INTERVIU Cristian Pepino, regizor de teatru de animaţie: „Familia mea se trage din cavalerii cruciaţi ai lui Pepin le Bref, dacă ştiţi“

Cristian Pepino vorbeşte despre fabuloasa istorie a familiei, despre copilăria prin Bucureştiul comunist şi despre tinereţea boemă când ştia ca-n palmă ţărmul Mării Negre de la Vama Veche. Cristian Pepino a pus mai presus decât orice teatrul. Teatrul de păpuşi nu e joacă, e o abilitate subtilă de a îmbina joaca, mesajele sociale cu arta. Iar piesele lui au fost apreciate pe plan mondial, fac şi ele parte din paşaportul cultural românesc.

Cristian Pepino (65 de ani) păstrează ceva din gesturile simple, mărunte ale regizorului: ne-a invitat, senin, să luăm loc, să gustăm din biscuiţii şi cafeaua deja aranjate chibzuit pe măsuţă. Să închidă geamul dacă-i frig – şi cam e. S-ar putea crede că acestea sunt politeţurile oricărei gazde cumsecade. E mai mult de-atât. Iar Cristian Pepino a continuat să ne convingă: am început să vorbim şi, deodată, s-a transformat într-un povestaş, un narator ghiduş, cu gesturi ample, tonuri grave şi râsete zdravene. Dintr-un colţ, singură, o păpuşă de lemn – şi ea „într-o ureche“, cum o alintă chiar creatorul – priveşte de sus, sprijinită uşor pe-un cot, scena cum poate fermeca un om ce parcă-şi retrăieşte viaţa sub ochii tăi.  

„Weekend Adevărul“: Am citit că genealogia familiei dumneavoastră este fabuloasă, scoasă parcă din cărţile de istorie: vă trageţi de la Pepin la Bref, de la Charlemagne. Explicaţi-mi cum aţi aflat lucrurile astea.

Cristian Pepino: Cred că toată lumea are o istorie veche, dar mai puţini o cunosc, atâta tot. Pepino este un nume destul de rar întâlnit, nu e un nume comun. Ştiam, din poveştile din familie, că bunicul din partea tatei a venit din Grecia, din Insula Poros. După aceea, am citit întâmplător despre Poros, care era o cetate a francilor. Francii au luptat într-una dintre Cruciade şi după o mare bătălie în care au fost învinşi, au emigrat spre insulele greceşti unde au construit cetăţi. De altfel, în Grecia se cunoaşte puţin lucrul ăsta: după căderea Imperiului Roman, a existat acolo un regat al francilor. Am înţeles că familia mea se trage din Insula Poros, unde se refugiaseră o parte din cavalerii cruciaţi apropiaţi lui Pepin le Bref. Aşadar, Pepino este un nume de familie al celor care se trag din franci, din Pepin le Bref (n.r. – Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel şi tatăl lui Carol cel Mare, 714-768), dacă ştiţi, întemeietorul regatului Franţei – şi Charlemagne a fost din aceeaşi familie. Dar nu am revendicat Franţa pe chestia asta (râde).

Bunicii din partea tatălui ce au făcut?

Bunică-mea era din Palanca, din zona judeţului Neamţ, şi o chema Dumitra Zaharia (foto dreapta). A venit împreună cu rude ale ei în Brăila şi aici s-a cunoscut cu bunică-miu, care era cizmar. El avea un atelier destul de mare şi făcea modele de pantofi pentru Guban, care era o fabrică de tradiţie de la Timişoara.

Dar părinţii mamei?

Şi istoria familiei mamei este complicată. Bunică-mea din partea mamei s-a născut la Văşcăuţi, când Bucovina de Nord făcea parte din România. Zenovia Platon era bunica. S-a măritat cu un domn, Ivan Mojaico, care era polonez sau ucrainean şi era pan, adică nobil. Aşa scrie pe certificatul lor de căsătorie. Soţul buncii a murit foarte tânăr şi ea a rămas singură cu cinci fete. Au venit în Bucureşti, înainte de cedarea Bucovinei şi a Basarabiei.

Părinţii dumneavoastră au divorţat când eraţi mic. Iar tatăl dumneavoastră a murit la scurt timp.

Taică-miu a murit foarte tânăr, când aveam 7 ani. Tata era economist, funcţionar, iar mama era secretara directorului unei întreprinderi de mobilă. Ei au divorţat şi, când era să se împace, s-a îmbolnăvit taică-miu şi a murit. A avut ciroză şi i s-a dat un tratament greşit,
pentru că pe vremea aia tratamentele erau în fază experimentală. 

Raţia de pâine şi feeria iernilor grele

Unde aţi copilărit? În cartier sau în mahala?

