INTERVIU Dinu Flămând, scriitor: „Lisabona e cel mai tandru oraş european“

Dinu Flămând, poet român, născut de Sânziene, acum 68 de ani

Poetul şi eseistul Dinu Flămând povesteşte cum l-a descoperit, în perioada comunistă, pe scriitorul portughez Fernando Pessoa (1888-1935), „un mare demodat care tocmai inventează post-post-modernismul abia fecundat“. Flămând, un profund îndrăgostit de Pessoa, este acum traducătorul acestuia în limba română, în seria de autor dedicată geniului lusitan de Editura Humanitas Fiction.

De curând a avut loc lansarea cărţii „Quaresma, descrifrator. Proză poliţistă“, apărută recent la Editura Humanitas Fiction în seria de autor Fernando Pessoa. Acest volum reuneşte pentru prima dată, în limba română, nouă dintre nuvelele poliţiste ale celebrului scriitor lusitan ce se regăsesc în ediţia realizată de Ana Maria Freitas şi publicată la prestigioasa editură Assírio & Alvim din Lisabona. Selecţia, traducerea din portugheză, prefaţa şi notele sunt asigurate de Dinu Flămând, poet, eseist şi jurnalist, care a dorit să descrie într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ iubirea îndelungată ce-l leagă de Fernando Pessoa, relaţia sa de dragoste, fascinaţie şi subjugare intelectuală cu marele geniu lusitan al secolului XX, care-a reuşit să devină post mortem emblema Lisabonei, capitala mirifică aflată la confleunţa dintre Tejo şi Atlantic.

„Sunt doar câţiva ani de când editorii portughezi au reuşit să descifreze, să grupeze şi să publice majoritatea scrierilor poliţiste ale lui Fernando Pessoa. Căci Pessoa a scris toată viaţa lui şi proză poliţistă. Iar apoi a creat un personaj demn de Panteonul unde şi-au găsit locul detectivi celebri precum Sherlock Holmes, Hercule Poirot şi Jules Maigret. E vorba despre doctorul portughez Abílio Fernandes Quaresma, un fel de întrupare a raţiunii pure rămas, evident, necunoscut, dar cu toate şansele de a face o strălucită carieră internaţională postumă, ca mai toate scrierile din celebrul cufăr pessoan“, spune Dinu Flămând.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi de mai multă vreme traducătorul lui Pessoa în română. Cum v-aţi apropiat de opera marelui scriitor? Dar de limba portugheză?
Dinu Flămând: Pe Fernando Pessoa îl descoperisem prin anii ’70 ai veacului trecut, când am dat pentru prima dată de unele poeme ale lui în portugheză. Singur, o faimoasă Antologie a poeziei universale alcătuită de Baconsky îl aducea deja în atenţia generaţiei noastre. Puţinele informaţii prezente acolo, mai cu seamă despre „heteronimia” lui Pessoa, erau deja de natură ne ne incite curiozitatea. Mă refer la acea perioadă în care toate traducerile au avut un rol decisiv pentru generaţia mea, iar aici nu mă gândesc doar la cei puţini care scriam sau am continuat să scriem. Pur şi simplu, prin traduceri ne venea tuturor aerul libertăţii, fără de care nu mai era de respirat în România acelor ani. Vă reamintesc faptul că textele în limbi străine erau cu adevărat o raritate. Cu toţii ne străduiam să învăţăm cât mai multe limbi străine ca să profităm de ocaziile ce ni se iveau rareori (o carte străină se împrumuta pentru maximul 24 de ore, dacă se împrumuta!). Iar cînd am avut sub ochi primele texte ale lui Pessoa, prima ediţia italo-portugheză alcătuită de Tabucchi, am rămas uluit de frumuseţea imaginilor, de diversitatea stilurilor, de profunzimea adevăratului Pessoa, în multitudinea lui. Nu studiasem portugheza, am început pur si simplu să citesc şi să traduc pentru mine însumi, poate şi profitând de faptul că italiana mă făcea să înţeleg aproape natural această limbă lusitană, care unui român nu îi pune cine ştie ce probleme să o priceapă, când o vede scrisă. Mai dificil e să îi percepi tiparul când o auzi, sau când încerci să o vorbeşti. Dar trebuie să precizez că Pessoa abia începea să fie descoperit dincolo de hotarele ţării sale, la câteva bune decenii după moartea lui. Iar editarea ceva mai susţinută a operei sale, mă gândesc la superba ediţia „Atica”, era la început chiar şi în Portugalia. Îl descoperiseră deja francezii, iar Tabucchi era printre primii care a întreprins o traducere sistematică în italiană, fiindcă în acel moment se afla la Lisabona ca director al Institului cultural italian; şi se căsătorise cu o distinsă doamnă portugheză, Maria de Lancastre, împreună cu care avea să alcătuiască şi primul album cu imagini din biografia lui Pessoa. Şi tot în acea perioadă am avut norocul că Marian Papahagi adusese din Portugalia prima ediţie din Cartea Neliniştirii, tocmai apărută, postum. Iar el a fost generos şi mi-a împrumutat-o. Iar eu m-am repezit pe textul acela traducând febril, numai pentru folosul meu, în timp ce consultam o gramatică portugheză şi înroşeam dicţionarele din care îmi extrăgeam cuvintele mai dificile. Deci Pessoa m-a învăţat portugheză, atâta câtă ştiu. Iar eu am învăţat limba numai ca să îl pot citi şi să-mi pot explica mie uriaşul mister care este acest unic scriitor în literatura tuturor timpurilor. Şi când am început să pricep dimensiunile fenomenului - deşi la acea dată nu erau „deschiftate” decât abia ceva mai mult de jumătate din manscrisele lăsate de el în „cufăr” - îmi amintesc că m-am dus la fosta editură Univers să îi propun Denisei Comănescu editarea lui Pessoa în vreo şapte volume! Fiindcă începusem între timp să public unele mari poeme ale sale prin reviste - Tutungeria, Ora absurdă, Ploaie oblică etc. - şi am văzut reacţia extraordinară a celor care le citeau. Seria de acum este, într-un fel, continuarea unei captivante aventuri de tinereţe.

