INTERVIU Florin Vieru, „Gavroche de Bucarest“: „Mama a aflat că am fost la Revoluţie după ce mi-a văzut fotografia la TV“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Florin Vieru, copilul înfăşurat într-un steag care a apărut pe coperta revistei „Paris Match“ din 4 ianuarie 1990
Florin Vieru, copilul înfăşurat într-un steag care a apărut pe coperta revistei „Paris Match“ din 4 ianuarie 1990

Florin Vieru a devenit cunoscut în toată lumea când a apărut pe coperta revistei franceze „Paris Match“, din 4 ianuarie 1990, ca unul dintre cei mai curajoşi şi tineri revoluţionari români. Până atunci, mama sa, o femeie văduvă care avea grijă de zece copii, nu avea habar că unul dintre ei şi-a riscat viaţa luptând pentru libertate. Cum a reacţionat? „Le gavroche de Bucarest“ îşi aminteşte că a fost zdravăn apostrofat.

Florin Vieru (42 de ani) avea 14 ani la Revoluţie. A venit la Bucureşti din satul Dobroeşti, în Piaţa Universităţii, pe 21 decembrie, pornit să dea jos regimul comunist. A văzut oameni murind la baricada de la Intercontinental şi s-a îngrozit gândindu-se la viitorul lui în acele clipe. Dar nu s-a clintit. A doua zi, era din nou în Piaţa Universităţii, strigând şi mai abitir „Libertate!“. Îmbrăcat în uniformă şcolară, înfăşurat într-un steag românesc, puştiul avea să devină, peste câteva zile, un erou cunoscut în toată lumea. Pe 4 noiembrie 1990, micul revoluţionar apărea pe coperta revistei „Paris Match“, supranumit „Le gavroche de Bucarest“. Românii l-au declarat „Simbolul Revoluţiei“. 

Viaţa n-a fost blândă cu Florin Vieru nici înainte de ’89, nici în anii de tranziţie. A lucrat de mic, ajutându-şi vecinii, presat de neajunsurile familiei numeroase din care provine. A lucrat ca şofer, a fost agent de vânzări şi, din dorinţa unui trai mai bun, a fost nevoit să-l caute în străinătate, la muncă. O vreme a fost şomer. Un incident penal, dar despre care nu-i place să vorbească, a fost o povară în plus pe umerii săi. Viaţa a mers înainte.

Astăzi, după 28 de ani de la acele momente de cotitură istorică, Gavroche e dezamăgit. Vorbeşte cu înverşunare de clasa politică, de involuţia ţării care alungă tinerii din ţară şi de liderii care nu-şi respectă adevăratele valori. Speră să trăiască vremea când o să vină „cineva“ să ridice ţara, dar, în timp ce rosteşte gândul ăsta, devine brusc sceptic. E acel moment în care se întreabă dacă, totuşi, nu cumva ar fi putut face şi el mai mult pentru ţara lui.


„Weekend Adevărul“: Domnule Vieru, ce înseamna comunismul pentru dumneavoastră la 14 ani?
Florin Vieru: Mă gândeam că era ciudat că n-aveam voie să facem politică. Mama ne îndemna mereu, pe mine şi pe fraţii mei, să avem grijă ce vorbim cu oamenii, să nu provocăm pe nimeni, să nu spunem ceva urât despre Ceauşescu, despre primar, despre oricine. Şi aflasem că putea fi şi altfel, atât cât reuşeam să conştientizez atunci. Casa noastră din Dobroeşti (n.r. – judeţul Ilfov), unde am copilărit, era vizavi de biserică. La slujba de duminică, veneau oameni bătrâni, care, când apucau, ne mai povesteau lucruri din trecut, despre ce a fost înainte de comunism. Şi ne dădeam seama că se putea mai bine.