Am copilărit în multe cartiere, dar mai mult în zona Buzeşti, Sevastopol, Frumoasa. Am mai stat câteva luni, când eram foarte mic, şi pe Thomas Masaryk, şi pe Remulus.  Pe Sevastopol, am stat foarte mulţi ani la un unchi de-al meu care ne-a găzduit până când m-am căsătorit şi mi-am cumpărat un apartament.

Cum era viaţa în Bucureşti atunci?

Îmi amintesc că pe la 3-4 ani mă trimiteau să iau raţia de pâine. Erau nişte cartele – după război erau restricţii – şi mergeam până la colţul străzii, pe Thomas Masaryk – apoi s-a chemat Julius Fucik – unde era prăvălia. Era o jumătate de pâine neagră şi ăştia mai bătrâni zic că era foarte gustoasă. Mai ţin minte că în ’54, când a fost ninsoarea aia extraordinară, în anumite locuri era foarte mare zăpada, aşa că nu au putut să facă pârtie, şi-au făcut un tunel. La Piaţa Romană – o amintire pe care o am clară, deşi aveam doar 4 ani – era o imagine feerică, parcă eram într-un palat de gheaţă şi mergeam prin tunel. Prin tunelul de zăpadă! Şi bătea soarele şi se vedea prin tavanul de zăpadă foarte frumos.

Era viaţa grea, dar, cumva, reuşeaţi să o fentaţi.

E, nu pot să spun că era teroare pentru mine. Domnule, trăiam modest, pentru că ne întreţineam toţi cu salariul mamei, un salariu de funcţionară, foarte mic. Mai aveam eu o pensie de urmaş, după ce a murit tata. Şi vindea mama lucruri din casă: tablouri, statuete, mobilă. O casă care se golea. Se mergea la talcioc, cu frică de vreo razie a Miliţiei. Odată au preferat să lase totul acolo şi să fugă. Nu mai ştiu unde era talciocul ăsta, dar ştiu că mergeam cu un camion şi erau mai mulţi vecini care se adunau.

„A ars cărţile în sobă. A durat o lună“

Aveţi vreo amintire care v-a afectat sufleşte, poate?

După ce a murit tata, m-am mutat cu mama la un unchi de-al meu, soţul uneia dintre surorile mamei. Acest unchi, Ioan Alexandru Bădulescu (foto dreapta), luptase în Primul Război Mondial, era general şi avea toate decoraţiile militare – luptase la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Târgu Ocna. Era invalid de război. Nu a luptat în Al Doilea Război Mondial pentru că era şchiop de un picior, dar a şi refuzat să lupte. Antonescu i-a trimis o telegramă în care îi solicita să facă parte din Marele Stat Major, pentru că avea experienţă, făcuse şcoala de ofiţeri, la Danzig avea o reputaţie foarte bună. Dar unchiu-meu a refuzat, a spus că e o greşeală războiul contra Rusiei şi că o să aducă numai nenorociri pentru România. După ’45, deşi nu luptase în război, când s-a făcut naţionalizarea, a fost taxat drept moşier. Avea o moşie rămasă de la prima lui nevastă – o femeie foarte frumoasă, cu zestre bună. I-au luat moşia, i-au tăiat pensia de militar şi pe cea de veteran de război. Şi-au vrut să-i ia şi casa, dar casa fiind locuită de mai multă lume, nu au avut ce să-i facă. Am continuat să locuim acolo. Ei, şi generalul avea o bibliotecă foarte frumoasă în acea casă. Pe la sfârşitul anilor ’50, mătuşă-mea s-a speriat pentru că a auzit că fuseseră arestaţi nişte intelectuali – grupul Noica – sub pretextul că aveau nişte cărţi considerate interzise de comunişti. Pe vremea aceea, dacă voia cineva să-ţi facă rău, nu era nicio problemă: te reclama la Securitate. Atunci s-a speriat foarte tare mătuşa şi a ars cărţile. În sobă. A durat vreo lună, că erau multe şi nu putea să le arunce deodată, trebuia să se mai răcească soba. Eu eram disperat, plângeam, nu înţelegeam, ei nu puteau să-mi explice. 

„Citeam şi chitanţe, şi calendare. Citeam tot ce-mi pica în mână“

Foto: Eduard Enea

Care a fost primul contact cu teatrul?

Am avut noroc de multe mătuşi şi mulţi unchi şi toţi mă duceau la teatru de mic copil, de pe la 4 ani. Ţin minte secvenţe din spectacole de teatru care m-au impresionat. Culmea, nu din filme, deşi mă duceau şi la filme. De exemplu, am văzut un spectacol „Macbeth“ la Naţional, un spectacol modern pentru vremea aceea, fără costume, în care toţi actorii erau îmbrăcaţi în nişte costume mulate pe corp, simple, iar decorul era format numai din lumini, cu reflectoare colorate, iar Macbeth era Emil Bota, marele Emil Bota. Într-un rol de comedie, în altă piesă, l-am văzut pe Ion Manu, alt mare actor român. Pe urmă am văzut „Lisistrata“, la Operetă, când a fost premiera. Trăia încă Ion Dacian. Eu aveam vreo 14 ani.