Care ar fi locul lui Pessoa în literatura universală? Ce-i asigură unicitatea, specificitatea? Poate fi unul din acele genii autiste neînţelese (şi neştiute), în timpul vieţii, dar descoperite după moarte?

Pessoa nu trecuse neobservat în vremea lui, fiidcă era deja prezent în viaţa culturală a Lisabonei ca maestrul incontestabil al unei Avangarde ce provoca deseori scandaluri.

Nu se poate spune că fusese chiar neînţeles, în măsura în care lăsa el însuşi să se vadă ceea ce făcea. Dar din ceea ce făcea mai mult ascundea, considerând că mai trebuie să perfeţioneze, să aprofundeze unele proiecte, să le finalizeze... Chiar şi aşa însă, apropiaţii lui începeau să se familiarizeze cu multiplicitatea identitţilor sub care scria. Dar nimeni nu putea bănui volumul de muncă la care se obliga pe sine acest autor. In acest moment lucrez la alcătuirea unei antologii care să cuprindă numai poeme scrise de Pessoa sub propriul său nume, în portugheză, în engleză şi în franceză. Vă semnalez faptul că sunt peste o mie de titluri înregistrate pe site-ul Casei Pessoa numai cu poemele lirice sub proprie semnătură, în portugheză. Dar nici această listă nu e completă. În unele zile scria cinci sau şase poeme numai ale lui, dar e sigur că mai schimba stilul şi tematica, mai cu seamă îmbogăţindu-l pe Campos, singurul heteronim care îi semănă în prolificitate. Unică este această forţă de muncă în spatele căreia se află o incredibilă energie de a culca idei, stări de spirit, senzaţii, proiecte etc - în text! Niciodată nu se repetă, deşi se repetă deseori. Iar cei care îl citesc sunt uluiţi de experienţa acestei pluralităţi. Prin Pessoa înţelegem într-adevăr că suntem, fiecare în parte, plurali „ca universul”; înţelegem că deţinem o multitudine de identităţi, adevărat-false, de care nu suntem conştienţi. Iar în acest caz identitatea, aflată în permanentă devenire, e nu altceva decât potenţialitatea noastră creatoare. Ba chiar respiraţia noastră! Iar cei care vor să ne reducă la câteva formule sau la câteva trăsături de caracter, din cele în general arhivate de toate culturile care au încercat să „sistematizeze” fiinţa umană, se înşeală. Acest trist autor este cea mai tonică dovadă a potenţialului nostru de diversitate. Locul lui în literatură? Stă undeva pe palier cu toţi cei mari din toate tipurile, pe care i-a iubit, i-a invidiat, din care a furat alimentându-se, şi conversează cu ei despre paradoxul neantului, care există neexistând.