Când a început coşmarul

Şi ce aţi aflat despre vremurile de dinainte de comunism?
Era o bătrânică de vreo 70 de ani care ne spunea, de exemplu, că înainte nu erau cozi la lapte cum erau atunci. Că veneau oamenii şi ţi-l lăsau la poartă. Că puteai să găseşti mâncare, fiindcă nu erau vremuri atât de nevoiaşe şi pline de lipsuri. Mie îmi plăcea să ascult şi să învăţ, eram curios. Iar treaba asta despre cozi n-veam cum să n-o ţin minte pentru că m-a marcat. Plecam la zece seara şi stăteam toată noaptea până dimineaţa ca să prind ceva. Şi fraţii mei la fel făceau. Asta e: când mă gândesc la comunism mă gândesc la viaţa grea pe care am dus-o atunci.

image

Revista „Paris Match“ din 4 ianuarie 1990  pe care Florin Vieru o are acasă FOTO Adevărul

Din cauza lipsurilor materiale din acele vremuri de care spuneaţi?
Asta pe de-o parte. Părinţii meu s-au mutat prin ’75 de undeva de prin Moldova în comuna de lângă Bucureşti. Tata a murit când eu aveam 7 ani şi a rămas doar mama să crească zece copii. Încă de mic munceam zilnic la vecini, ca să putem supravieţui. Trăiam din creşterea animalelor din gospodărie – cele pe care reuşeam să le avem, pentru că, după cum ştiţi, n-aveam cum să creştem foarte multe, fiindcă trebuiau declarate insituţiilor partidului. În afară de muncă, am dus-o greu şi din cauza sistemului. Am locuit o vreme cu chirie în sat, vai de noi, în condiţii grele. Până când o doamnă de 90 de ani, care voia să-şi vândă casa şi ştia despre situaţia noastră amărâtă, a preferat să ne-o vândă nouă, deşi a primit oferte mult mai bune de la alţi localnici. De atunci, a început coşmarul. Asta a stârnit o invidie extraordinară pe noi. Lumea a devenit duşmănoasă şi ne cataloga urât. Mama ajungea de multe ori plângând la Miliţie, unde era chemată fiindcă vecinii spuneau lucruri neadevărate despre noi.

Casa cu probleme din Dobroeşti

Spuneţi că acest lucru se întâmpla pentru simplul motiv că acea casă i-a fost vândută familiei dumneavoastră? Credeţi că mai exista şi un alt motiv, ceva pe care să-l fi făcut cineva din familie care să-i fi supărat?
Totul a început de la doi fraţi. Unul dintre ei avea casa în stânga noastră, celălalt – în dreapta noastră. Din cauză că am cumpărat casa dintre ei, au prins pică pe noi. Ce vină aveam noi că doamna s-a gândit să ne ofere un ajutor? Până la urmă, pe mama a învăţat-o femeie care lucra la tribunal să facă plângere la partid şi, după câţiva ani de ură, a intervenit partidul şi a fost mai bine. Ne-au lăsat în pace. Mai era ceva. În comună, erau mulţi bulgari. Mai bine de 70% din locuitori. Mulţi erau înrudiţi între ei. Nu ştiu exact care e istoria lor, cum de au ajuns aşa mulţi acolo. Dar ei aveau situaţii foarte bune ei – cu gospodării frumoase, cu grajduri, aveau relaţii.

Copilul matur de la Revoluţie

Şi credeţi că aveau prejudecăţi pentru că eraţi o familie numeroasă şi săracă?
Da, da, da. Şi voiam să le dovedesc celorlalţi care ne priveau într-un fel că nu suntem aşa cum credeau ei. Am muncit fără să impun ceva de la vreo persoană. Poate că un om n-avea bani într-o zi, dar îşi amintea şi mă striga mai târziu să-mi dea ceva. Ajutam bătrâni mai ales, pe cei care nu mai aveau putere fizică. Toate greutăţile astea din familia noastră m-au făcut să cresc mai repede. La 14 ani, la Revoluţie, deja nu mă mai consideram un copil – eram deja un om matur.