Eraţi cu siguranţă răsfăţat din punct de vedere cultural. Dar eraţi un copil cuminte, ascultător?

Eram liniştit, nu eram zurbagiu. Aveam o gaşcă în cartier cu care mă jucam. Ne făceam arcuri şi săgeţi din oţetar – e un pom decorativ cu crengi lungi. Ne jucam de-a războiul, ca mulţi copii. Sau iarna ne băteam cu bulgări – eram două găşti, cei de pe Sevastopol cu cei de pe strada Frumoasă. Culmea, un văr de-al meu era cel care conducea gaşca din strada Frumoasă. Mai făceam şi pozne. Îmi amintesc că în spatele casei era un termometru de exterior foarte frumos, vechi, mare şi într-o zi l-am spart ca să mă joc cu mercurul. Am încasat atunci nişte scatoalce de la maică-mea.

Foto: Cristian Pepino, alături de mama sa, în 1962 (sus) şi împreună cu tatăl său, la vârsta de 5 ani (jos); Foto: Arhiva personală Cristian Pepino

La şcoală cum era?

La şcoală am avut parte de nişte învăţători foarte buni. Oameni cumsecade care ştiau să se poarte cu copiii. Îmi plăceau desenul şi literatura. Desenam foarte mult. La un moment dat, când trebuia să dau la facultate, chiar mă gândeam să dau la grafică, la Arte Plastice. Apoi am zis că de desenat, pot să desenez şi acasă, dar teatru nu pot să fac decât la facultate.

Citeaţi când eraţi copil?

Dar cum să nu! Eram înnebunit. Citeam şi chitanţe, şi calendare care aveau pe spatele foilor sfaturi practice, tot felul de prostii. Citeam tot. Tot ce-mi pica în mână, de-a valma.

O vioară mică de-aş avea...

Părinţii ce şi-au dorit să faceţi? V-au îndrumat spre arte?

Nu. Dar când eram mic – când aveam 5-6 ani – era o modă: era un film care se numea „Preludiul gloriei“, cu Roberto Benzi, copilul-minune care dirija – şi-apoi chiar a ajuns dirijor de-adevăratelea – iar toate cucoanele din Bucureşti erau înnebunite să-şi facă odrasla dirijor. Îşi lua fiecare profesor de muzică... Ai mei cam trăgeau mâţa de coadă pentru că nu aveau ei bani să-mi ia profesor de muzică. Nici măcar de o vioară nu aveau bani. Dar au avut o cunoştinţă de familie, foarte cumsecade, care, când a auzit că n-au bani, a zis: „Îi cumpăr eu copilului o vioară“. Şi mi-a luat o vioară mică, de copii. Toate mătuşile au pus mână de la mână ca să plătească profesoara.

V-a plăcut vioara?

Domnule, la prima lecţie eu eram încântat!, profesoara îmi arăta poziţia mâinii. Mă chinuiam, că eram doar un copil. Şi eu mai făceam: scââârţ-scârţ! Abia aşteptam să scârţâi din vioară. Dar când scârţâiam, jaaap!, îmi trăgea câte o palmă. „Nu scoţi niciun sunet, întâi înveţi poziţia mâinii!“ Domnule, şi-mi trăgea nişte carabe de vedeam stele verzi, îmi muta fălcile din loc. I-am spus mamei că mă bate, ea a zis că poate aşa trebuie (râde). Nu prea-i convenea, a vorbit cu profesoara care i-a zis: „Doamnă, trebuie să înveţe să se abţină, să nu facă ce-i trece prin cap“. La a treia lecţie nu am mai suportat. Venea la noi acasă şi ţineam lecţiile în biblioteca lui unchiu-meu. Biblioteca avea jos un rând de dulapuri şi era o margine până la raftul de cărţi. M-am suit acolo, cu vioara-n mână, m-am dus în dreptul uşii şi când a intrat profesoara: zdrang!, i-am tras cu vioara-n cap. Sigur, vioara s-a spart – capul ei, nu ştiu, nu m-a interesat. După, au renunţat şi părinţii la meditaţii la muzică. 

Rigurozitatea cenzurii lui Dumitru Popescu-Dumnezeu

Aţi studiat la Liceul „Gheorghe Lazăr“. Atunci v-aţi orientat către teatru?