Opera lui Pessoa este totuşi una fragmentară, rămasă în cea mai mare parte în manuscrise. Ce îi asigură unitatea, identitatea auctorială?
Spuneţi „totuşi” cu aerul că îi reproşaţi caracterul fragmentar. Mă uit spre cea mai citită antologie de poezie din ultimele două milenii şi ceva, citită şi de Pessoa - Antologia Palatină, şi văd că e o colecţie de fragmente. Cam din fragmente e si opera lui Eminescu, care, la fel ca Pessoa, până spre sfârşitul vieţii sale, încă nu era convins că avea suficiente poeme „perfecte” pentru o carte. Pentru unii mari poeţi poezia este un continuum, adică viaţa acestor fragmente care depun în permanenţă mărturie despre raporturile individului cu tot restul din jurul lui, cu lumea sau cu el înşuşi. O asemenea operă rămâne fatalmente fragmentară, chiar dacă în mod periodic rotunjeşte sau concretizează proiecte ceva mai clar structurate.Vă semnalez însă că vreo cici, şase poeţi ieşiţi de sub manta lui Pessoa pot figura cu individualitatea lor distinctă în orice antologie a poeziei universale din veacul trecut. În manuscrise a mai rămas, e drept, o parte de însemnări nedescrifrate, mai cu seamă de proză; dificultatea este de a le încadra unui proiect, dar şi această sistematizare avansează. Prietenul meu Patricio Ferrari a identificat (împreună cu Jeronimo Pizarro) 136 de „autori fictivi” care alcătuiesc „antologia” care Pessoa se considera el însuşi a fi. Această antologie de biografii şi de intenţii de opere, de fapt, un dicţionar, cu fragmente din totate numele pessoane ce s-au individualizat cel puţin cu un proiect a fost publicată recent şi are peste şapte sute de pagini. Pessoa ar fi avut nevoie de mai multe vieţi ca să-şi ducă la capăt fie şi doar jumătate din aceste proiecte. Iar acum despre cele două cuvinte din întrebarea dumneavoastră: „unitatea” o asigură chiar prezenţa lui Pessoa, sută la sută, cu aceeaşi intensitate, în tot ceea ce scria. Inclusiv în proza lui „poliţistă”, care doar mimează că ar face parte dintr-un gen popular. Pessoa nu a ştiut pur şi simplu să fie mediocru, iar acest lucru se vede în oricare fragment. Cât despre „identitate”, Pessoa tocmai asta dovedeşte: ceea ce numim identitate, această uriaşă confuzie care ne poate provoca şi drame şi exaltări, este o operă deschisă, fasonată de imaginaţie, de disponibilitate, de curiozitate, de mister... Identitatea ţi-o creezi, fiindcă numai creînd ceva poţi avea identitate. Ea nu este un dat, ca numărul de la pantofi, şi nici măcar un dat al ADN-ului nostru; fiindcă ţine de spirit, iar ADN-ul spiritului încă nu a fost tăiat în secvenţe...