florin vieru

Florin Vieru, în urmă cu câţiva ani, la el acasă, având în faţă revista care l-a făcut celebru FOTO: Adevărul

Ce v-a îndemnat să ieşiţi pe stradă, să plecaţi la Bucureşti, în Piaţa Universităţii?
Am plecat mai mulţi din comună. Am hotărât să mergem şi să vedem despre ce e vorba. Oamenii din Dobroeşti ziceau că e o glumă ce se întâmplă acolo. Dar apoi ne-am întâlnit cu alţii care veneau din Piaţa Universităţii şi ne spuneau: „Nu vă duceţi, că e dezastru!“. Ne-am strâns vreo 18 oameni, tineri, până în 35 de ani, copii, şi-am plecat.

„Dacă noi renunţăm acum, o să fim executaţi“

Oamenii mai mari n-au încercat să vă întoarcă din drum? Eraţi, totuşi, un copil.
Ba, din contră, într-un fel au prins şi ei curaj văzându-ne pe noi hotărâţi. Asta se întâmpla pe 21 decembrie seara, când am fost la baricada de la Intercontinental. Acolo a fost un măcel în toată regula, iar a doua zi, totul s-a şters cu buretele. Am trecut prin clipe de groază, mai ales că au murit mulţi oameni pe lângă mine. Eram foarte speriat. M-am pierdut de toţi cei cu care mă cunoscusem atunci şi de cei cu care venisem acolo. Fiecare a luat-o pe unde a apucat. La un moment dat, m-am regăsit pe Batiştei, în spatele Teatrului Naţional, cu prietenul meu, Nelu Fieraru. Era lumea disperată, alerga în toate părţile, puteai să mori nu doar de la gloanţe, ci de la faptul că erai călcat în picioare.



De ce n-aţi încercat să vă întoarceţi acasă?
Îi ascultam pe oamenii mai mari decât mine, care vorbeau aprinşi şi spuneau că, dacă noi renunţăm acum, dacă dăm înapoi, sigur o să fim executaţi. Ne gândeam şi la ce urma să se întâmple dacă noi nu reuşeam să dăm regimul jos. Oamenii erau conştienţi, şi asta mă înspăimânta şi pe mine, că noi şi familiile noastre o să avem de suferit.

Steagul din Dobroeşti care l-a făcut celebru

Şi în noaptea aceea, de 21-22 decembrie, ce aţi făcut?
Când s-a terminat, am fugit, printre blocuri, la sora mea, care locuia în apropiere. Ea era singura din familie căreia i-am spus adevărul, unde fusesem. Am ajuns murdar la ea, plin de răni, zgâriat. „Ce e cu tine?“, m-a întrebat. Eu i-am explicat, dar nu prea m-a luat în seamă. I-am zis că am fost în centru. M-a certat: „Eşti nebun?! Du-te, schimbă-te, mănâncă şi la culcare“. A doua zi dimineaţa, ea a plecat devreme. A venit o altă soră, căreia i-am lăsat cheile şi am mers spre casă. Se întâmpla pe la ora 11.00.

Care era atmosfera acasă?
Cum am ajuns în comună, în faţa clădirii Primăriei, am văzut cum lumea distrugea tot ce era înăuntru, strica tot ce era legat de Ceauşescu. La un moment dat, ţin minte că a trecut Miliţia pe stradă şi oamenii au aruncat după ei cu pietroaie. Vreo 20-30 de inşi au hotărât să plece spre Bucureşti. Atunci m-am urcat pe clădirea Primăriei, am luat steagul şi am plecat iar la Revoluţie.

„M-am înfăşurat în steag, că mi-era frig“

Când şi unde v-a fost făcută fotografia celebră de jurnaliştii francezi?
Nu ştiu când mi-au făcut-o. Bănuiesc că în Piaţa Revoluţiei. N-am luat în seamă că aş fi fotografiat.