Da, un liceu foarte bun. Chiar mă mir cum de am reuşit să intru. Nu eram aşa strălucit la toate materiile. În 1966, la liceu era un cenaclu literar, condus de Alexandru Mitru, care era profesor de română, unde scriam poezie, proză, teatru şi le citeam, după care le comentam cu profesorii şi colegii. Pe cei pe care ne-a considerat mai răsăriţi în ale scrisului, profesorul Mitru ne-a recomandat la diverse instituţii, ca să avem o experienţă în domeniul literaturii. Mai întâi, m-a trimis la Radio, să scriu un scenariu. Era o emisiune pentru copii, cu Alexandrina Halic personaj principal. Grigore Gonţa făcea regia. M-am dus cu scenariul în mână, ei s-au uitat pe el şi-au zis: „Foarte bun! Îl punem în scenă“. Eram în culmea fericirii! Cine mai era ca mine? Mare dramaturg la 16 ani!

Pe scena Liceului „Gheorghe Lazăr“, Cristian Pepino şi colegii săi organizau spectacole de poezie; Foto: Arhiva personală Cristian Pepino

Cum aţi sărbătorit?

M-am supărat eu apoi pentru că ai mei au hotărât ca din banii pe care îi luasem pe scenariu să îmi fac un costum de comandă. M-au obligat! Aveam un croitor particular foarte bun şi mi-au cumpărat nu-ştiu-ce stofă de calitate. Eu nu puteam să sufăr costumul! După ce am mai crescut un pic, pe la 17 ani, mergeam pe la petreceri seara. Ai mei, normal, mă puneau să-mi pun costumul. Dar începuse moda cu blugii. Eu îmi luam pe şest într-o sacoşă blugii şi când ajungeam la persoana respectivă acasă, nu ştiam cum să intru mai repede în baie să mă schimb. Iar când mă întorceam acasă, sigur, eram tot în costum şi ai mei erau foarte mulţumiţi, că, uite, sunt şi eu în rândul lumii cu costum pe mine.

Aţi scris pentru o scurtă vreme şi la „Scânteia tineretului“. Cum s-a întâmplat?

După scenariul de la Radio, m-a chemat o tanti – una grasă, cu mustăcioară – urâtă ca naiba şi mi-a zis: „Dragă, scrii foarte frumos. Dar acum scrie-ne ceva cu pionieri“. Eu nu am vrut să scriu cu pionieri şi nu m-am mai dus pe la radio. După care profesorul Mitru mi-a spus: „M-au întrebat la «Scânteia tineretului» pentru un reporter“. M-am dus şi m-au trimis la reportaj: era o şcoală experimentală, aproape de Facultatea de Medicină, unde se introduseseră profesori, de la clasa I până la a IV-a. Adică nu mai aveau învăţător, ci profesori pentru fiecare materie. M-am dus, am luat un interviu directoarei, am scris acolo nişte prostii. Ţin minte că era un acvariu mare în holul şcolii şi am zis că peştişorii care se uitau afară din acvariu semănau cu elevii nevinovaţi (râde). Au tăiat partea asta. Era Dumitru Popescu-Dumnezeu care citea toate articolele. Ştiu că toţi erau speriaţi: „Vai, citeşte articolul tău. Ce-o să zică?“. A venit un politruc de acolo, fericit: „I-a plăcut, i-a plăcut foarte mult. Dar a zis să tăiem aia cu peştii“ (râde).

Cât aţi fost jurnalist?

Pe urmă, m-au pus să fac o anchetă: de ce nu sunt manualele şcolare la timp. Problemă încă actuală. Am mers la toate instituţiile şi am ajuns până la Ministerul Învăţământului. După momentul ăsta, mi-au oprit ancheta şi nu m-au mai chemat pe la „Scânteia tineretului“. Nu eram destul de şmecher ca să mă orientez... 

Elevul Pepino era un tânăr preocupat de literatură, desen şi teatru (1967); Foto: Arhiva personală Cristian Pepino

„Pentru că exista cenzura, totul devenea subversiv, chiar dacă nu doreai asta“

Când aţi început să luaţi în serios teatrul?

Pe la 16 ani deja aveam o echipă de teatru. Eram regizor. Nu ştiu cum, dar reuşeam să mă impun. Era un grup care mergea după mine. Colegi de-ai mei de liceu şi din alte licee. Dădeam spectacole în diverse licee. Odată am fost la Sectorul 6, unde era Casa de Cultură. Era Festivalul „Caragiale“ pentru amatori, care avea şi o secţiune pentru elevi. Am făcut un spectacol de poezie după un poem de Rainer Maria Rilke şi un spectacol de poezie după Sorescu – inventasem o poveste cu momente de teatru-dans pe versuri de Sorescu. Cu asta am luat premiul pe Bucureşti în 1966. Asta m-a încurajat să mai fac şi alte spectacole. Eram foarte activ: şi scriam, şi desenam, şi puneam în scenă.

„Eşti singurul om care pune pilă pe invers“

Actorul Marius Pepino a fost unchiul dumneavoastră. V-a îndrumat, v-a ajutat să intraţi la IATC?