Este Pessoa un autor al „jocului secund”, al comentariului şi ludicului baroc? Cărtărescu, obsedat în „Solenoid” de autorii autişti, nu îl menţionează, probabil considerând că nu a scris cu suficient „sânge” şi alte substanţe proprii, cu alte cuvinte nu şi-a pus în text viaţa, fiinţa. Dar atunci ce?
Termenul barbian „joc secund”, de care mă lăsasem şi eu fascinat, ca toată lumea, pe vremea când alcătuisem chiar o ediţie populară Ion Barbu, era folosit în urmă cu câteva decenii în altă accepţiune decât cea pe care o afişaţi în această întrebare. Sigur că ludicul este propriu lui Ion Barbu, şi o anumită tentă barocă, de asemenea. Dar esenţial este înţelesul de „joc ocult”, adică această oscilaţie a misterului între zenit şi nadir, acel joc al aparenţelor care semnalează prezenţa unui cifru - deci intervenţia specifică a imaginarului poetic. Atât Pessoa cât şi Ion Barbu percep o dimensiune mistică în cunoaşterea intuitivă, şi ambii arată o simpatie vădită pentru ritualuri şi ceremonii ezoterice. Paralela ar putea fi continuată dar nicidecum avansând consideraţii pshihologizante despre autism, inadecvare, literatură exsanguă (şi la Pessoa şi la Barbu); căci amândoi au teoretizat şi au scris fascinante arte poetice despre raportul viaţă/ficţiune în procesul creaţiei poetice, care nu suportă reducţii mediocre. Pessoa e cel mai derutant. Viitoarea mea antologie ortonimă va avea titlul Vecin cu viaţa, care preia sintagma dintr-un poem al lui Pessoa ortonimul. Dar e acolo mai degrabă un vecin al trivialităţii, nicidecum un nabab al esteticii care s-ar ţine departe de viaţă, în faimosul turn de fildeş. E atâta tristeţe şi atâta resemnare somatizată la Pessoa, încât ai impresia că pentru primna dată a fost descoperită sinceritatea, dar ea se exprimă cum niciodată nu s-a mai exprimat. Tot Pessoa îşi inventase un maestru care voia doar să îşi „trăiască” poezia, fără să recurgă la literatură. În vreme ce Pessoa însuşi se plânge că nu ştie să „simtă” decât cu gândirea. Ar deveni imposibil să recapitulez aici toate variantele prin care Pessoa răstoarnă şi intronează, alternativ, mimesisul aristotelic, de fiecare dată complicând lucrurile, polemizînd oarecum cu toate variantele lui precedente. Dacă asta nu e Viaţă, cu majusculă, atunci eu nu mai înţeleg din ce fel de viaţă se alcătuieşte literatura! Cât despre absenţa lui Pessoa din romanul pomenit, ce pot să spun? Pessoa e un mare demodat care tocmai inventează post-post-modernismul abia fecundat...

Este Pessoa un produs pur lusitan, cu alte cuvinte care nu putea apărea decât în acest spaţiu cultural? Care este relaţia dintre Pessoa şi Lisabona, oraşul său fetiş?
Portughezii se complac şi ei într-un soi de melancolie generică a lui „saudade”, termen care în anumite contexte poate fi asimilat cu „dorul” românesc. Pessoa a scris şi catrene în stil popular, singurele pe care nu mă încumet să le traduc, fiidcă ar trebui să am geniul impersonal al românilor care au conpus unele texte din vechiul nostru folclor. Dar eu cred că

Pessoa e una din acele sinteze complexe ale culturii occidentale din secolul XX care adaptează şi modernizează miturile fundamentale ale civilizaţiilor;

cu o atenţie specială pentru destinul Portugaliei, e drept, scoţându-i la lumină, modernizându-i şi ei cîteva din constantele identităţii colective, de exemplu mitul sebastianismului. Dacă e să vorbim în termeni de publicitate, de logo şi de prestigiu, e clar că Portugalia şi Lisabona se văd de câteva bune decenii prin ochii lui Pessoa. El însuşi a scris un fel de ghid turistic al oraşului, dar e singura lucrare, destul de plată, despre care s-ar spune, iar unii chiar spun, că nu e a lui.

