce inițial este străin, cred că cel mai bun exemplu este engleza.
În ce sens?
Este una dintre limbile care au absorbit foarte mult: are un vocabular de origine latină, care s-a grefat peste cel germanic inițial, dar și o influență foarte puternică a francezei vechi. Cumva, de aceea noi regăsim de foarte multe ori în forma cuvintelor englezești ceva familiar: unele au fost deja moștenite în română, altele au fost preluate mai târziu pe cale culturală, iar acum mai vin o dată din partea englezei. Acum pot căpăta o altă formă, sens sau construcție, dar de multe ori se grefează pe cele deja existente.
Argoticele sau cuvintele „belea“
La începutul acestui an v-a fost reeditat volumul „101 cuvinte argotice“, la Editura Humanitas. Ce dificultăți ați întâmpinat în timpul conceperii acestui volum?
Este foarte greu uneori să găsești și forma pe care să o alegi, deoarece multe cuvinte argotice circulă în variante (ogeac - hoceag), dar mai ales sensurile lor sunt foarte alunecoase. Vorbitorii, în mod normal, într-o folosire spontantă a argoului, le aud în context și nu le caută în dicționar, deci le reproduc cu o oarecare aproximație în alt context. Astfel că de multe ori sensurile sunt alunecoase. Îmi amintesc că am fost multă vreme foarte derutată de dublul sens de-a dreptul opus al cuvântului „penal“: unii îl foloseau cu sens pozitiv, alții cu sens negativ. Până la urmă, acest fenomen nici nu este atât de nefiresc, pentru că un termen care indică intensitatea poate foarte ușor, în limbajul colocvial, să o indice atât pe cea pozitivă, cât și pe cea negativă. Însă în anumite contexte este greu de stabilit, depinde de situație, atitudine și alte semne. În aceeași situație se regăseau și cuvintele „belea“ și „blană“. Dicționarele aleg adesea ce au avut la îndemână: în unele se pot găsi anumite sensuri, în altele, alte sensuri, care nu sunt neapărat răspândite peste tot. Poate într-un grup de vorbitori un cuvânt argotic se folosește cu un sens, iar în alt grup sensul deja s-a schimbat. De asemenea, și etimologia mi-a creat anumite probleme: uneori, cuvintele sunt destul de transparente, pentru că sunt cuvinte ale limbii comune cu sens schimbat, altele sunt împrumuturi din romani, turcă sau greacă, iar la unele este foarte greu de stabilit pentru că nu au fost înregistrate în scris, iar forma lor poate a fost modificată în timp, deci este greu să le dai de urmă.
Ne-ați putea da un exemplu?
Cel mai mult am alergat pentru cuvântul „paranghelie“, care nu apărea în niciun dicționar, nu avea nicio explicație, însă avea o etimologie clar grecească, apărând în limba aceasta cu sensurile de „ordin“, „comandă“, dar și altele. Vorbitorii de greacă mi-au confirmat că sensul de „petrecere“ al acestui cuvânt nu există în limba lor, deși este posibil să fi apărut în anumite argouri. În cele din urmă, s-a confirmat că într-adevăr s-a pornit de la sensul de „comandă“ sau „ordin“ dat de greci, poate chiar de tinerii greci (la un moment dat, au venit masiv în România) care, în mod tipic, comandau muzica la o petrecere. Astfel, comanda muzicii, care însemna foarte multă agitație, impunere a unui prestigiu și emulație în jurul celui care ordona și care dădea tonul petrecerii, a ajuns să fie denumirea pentru o petrecere grandioasă, cu muzică și foarte gălăcioasă. Uneori, poți face asemenea „săpături“ degeaba. De exemplu, în prezent încerc să aflu cum s-a ajuns la expresia „a bate cuba“, care definește gestul de a bate palma cu altcineva în semn de bucurie a victoriei. L-am găsit atestat foarte târziu, în presa sportivă.
Se încarcă comentariile...