La IATC am intrat primul, cu cea mai mare notă. Dar el nici nu a ştiut. S-a supărat pe mine când a aflat că am dat la IATC. Nu mai aveam aşa legături, după ce a murit tata. Însă când eram mic, el mă ducea la Teatrul Bulandra, la repetiţii. Lui îi datorez cultura mea teatrală. Când a auzit că am dat la teatru, s-a enervat: că de ce nu am vorbit cu el, că nu ar fi fost de părere să dau la teatru, că trebuia să mă fi pregătit cu cineva înainte. Era prieten foarte bun cu Radu Penciulescu. S-a întâlnit odată cu el pe stradă, iar Penciulescu i-a spus: „Felicitări, nepotul tău a intrat cu brio la regie“. Unchiu-meu i-a spus: „Radu, te rog eu frumos ceva, că suntem prieteni: dacă nu e bun, dă-l afară“. Penciulescu i-a spus: „Domnule, eşti nebun?! Eşti singurul om care pune pilă pe invers“.

Era atât de riguros?

Şi complexat. Că se gândea că toată lumea o să spună că şi-a băgat el nepotul la teatru. Dar nu avea cum să mă bage. Mai ales că erau oameni foarte corecţi la secţia de regie. Am intrat 12 şi am terminat 4. Ni s-a spus de la început: s-a făcut o greşeală. Atunci, cifra de şcolarizare era în funcţie de câte posturi apăreau. În anul ăla au zis că vor să mărească numărul de studenţi de la 4 la 12, pentru a pregăti câţiva să devină un fel de instructori şi pe la casele de cultură. Penciulescu era în America, iar când s-a întors şi a văzut că suntem atâţia, a rămas stupefiat: „Ce-i asta? Pentru casele de cultură?! La mine la secţie, niciodată“. „Şi ce facem cu ăştia?“ „Îi dăm afară. Îi anunţăm că s-a făcut o greşeală şi că termină 4 inşi.“ Pe parcurs ne-a eliminat.

„Toată lumea umbla cu şopârle“

Aţi avut profesori buni la Regie. Ce v-a rămas aparte de la ei?

David Esrig avea o cultură extraordinară şi punea accentul pe profesiune. Iar Penciulescu era pentru un teatru mai implicat social. Toţi făceau spectacole de rezistenţă prin cultură. Nu exista spectacol, în acea vreme, care să nu fie contra regimului. Toată lumea umbla cu şopârle. Dacă erau oameni normali, că erau şi câţiva care nu erau, dar ei erau desconsideraţi şi de colegi, şi de public.

Student în anul II la IATC; Foto: Arhiva personală Cristian Pepino

L-aţi cunoscut şi pe Liviu Ciulei.

Am asistat la foarte multe repetiţii ale lui Ciulei şi am avut foarte multe de învăţat de la el. Mai întâi mă ducea unchiu-meu, Marius, şi mai târziu s-a făcut o reciclare, aşa se chema. După ce terminau facultatea, şi actorii, şi regizorii, şi scenografii făceau această reciclare în cadrul căreia se făceau cursuri şi trebuia să facă asistenţă la repetiţii. Atunci am avut norocul să repete Ciulei „Furtuna“ la Bulandra.

Fără frică de cenzură

Vi s-a întâmplat să vă cenzureze vreun spectacol de păpuşi?

La fiecare spectacol erau discuţii interminabile cu cenzura. Ore în şir pentru orice spanac, orice salam. Două spectacole mi-au interzis. Primul era o poveste cu un pescăruş, un spectacol de la Timişoara. Era o scenă care li s-a părut că era dubioasă şi mi-au zis să scot scena sau să o rescriu. Şi eu făcusem spectacolul, se jucase de câteva ori şi plecasem la Bucureşti. Îmi dă telefon directorul teatrului că a venit comisia. Îi zic: „Păi, ce? Nu a fost deja comisie, n-au dat drumul la spectacol? Nu rescriu nimic. Să nu se mai joace, care-i problema?“. Şi cealaltă piesă era „Lecţie de zbor şi cor pentru puiul de cocor“, care a avut mare succes şi se joacă şi acum. Mi-a dat telefon de la Craiova directoarea Cleo Domozină, speriată: „Cristi, au interzis piesa ta“. Era pusă în scenă de o regizoare tânără, Daniela Pelea. „A făcut ea ceva contra regimului?“, întreb. „Nu“, zice, „foarte cuminte. Dar s-au prins ei că textul nu-i în regulă. L-au interzis“. Era prin 1988. „Stai, domnule, liniştită. Ce să ne facă?!“

De ce au interzis piesa, aţi aflat?