Care este specificul prozei aşa-zis poliţiste a lui Pessoa? Dacă nu este Conan Doyle sau Poe, atunci ce este? Există totuşi vreun model pentru ea? În ce relaţie se află cu ficţiunile poliţiste ale lui Cheserton, un alt mare uitat şi redescoperit? Dar cu ficţiunile borgesiene ulterioare?
Borges îl adora pe Pessoa şi a fost puternic influnţat de cazul lusitanului, atâta cânt apucase el să cunoască - adică fără să fi ajuns să citească şi Cartea Neliniştirii, poate nici Erostrat sau alte proze fantastice pessoane. Fireşte că şi în aceste nuvele poliţiste totul e făcut în stilul lui Pessoa. Cred că marele său model a fost Poe, deşi a citit efectiv cantităţi impresionante de romane poliţiste, scrise de autori pe care noi nu-i mai frecventăm. Nu ştiu ce citise sau dacă citise ceva din Chesterton, cu care am putea stabili anumite filiaţii, mai cu seamă jocul intelectual care duce la decifrarea enigmelor. Proza politistă a lui Pessoa pare o colecţie de exerciţii de logică; agrementată cu o etalare de tipologii de ucigaşi, de unde rezultă un soi de enciclopedie a resorturile umne ascunse care îi pot conduce pe unii oameni la crimă. Specificul este această aşteptată deviere de la „specific”. Iar personajul principal, care ar fi detectivul seriei, pare mai degrabă un logician ieşit la pensie care se amuză să descifreze aspectele inaparente ale unor enigme survenite în viaţa reală, să depisteze adevărul cel mai scuns, plus motivaţiile cele mai insolite ale tuturor oamenilor care au ceva de ascuns. Chiar dacă uneori terminate abrupt, aceste proze îşi realizează scopul: te fac să intri în jocul deducţiilor, uneori făcându-ţi cu ochiul, când acest Quaresma devine extrem de pedant şi îşi încheie demonstraţiile ca un mare profesor de logică, aproape indiferent ma morala sau legea care pedepsesc o crimă. Iar Quaresma devine el însuşi un avatar al lui Pessoa, ascuns în limpezimea acestui raţionament.

Cum l-aţi defini pe scurt pe scriitor şi relaţia dumneavoastră cu el?
În mod periodic trebuie să mă distanţez de Pessoa. După care revin la el încercând să suprind ceva ce nu remarcasem până acum. Mai nou, mi-am zis că trebuie să văd relaţia noastră şi din altă perspectivă, adică să încerc să scriu eu însumi în stiluri diferite, dar nu de dragul de a-mi diversifica stilul, ci ca să urc spre felul în care el somatiza aceste experienţe. Pessoa nu a făcut exerciţii de stil. Am înţeles asta când mi-am dat seama că trebuie să trăieşti altfel când intri în lumea sonetului, şi altfel când te adânceşti genul elegiac, de exemplu. Aşa că am scris, de vreo doi ani, aproape simultan, şi sonete, şi elegii, şi poeme în stil epigramatic. Ba l-am şi lăsat, între timp, pe Pessoa, pentru a traduce din alţii: Quevedo, Luzi, după o lungă perioadă cu Neruda. Iar recent, am abordat nişte poeţi contemporani din Mexic şi din Spania. Experienţa este fabuloasă, îl sfătuiesc pe oricine se simte în stare să se lase tentat...