S-a scris că v-aţi fi înfăşurat în steag ca să fiţi recunoscut de părinţi în caz că aţi păţeaţi ceva rău.
Nu e adevărat. Sunt nişte bazaconii. Vă spun sincer, mi-era frig. Dacă vă uitaţi în poză, o să vedeţi că eu eram doar în uniforma şcolară şi aveam un pulover pe sub ea. Nu era ger atunci, dar eram, totuşi, în decembrie şi mi-era frig. Asta am simţit să fac la un moment dat – să mă înfăşor în steag şi m-am rezemat de coada steagului, cu mâna în şold. Mi-am găsit o poziţie comodă, nu pentru că
mi-ar fi spus cineva: „Stai aşa, fă aşa“. ;

„Ce revoluţionar, domne’? S-a dus la furat!“

21 decembrie 1989, ziua în care românii n-au mai stat liniştiţi la locurile lor FOTO: AFP

image

Mama dumneavoastră ce părere avea despre participarea la manifestaţiile din decembrie ?
Nici nu i-am spus mamei. A aflat de la televizor, când a văzut fotografia. Atunci a aflat ea că eu am fost la Revoluţie şi că m-am riscat viaţa. N-am avut curaj să-i spun. Dacă ar fi auzit că voiam să merg, venea după mine. Nu se punea problema să mă lase să mă duc. Iar eu eram conştient de chestia asta.

Morala mamei şi explicaţia copilului

florin vieru arhivă personală

Nu s-a îngrijorat când a văzut că lipsiţi aşa mult timp de acasă?
Nu şi-a făcut griji, pentru că s-a gândit că eram plecat să lucrez, cum se mai întâmpla. Eram deja un copil independent. Şi avea încredere în noi că suntem copii cuminţi. Dacă plecam undeva, nu mergeam să golănim. Unele dintre surorile mele erau căsătorite şi uneori mai rămâneam la ele peste noapte. Iar ea se gândea că, dacă nu veneam într-o seară acasă, probabil eram la ele. Mai ales că lucrau la aceeaşi  întreprindere. A doua zi se întâlneau şi o întreba pe sora mea: „A fost la tine?“. „Da“ Se liniştea.

„Gavroche“ în tinereţe Foto: Arhivă personală Florin Vieru

Cum a reacţionat văzând fotografia cu dumneavoastră în revistă şi celebru în toată lumea?
Ce putea să zică? M-a certat. Mi-a făcut o morală... „Ai fost prima dată şi ai văzut ce era acolo, dar a doua oară ce-ai mai căutat?“, mi-a zis.

Cum i-aţi explicat gestul dumneavoastră?
I-am spus că ştie foarte bine prin câte am trecut şi nu mai voiam să continuăm aşa. M-a ascultat atentă. Nici vorbă să-mi zică: „Bine, fiul meu, bravo!“ sau „Dacă mai urmează vreuna, tu să fii în frunte!“. Eu eram totuşi copil, nu voia să mi se întâmple nimic rău. Dar îl ţin minte pe secretarul de comună, care mă ura. De exemplu, la un moment dat, au pus asfalt pe străzi. Şi noi, copiii, ne făceam cărucioare cu rulmenţi şi ne dădeam şi noi cu ele pe asfalt. Asta era joaca noastră. Dacă îl vedea pe copilul vecinului meu, nu-i spunea nimic, dacă mă prindea pe mine, mă amenda cu 1.000 de lei. Asta era amenda lui fixă. I-am spus mamei că nu mai rezistam. Până la urmă, m-a înţeles şi mi-a spus că, altă dată, să nu mai ies din cuvântul ei.