Era cu păsări călătoare, era şi o scenă cu un vameş, cu trecutul frontierei. Poate de-asta. Dar totul era subversiv atunci. Tocmai pentru că exista cenzura devenea subversiv. Toată lumea se gândea, chiar dacă tu nu voiai să scrii subversiv. Iar atunci când cereau să schimbi textul, făceai una şi mai boacănă.

Ştiţi şi să sculptaţi păpuşi. Cum aţi învăţat?

În liceu, am avut profesor particular de desen. Am lucrat în atelierul unor graficieni şi plasticieni. Ni se spunea „negri“ – eram un fel de ucenici. Sculptura am început-o la Teatrul de Păpuşi din Constanţa, când era o cantitate mare de păpuşi la un spectacol şi nu se termina la timp realizarea lor. Încet-încet, am învăţat.

Care a fost cea mai amuzantă reacţie a copiilor la o piesă de-a dumneavoastră?

Făcusem o parodie după „Scufiţa roşie“, în trei episoade: primul era „Scufiţa Roşie“ clasică, al doilea era ca un roman de capă şi spadă, când Scufiţa era marchiză, lupul era cardinalul cel rău, iar un episod era science-fiction, „Scufiţa roşie şi extratereştrii“. Era o farfurie zburătoare mare, făcută din fibră de sticlă, luminată pe dinăuntru. Din ea, coborau marţienii, foarte caraghioşi – erau făcuţi din teluri de bucătărie, din site, tot feluri de ustensile. Iar nişte copii au strigat din public: „Fii atent, că sunt reali, mă!“.

Cristian şi Cristina, dragoste la prima vedere

Când aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră, Cristina?

Când eram la liceu, prin cenacluri. De la Liceul „Lazăr“, ne-au selecţionat pe câţiva şi ne-au trimis la Cenaclul „Săgetătorul“, care era un cenaclu general, pe Capitală. Era condus de profesorul Tudor Opriş şi se ţinea în clădirea Casei Şcoalelor, pe bulevardul Elisabeta, vizavi de Cireşica. Acolo am cunoscut-o pe Cristina. Ea desena. Ne-am simpatizat imediat, a fost dragoste la prima vedere.

Cum aţi cucerit-o?

Nu bărbatul cucereşte. Femeile cuceresc.

Aţi lucrat împreună de la început?

Nu. Am făcut doar vreo trei spectacole, ea făcea scenografia. Dar era timidă şi o stresa să aibă de-a face cu multă lume şi cu actori cu pretenţii. Erau unele persoane care nu înţelegeau că un costum e o piesă artistică, nu ceva ce comanzi la croitorie după gustul tău. În schimb, participa la toate discuţiile mele cu scenografii. Într-un fel, era şi complexată, să nu spună lumea că uite, Pepino şi-a pus nevasta să facă scenografie. Ea a lucrat la Fondul Plastic, unde făcea costume. Era un fel de designer vestimentar. Dan Jitianu, cu care eram prieten, a văzut nişte rochii făcute de ea şi i-au plăcut foarte mult. Când am făcut, după ’90, o operetă la Teatrul din Piatra Neamţ, l-am rugat pe el să-mi facă scenografia. El a zis: „Da, dar caută-ţi tu pe cineva să facă costume, că eu nu fac“. „Păi, nu ştii tu pe cineva?“ „Dar de ce nu face Cristina?“, zice. „Mă“, zic, „până acum n-a vrut, dar dacă o convingi tu, precis face“. Şi el a vorbit cu ea. A fost aşa de flatată! Şi a făcut un lucru excepţional, pentru că era o scenografă foarte bună. Atunci a căpătat curaj.

Generaţia în blugi a României comuniste

  Vacanţele la mare erau o regulă: aici, la Constanţa, în 1981; Foto: Arhiva personală Cristian Pepino

În 1968 aţi trăit în vreun fel febra Primăverii de la Praga?

Da, ţin minte că eu cu văru-meu, imediat după discursul lui Ceauşescu, am vrut să mergem să ne înrolăm militari. Aveam 18 ani şi am zis că mergem să-i omorâm pe ruşi. Nu ne-a primit nimeni, că nu s-a făcut mobilizarea. Doar pe cei pe care i-a prins momentul în Armată i-au ţinut un an-un an şi jumătate, deşi îşi terminaseră stagiul.

Nişte tineri marcaţi de folk şi rock

Era perioada în care eraţi în plin elan tineresc. Mergeaţi adesea atunci la Vama Veche, chiar aţi scris „Cartea de la Vama Veche“ în care evocaţi momentele acelea.

Era atunci la modă printre adolescenţi să meargă la Vama Veche. Când aveam eu cam 15-16 ani, Vama Veche nu era pentru oricine, era pentru cercul nostru, al oamenilor care aveau un anumit nivel de cultură sau tindeau spre asta.

Boemia educată a Bucureştiului, cu alte cuvinte. Din Bucureşti a pornit, nu?