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Portugalia? Dar Lisabona? Cum le-aţi defini? Ce-o diferenţiază faţă de Paris şi spaţiul francez, pe care la rândul lui îl ştiţi bine? Dar de cel spaniol, cu care împarte segmentul iberic?
Am descoperit Portugalia graţie marelui prozator Lobo Antunes, care mi-a devenit prieten, într-un moment de absolută disperare. El mi-a înlesnit o bursă Gulbenkian şi în acele două luni am citit, mi-am copiat pe caiete, cu pixul, şi am tradus sute de poezii din poeţii portughezi moderni - pe unii chiar i-am cunoscut atunci: Sophia de Mello, Assis Pacheco, Pedro Tamen, Helberto Helder ş.a. Proiectul acelei antologii zace pe undeva prin cartoanele mele, cu traducerile făcute la Lisabona, la care nu m-am mai uitat de atunci. Dar am descoperit o mare poezie, mult diferită de cea franceză, adică mai pe sufletul meu, deşi mai puţin strălucitoare, mult mai discretă. Mi-e imposibil să analizez acea revelaţie. Cert este că din acea primă şedere la Lisabona m-am întors acasă cu o valiză de cărţi şi am inundat revistele româneşti cu traduceri - până şi la Scânteia tineretului! Culmea e că nu au trecut neobservate, aşa că m-am trezit invitat, mai târziu, la Congresul scriitorilor lusofoni. Iar Dan Hăulică a reuşit să-mi obţină un paşaport, ca să pregătesc numărul aniversar pentru centenarul naşterii lui Pessoa, la Secolul XX, unde deja lucram. Numărul a apărut însă abia după rebeliune, intre timp eu devenisem un no name al exilului. De astă dată chiar Pessoa îmi întindea mâna spre Portugalia, aşa că am plonjat adânc în diversele lui dosare, de unde încă nu am scos de tot capul la suprafaţă. Lisabona e cel mai tandru oraş european. Dacă îl cunoşti pe Pessoa, cunoşti deja şi Lisabona, începând cu defilarea de culori cu care se făleşte cerul său atlantic deasupra fluviului Tejo. Spania este o redescoperire mai recentă, după ce m-am încumetat să intru mai adânc şi în limba poeziei sale, prin Lorca, Cernuda, Gamoneda, mai ales. Aveam deja un prim şi bun contact cu limba fiindcă prin anii 80 am tradus impreună cu Omar Lara acea anatologie 20 de poeţi latino-americani contemporani. Uluitoare aventură, pe la Borges, pe la Vallejo, Gabriela Mistral, Octavio Paz sau alţi Lezama Lima, Drummond, Bandeira ş.a. Toate aceste spaţii ale latinităţii se mândresc cu o poezie modernă de o uluitoare diversitate. Pentru mulţi poeţi din America Latină experienţa lor europeană, deseori pariziană, a fost determinantă. Dar cei mai puternici au preluat doar spiritul de libertate european revenind la temele lor specifice, de cele mai multe ori cu o anvergură care i-a lipsit şi îi lipseşte mai cu seamă astăzi poeziei franceze. Cînd te gîndeşti că Vallejo scria Poemele umane la Paris, dar era numai cu trupul acolo, restul din el rămăsese în Peru!

Traduceţi din patru limbi romanice. Cum reuşiţi să le puneţi în relaţie? Ce le apropie şi ce le diferenţiază? Le puteţi vedea ca pe un continuum lingvistic, cultural?
Vreau să precizez că eu sunt departe de ceea ce se numeşte un poliglot. Nu limbile în sine mă interesează, ci de fiecare dată limba poeziei, aşa cum o descopăr la Saba, dar ea este alta, cu alt tip de vrajă, la Gamoneda, sau la Lautréamont – ca să citez un alt reper al meu, din tinereţe, faţă de care încă nu mi-am plătit o veche datorie. Numai această diversitate care vine şi nu vine dintr-o limbă latină comună, dar care constituie o revelaţie polifonică de tip latin, mă încurajează să trec de la un registru la altul şi de la o limbă la alta, cu o dezinvoltură ce frizeză inconştienţa, încercând să îmi păstrez proaspete intuiţia şi capacitatea mea de a le absorbi unicitatea. Şi se înţelege că pentru mine

traducerea nu e deloc o corvoadă, ci un fel luxos de a trăi prin preajma acestor mari talente. Căci altfel, plicticoşii, înfumuraţii, netalentaţii şi inculţii ţi-ar permite să trăieşti, mult mai ieftin, prin preajma lor.

Cât vă ajută poezia, literatura pe care-aţi scris-o în activitatea de traducător? Care ar fi autorii europeni sub semnul cărora aţi pune poezia dumneavoastră?
Eu mă consider norocos simţind că ceasul meu interior încă dă semne că mai are rezerve pe baterie. Fiindcă am văzut devenită posibilă confruntarea generaţiei mele, dar mai ales a generaţiilor mai noi, cu ceea ce însemnă literatura modială contemporană. Zic „confruntare” fără să mă gândesc la o competiţie. Am văzut cum aceşti mai bătrâni sau mai tineri scriitori români au început să iasă în lume, cu traduceri mai mult sau mai puţin consecvente, cu prezeţe mai mult sau mai puţin remarcate, dar pentru prima dată simţindu-se luaţi în seamă, ca scriitori ai unei culturi până acum ignorate, sau ca reprezentanţi indefiniţi ai imaginii schimbătoare pe care o prezintă patria lor pe scena alunecoasă a actualităţii. Toate acestea te îndeamnă să vrei să fii tradus şi să îi traduci în limba ta pe cei cu care intri in contact, cei cu care stabileşti un dialog de sensibilitate. Vedeţi că nu vorbesc nici de traducerile industriale, necesare şi ele, nici despre frustrările la care inevitabil duc asemenea contate. Vorbesc de revenirea scriitorului român în lumea în care trăieşte. Fiecare trage învăţămintele de care se simte în stare, în măsura în care comunică cu această lume (iar aici, vai, prea am văzut şi încă mai văd orgolii rănite prematur sau stângăcii provinciale). Fireşte că sunt influenţat de tot ceea ce văd şi de tot ceea ce traduc. Şi ce bine! Şi evident că nu m-aş putea aventura să traduc zeci de mii de versuri în atât de diverse stiluri, din mai multe limbi, spre limba mea „matrie”, dacă mu mia-aş fi tocit coatele în propriile mele exerciţii. Şi fireşte că fiecare traducere îşi pune probleme deosebite şi îmi complică până şi relaţia mea cu mine însumi, fiindcă nu pot să nu fiu gelos pe un vers al lui Pessoa sau pe o imagine ce ţâşneşte din verbul lui Vallejo ca dintr-o venă secţionată. Dar cu ezitările şi cu imperfecţiunile mele, eu simt că îi înţeleg pe poeţii pe care îi traduc, şi îi ajut să trecă gardul în limba mea, fără să-i miroase câinii din satul limbii mele că ar fi nişte străini.

Avangarda lui Fernando Pessoa

Fernando Pessoa (1888-1935) este unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai secolului XX. Născut în 1888 la Lisabona, îşi petrece copilăria în Africa de Sud, la Durban, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Aici viitorul scriitor şi-a făcut studiile şi a învăţat engleza, una dintre limbile în care a scris ulterior.

În 1905 se întoarce la Lisabona, pe care n-o va mai părăsi niciodată, şi se înscrie la Curso Superior de Letras la Universidade de Lisboa, abandonându-şi studiile după un an. Începe să frecventeze cercurile literare avangardiste. Publică cu regularitate articole în revistele literare portugheze , dar în timpul vieţii, în afară de acestea, i-au apărut semnate cu numele propriu doar câteva volume.

La moartea scriitorului s-a găsit însă un cufăr cu 27 543 de texte rămase în manuscris. Volumul „Cartea neliniştirii“, cel mai renumit titlu al său, a fost publicat în ediţii succesive în întreaga lume. Editura Humanitas Fiction i-a dedicat scriitorului portughez o colecţie de autor.

S-a expatriat în anii ’80

Nume: Dinu Flămând

Data şi locul naşterii: 24 iunie 1947, Susenii Bârgăului, jud. Bistriţa-Năsăud

Studii şi carieră: Este licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1970). Membru întemeietor al cenaclului, iar apoi al revistei Echinox. A debutat editorial cu volumul de poeme „Apeiron”, în 1971. A lucrat în diverse redacţii de ziare si reviste din Bucureşti, între care Amfiteatru şi Secolul 20. În anii ’80 pleacă din ţară şi se refugiază în exil la Paris, de unde denunţă, in presa scrisă şi in emisiuni radiofonice, regimul de opresiune din România. Locuieşte pînă în 2010 în Franţa. A fost jurnalist bilingv la Radio France Internationale, între aprilie 1989 şi aprilie 2009. Din august 2011 devine consilier al Ministrului de externe. Este numit în 2013 ministru consilier la Ambasada României de la Paris şi reprezintă România la Organizaţia Internaţională a Francofoniei până în noiembrie 2014. Este poet, eseist, jurnalist, diplomat. Este de asemenea un traducător inspirat din literatura franceză, spaniolă, italiană şi portugheză, precum şi comentator politic al actualităţii în presa românească şi în cea internaţională. În ianuarie 2011 a fost distins cu Premiul Naţional de Poezie ”Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.

Locuieşte în: Bucureşti