Dorinţa lui Gavroche după Revoluţie

florin vieru arhivă personală

Dar oamenii din sat cum au reacţionat când v-au văzut pe coperta unei reviste prestigioase din străinătate?
Au devenit şi mai invidioşi şi mai răi cu noi! Unii m-au felicitat. Dar cu alţii am dus o luptă de nu se poate. Dacă vă spun că unii dintre ei erau atât de ordinari să spună: „Ce revoluţionar, domne? S-a dus la furat!“. În sat aşa se întâmplă. Spune unul o vorbă şi toţi îl cred. Apoi au mai aflat şi ei de la oamenii care au fost martori, care au fost cu mine şi au văzut adevărata realitate.

O vreme, Florin Vieru a lucrat în construcţie. În prezent se ocupă cu amenajări interioare Foto: Arhivă personală Florin Vieru

După ’90, liderii politici v-au căutat, s-au fotografiat cu dumneavoastră. V-a tentat să vă implicaţi în vreun partid politic?

Am fost tentat o vreme şi am luat legătura cu câţiva politicieni, dar, când am văzut ce înseamnă politica atunci, m-am retras. Era imediat după 90, în partidul lui Ion Iliescu. Oamenii lui m-au căutat şi am stat de vorbă cu el. M-a întrebat ce-mi doresc. Nu voiam decât să am un loc de muncă şi să-mi continui studiile. Din păcate, nu s-a întâmplat chiar aşa. M-am căsătorit la vârsta de 19 ani, apoi au venit copiii, aveam alte responsabilităţi. Ne trebuia o casă, un loc de muncă stabil din care să ne câştigăm pâinea.

„Oamenii care ar fi putut aduce ţara pe o cale bună n-au fost lăsaţi să iasă în faţă“

V-aţi luat carnetul de revoluţionar?
Da. Să ştiţi că adevăraţii revoluţionari sunt cei care şi-au riscat viaţa şi unii dintre ei erau muritori de foame. De când au început să aibă această indemnizaţie, le-a fost un pic mai uşor, mai bine, într-un fel. Dar câţi falşi revoluţionari au avut de câştigat? Şi cine credeţi că i-a făcut? Politicul. Interesele. Hoţia! La un moment dat, eram în Asociaţia „21 decembrie“. Domne’, când am văzut cum vin oameni cu doi-trei martori şi cât de uşor îşi iau certificatul... Nu mi se părea normal. Au ieşit oameni în stradă, dar meritau certificat cei care şi-au riscat viaţa, nu unul care a ieşit la balcon şi a fluturat steagul după ce a fugit Ceauşescu.

„Să scăpăm de impostori!“

iliescu

Alături de prietenul său revoluţionar, Nelu Fieraru şi de preşedintele Ion Iliescu Foto: Arhivă personală Nelu Fieraru

Au fost multe scandaluri cu certificate false de revoluţionar. Cum v-au afectat?
O parte dintre ei au fost şi arestaţi! Bebe Ivanovici, de exemplu. Nu pot să spun că n-a fost la Revoluţie, că a fost. Dar ce-a făcut din revoluţionari? S-a îmbogăţit, pentru că le dădea pe bandă rulandă. Nu degeaba i se spunea „Certificat“. La un moment dat, mi s-a tăiat acea indemnizaţie pe care o primeam, pe vremea premierului Emil Boc. N-am mai luat nimic. După care a venit secretarul de stat pentru problemele revoluţionarilor, Adrian Sanda, şi a început să facă o triere în dosare, care mi s-a părut corectă (n.r. – anul acesta, Adrian Sanda a fost trimis în judecată în dosarul privind acordarea ilegală a unor titluri pentru revoluţionari). Am avut o încredere extraordinară în el. I-am spus: „Haideţi să redăm adevărata valoare şi faţă a Revoluţiei! Să scăpăm de impostori“. Ne-a luat pe fiecare în parte, cu dosare, cu acte, cu tot. Cine a meritat, a primit, cine nu – nu. După această triere ştiţi câţi au rămas? De la peste 30.000 la vreo 2.700 de revoluţionari.