Da, din Bucureşti şi din Cluj. Atunci, Vama era un sat. Întâi mergeam la 2 Mai şi apoi am trecut la Vama Veche. Mergeam fiecare de capul nostru sau în grup. Uneori închiriam o casă întreagă, cu 4-5 camere. Trăgeam mâţa de coadă toată ziua, făceam foamea pe acolo, pentru că, deşi era mai ieftin decât la hotel, stăteam câte două-trei luni. Petreceam ca tinerii, cu dans, cu şuete, cu bârfe, cu tot felul. Mergeam cu magnetofoanele după noi, apoi cu casetofoane.

„Noi am fost generaţia hippie“

Ce muzică ascultaţi?

Era muzică foarte bună, Bob Dylan, Jimmi Hendrix, Janis Joplin, The Beatles, The Rolling Stones. Ne împărţeam: unora le plăceau mai mult Beatles, alţii ţineau mai mult cu Rolling-şii. Alţii erau cu hard-rock-ul. Eu eram cu Beatles... Noi am fost generaţia hippie. Folk-ul a apărut tot în generaţia mea.

Cum făceaţi rost de discuri?

În primul rând, se difuzau la radio până în ’71. După aceea, ascultam la Europa Liberă muzică bună. Era Cornel Chiriac, care avea o emisiune excepţională de muzică pentru tineret. Şi se aduceau discuri şi casete din străinătate, de la rude, de la cunoştinţe. Ascultam muzică non-stop, eram la curent cu toate noutăţile. Eu, nu ştiu cum, puneam mâna pe foarte multă muzică bună şi nouă. Ajunseseră şi cei care erau DJ să vină la mine să se aprovizioneze.

Înţeleg că aveaţi o clasificare a oamenilor, aşa, în general. Cum era?

Da, o făcuse un prieten de-al nostru. Era aşa: erau oamenii normali, cum eram noi, părinţii şi prietenii noştri, apoi erau groharii, ăia care deranjează pe toată lumea şi care nu veneau în Vamă, „la ţară“, mergeau la Mamaia prin sindicat, şi în final erau iftozii – ăştia care erau cam tâmpiţei, cam săraci cu duhul şi voiau şi ei să fie ca noi, dar nu îi ducea mintea, citeau dar nu prea înţelegeau ce citeau, nu făceau faţă unei coversaţii.

„La Revoluţie, m-au chemat să apăr Teatrul Ţăndărică“

Foto: Eduard Enea

Când aţi ieşit prima dată din ţară?

În 1981 am fost în Iugoslavia, la Zagreb – acum Croaţia – la un festival la care am luat marele premiu. Aveam 31 de ani. Parcă ziceam că suntem în Occident, aşa de avansaţi erau. Traiul bun, marfă peste tot. După aceea, am primit o bursă în străinătate – cu lupte, cu ameninţări că plec din ţară definitiv dacă nu mi se dă.

Cum aşa? Unde era bursa?

În Franţa, în 1984. Am vrut să rămân, bineînţeles, dar eram prea bătrân să o iau de la început. Nu aveam pe nimeni acolo să mă ajute. Pepin le Bref murise demult... (râde). Margareta Niculescu m-a recomandat pentru o bursă de studiu de o lună, în Franţa, la Institutul Mondial al Marionetei, la Charleville. Am făcut dosarul, bursa era dată de statul francez, care-mi asigura transportul şi masa. Am participat la concurs. Pe atunci, trebuia să-ţi dea paşaport de serviciu pentru deplasări de la Ministerul Culturii. Am depus actele şi mi-au zis: „Staţi acasă, că vă dăm noi telefon“. Şi mi-au dat telefon într-o zi: „Domnule Pepino, v-a ieşit paşaportul“. M-am dus acolo să-l ridic. Şi doamna de la paşapoarte zice: „E o problemă. Cursul la care mergeaţi a început. Nu putem să vă mai dăm paşaportul“. Eu: „Nu-i nimic dacă am întârziat un pic“. „Nu, nu. Ne pare rău. V-a ieşit paşaportul, dar nu putem să vi-l dăm.“ O şmecherie ca să nu-mi spună că nu-mi dau voie.

Greu în România, greu şi-n Franţa

Aţi reuşit să plecaţi?

Am vorbit cu doamna Niculescu, i-am povestit ce s-a întâmplat şi m-a liniştit: „Cristi, nu-i nimic, noi organizăm cursul ăsta şi anul viitor“. M-am dus la unul dintre actori care ştiam că e turnător la Securitate: „Măi, uite, nu mi-a ieşit paşaportul şi am depus încă o dată cererea. Fii atent la mine: dacă nu-mi iese la timp la anul, eu renunţ la cetăţenia română“. Vorbeam serios. Nedreptatea era atât de mare, încât eram foarte nervos. Era o bursă primită pe munca mea cinstită. Nu ştiu dacă a avut efect chestia asta, dar ştiu că în anul următor, în 1985, am primit paşaportul.

Cum a fost viaţa în Franţa?

Am căutat de lucru, am încercat trei lucruri şi nu mi-a ieşit niciunul. Întâi, am găsit un atelier foarte bine dotat, cu materiale noi, cu care nu mai lucrasem. Ciopleam păpuşi în weekend. Într-o zi, a venit un profesor de liceu care căuta pe cineva să-i facă un spectacol cu liceenii. Voia să facă o echipă de teatru la liceu. M-am băgat în proiectul ăsta. Am făcut schiţe, m-am gândit la scenariu, i-am dat proiectul după trei zile. Ăsta, super încântat: „Domnule, mie-mi place, vrei să te angajezi la noi ca instructor de teatru de păpuşi?“. Eu zic gata, am găsit ceva de lucru. Dar proiectul era finanţat de primărie şi profesorul s-a dus să obţină banii. Află un păpuşar din Charleville – am văzut apoi ce făcea, era prost de tot, şi beţiv pe deasupra – că un străin o să fie angajat. S-a dus la primărie să facă scandal că francezii mor de foame în ţara lor şi primăria  plăteşte un străin. Şi-atunci primăria i-a zis profesorului: nu putem să vă dăm bani decât dacă-l angajaţi pe ăsta. Profesorul a refuzat şi a renunţat la proiect. 

Dar aţi continuat să căutaţi de lucru.

Un coleg, polonez stabilit în Franţa, avea un teatru mic de păpuşi. Mi-a propus să lucrez pentru el – casă, masă, asigurate. Singura chestie era că nu aveam dreptul să semnez – trebuia să apară peste tot numai numele lui, pentru că finanţarea era pe numele lui. Ce era asta?! Pentru un artist e important ca numele tău să fie acolo. Apoi, am ajuns la Paris o săptămână, în vizită la nişte prieteni. I-am întrebat de muncă, dar mi-au zis că e foarte greu dacă nu ai pe cineva care să te ajute la început.

„«Aici se moare.» M-am întors acasă“

La puţin timp după ce v-aţi întors în România, a izbucnit Revoluţia. Ce aţi făcut? Aţi ieşit în stradă?

În primul rând, m-am luptat cu nevastă-mea ca ea să rămână acasă. Voia să plecăm amândoi. Am zis: „Las’ că mă duc eu“, după ce am văzut la televizor că s-a întrerupt transmisia la miting, cu urlete. Am plecat spre centru pe jos, nu circula niciun troleibuz. Când am ajuns la Operă, era un lanţ de miliţieni. M-am apropiat să văd ce se întâmplă. Ăia când au văzut că merg spre centru, s-au dat deoparte şi mi-au făcut semn: poftim. Am mers pe Elisabeta şi la Liceul „Lazăr“ erau nişte grupuri care stăteau de vorbă – câte un tip îi instruia pe alţii. Unii spun că erau agenţi ruşi, eu nu ştiu cine erau. Am ajuns la sediul Teatrului Ţăndărică, de pe Calea Victoriei. Şi în faţă era un tractor cu o remorcă. Era pregătit să care morţii. Din sediul teatrului a ieşit un tip despre care ştiam că e unul dintre Securiştii instituţiei, care venea des la directoare. Ei erau scoşi la treabă, să vadă ce se întâmplă pe străzi. Am mers până la Universitate, unde venea un lanţ de oameni dinspre Intercontinental şi mergeau spre Unirii. Tot pe bulevard, în spatele lor, au apărut nişte taburi care au început să tragă. Lumea s-a împrăştiat şi m-am speriat, am fugit. Sincer să fiu, nu am mai avut curajul să continui: „Domnule, aici se moare“. M-am întors acasă.

Nu aţi mai revenit în Piaţă?

După ce a fugit Ceauşescu cu elicopterul, am ieşit cu Cristina. Am zis că e clar, nu se mai poate întoarce dictatorul. Am mers la Radio, unde m-am întâlnit cu Radu Anton Roman, pe care-l ştiam de la Cenaclul „Săgetătorul“, şi care mi-a zis să intru, să dau declaraţii. Eu nu am vrut. Am rămas în stradă, unde se striga să înceapă emisia. S-au scos nişte aparate de radio ca să auzim că s-a dat drumul la transmisie. La un moment dat, au apărut nişte tipi pe taburi. Îi zic Cristinei să plecăm că s-a terminat. A căzut regimul. După aceea, m-au chemat la teatru, să asigurăm paza, că sunt terorişti. M-am dus să apăr Teatrul Ţăndărică (zâmbeşte). Se trăgea peste tot. Era să mă nimerească de câteva zeci de ori cât am mers pe jos spre teatru.