V-aţi simţit privilegiat cu această etichetă de „simbolul Revoluţiei Române“? V-a adus vreo satisfacţie, vreun câştig, nu neapărat material?
Prin ’92, de exemplu, m-au căutat cei din Convenţia Democrată Română – partidul lui Emil Constantinescu – şi mi-au povestit ce vor să facă dacă vor câştiga alegerile. Mi-au plăcut ideile lor, nu pentru mine, ci pentru binele acestui popor. Am fost de acord să merg să-l susţin în campania electorală. S-a tot scris că atunci mi s-au dat bani, case, pământ. De unde! E adevărat că a existat atunci o promisiune din partea lor pentru un loc de muncă sigur şi o garsonieră. Nu s-a întâmplat nimic. Pe atunci munceam şi, ca să-l pot însoţi pe Emil Constantinescu prin ţară, am primit trei luni de concediu fără salariu. După ce m-am întors, după ce domnul Constantinescu a pierdut alegerile, am rămas şi fără serviciu. Colegii au găsit pe altcineva şi am luat-o iar de la zero.

Şofer, agent de vânzări, „trădător de ţară“

Şi cum v-aţi descurcat?
Am lucrat în mai multe locuri, n-am avut continuitate până să încep să mă ocup de amenajări interioare, ceea ce fac acum. Am o echipă de băieţi buni, de bază, cu care lucrez. Dar am fost şi şofer, şi agent de vânzări. Uneori, şi şomer. O vreme am lucrat în străinătate. Odată am auzit şi că am fost numit „trădător de ţară“ pentru că am plecat în afară. Nu, domne’, m-am dus să câştig nişte bani!

În anii ’90, aţi avut probleme cu legea. Aţi fost chiar şi arestat. Ce s-a întâmplat?
Despre acest lucru nu vreau să vorbesc. E o poveste pe care vreau să o uit.

Cum priviţi evoluţia României după 28 de ani de la Revoluţie, domnule Vieru?
Simt o dezamăgire totală. Şi-mi pare rău de toţi tinerii care au murit la Revoluţie. Stau şi mă uit la copiii mei, la tineret – n-au un viitor. Toţi cei care au ambiţia să înveţe sunt marginalizaţi. Şi ce fac? Iau calea străinătăţii. Şi rămânem cu hoţii şi cu ciurucurile. Apoi ne gândim oare de ce ne e aşa de greu? Nu s-a schimbat nimic. În afară că unii s-au îmbogăţit şi că ţara a luat-o în jos. Nu vedeţi că şi acum sunt aceiaşi politicieni din anii ’90?

 Gândul care nu-i dă pace

Sunteţi nemulţumit de clasa politică?
Foarte nemulţumit. Şi noi alegem prost de fiecare dată! La noi, politica e pe pile şi pe nepotisme. Pe sistemul: pe tractorist îl facem contabil şi pe contabil îl facem tractorist. Sunt oameni care n-au ce căuta în Parlament! Păi, dacă pui un cizmar să se ocupe de contabilitate, cum să meargă bine în ţara asta?

Să nu uităm că un cizmar a ajuns cândva în fruntea ţării... Credeţi că ne lipsesc modelele?
Au fost şi sunt oameni de valoare în România. În anii  de după Revoluţie, domnul Iliescu a avut mare grijă de ei, încât nu le-a dat şansa să iasă în faţă. Nici n-a vrut. Exemplul e regele Mihai, care a fost întors înapoi pe aeroport, în batjocură. Foarte mulţi oameni buni care ar fi putut aduce ţara pe o cale bună n-au fost lăsaţi să iasă în faţă şi să facă ceva pentru ţară. Din păcate, mulţi au plecat că s-au săturat.

Aţi mai ieşit la vreun protest din decembrie ’89?
Am ieşit în stradă de fiecare dată când am considerat. Dar şi aici e o lungă discuţie. Dăm pe unul rău jos, ca să vină altul la fel de rău...

Privind în urmă, vă reproşaţi ceva?
Mă gândesc dacă nu cumva eu aş fi putut face mai mult pentru ţara asta.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite