INTERVIU Augustin Buzura, scriitor: „Locuiam la 50 de metri de casa preotului care făcea exorcizări, trăiam practic printre nebuni“
0
Academicianul Augustin Buzura povesteşte despre toate peripeţiile prin care a trecut înainte de a se aşeza la masa de scris: a fost îngrijitor de animale la circ, ajutor de artificier în mină şi educator într-un sat izolat.
Academicianul Augustin Buzura (74 de ani) n-a fost dintotdeauna scriitor, aşa cum ar putea crede oricine a început să-l citească în urmă cu 50 de ani. Mai întâi, Augustin Buzura a copilărit printre nebunii aduşi pentru „exorcizare“ în miez de noapte, în spatele casei sale din comuna Berinţa (n.r. – Maramureş), la preotul Gheorghe Gheţie. Apoi, a copilărit cu Ovidiu şi cu Vergiliu, învăţaţi în dialect napolitan, între lecţiile de astronomie şi franceză predate de străinul Iuliu Uroy, polonezul sau ungurul, ce-o fi fost!, care l-a salvat pe Gheţie de la moarte. A fost îngrijitor de animale la circ, dar nu i-a plăcut niciodată crocodilul, a fost şi ajutor de artificier în mină, şi educator, şi pedagog, şeful pieţei de alimente din Baia Mare, medic, psiholog, jurnalist, preşedinte de fundaţie şi de institut. După cât se pare, Augustin Buzura le-a făcut pe toate şi despre toate acestea povesteşte fără să se autocenzureze. Ca-n viaţă. „Dar sunt cel mai prost orator din sud-estul Europei“, avertizează, conştient, totuşi, de toate exagerările din această propoziţie lipsită de adevăr.
„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Berinţa, în Maramureş, într-o perioadă plină de frământări. A fost războiul, Dictatul de la Viena.
Augustin Buzura: Îmi amintesc acea perioadă... Aveam 2 ani, dar ţin foarte bine minte câteva frânturi: tata intrând în casă foarte speriat şi spunând că a început războiul şi că Baia Mare e plină de refugiaţi cehi. Asta e prima mea amintire despre război. După cedarea Ardealului, când s-a instalat administraţia maghiară, eram la ţară, la Berinţa. Au venit mai întâi doi jandarmi, apoi un notar şi o învăţătoare. Ei nu ştiau nici limba, nici unde se găseau, nici obiceiurile locului. Ţăranii noştri au fost trimişi pe front şi erau folosiţi ori la deminare, înaintea trupelor – şi deminau cu mâinile goale –, ori la săpat tranşee. Tata a fugit în pădure, pentru a scăpa cu viaţă, pentru că altfel ar fi fost curată sinucidere.
Erau ostili locuitorilor?
Ungurii luau tot ce găseau: animale, cai, vite de jug, căruţe, tot ce se putea lua. Le duceau pe front. În plus, erau nişte impozite foarte mari. Îmi amintesc, bunăoară, când a venit la noi acasă primarul, cu notarul şi cu cei doi jandarmi. Pentru că noi n-aveam cum să plătim impozitul, au luat din casă cearşafuri, perne, pături, cam tot ce se găsea. Mama s-a înfuriat îngrozitor şi, în disperare de cauză, a luat mătura şi i-a bătut de i-a nenorocit. Era femeie puternică, deprinsă cu munca. Primul pe care l-a lovit a fost notarul. Când a început şcoala, băieţii mai mari, din clasa a VII-a, au bătut-o pe noua învăţătoare şi au aruncat-o afară pe geam. N-a mai venit nimeni în sat să predea în maghiară. Ţăranii se temeau de moarte, pentru că ei ştiau despre ororile comise la Ip şi la Trăsnea, ştiau că se scosese cu baioneta fătul din burta mamei, ştiau de crima de la Huedin, când horthiştii i-au pus protopopului o ţeavă de pompă în fund şi l-au umflat până a crăpat. Aşa că, în 1944, am fugit cu toţii în pădure.
Ce poate înţelege un ţăran de la radio BBC?
Şi aţi trăit în pădure?
Da. Am mers departe, ne-am retras într-o văgăună, cu căruţe, cu mâncare, cu animalele pe care le avuseserăm fiecare familie pe lângă casă. Dormeam în căruţă, pe fân. Un vecin avea un aparat de radio cu acumulator şi urmărea evoluţia frontului. Ascultau BBC-ul. Ce putea înţelege un ţăran de la BBC? Aşteptau să vină românii înapoi în sat, numai că nu au venit ei, ci ruşii. Ţăranii noştri ascunseseră steagurile româneşti în fân, în pământ, în căruţe, iar în toamnă, după 23 august, le-au scos la vedere şi au luat-o înapoi spre sat şi spre casele lor. Când am ajuns aproape de casă, am văzut din vârful dealului cum coborau ruşii, precum oile, de pe celălalt deal. În clipa în care am ajuns acasă au venit şi ruşii.
La 2 ani, cu părinţii săi
Erau agresivi?
Ştiu că atunci când a intrat la noi în casă un soldat rus, a scos pistolul mitralie¬ră şi a făcut ţăndări toate icoanele mamei de pe pereţi. Asta e prima întâlnire pe care mi-o amintesc. Pe urmă, au venit şi mai mulţi soldaţi. Noi aveam o vie în faţa casei, cum aveau toţi gospodarii, dar nimeni nu culesese strugurii pentru că stătuserăm ascunşi în pădure. I-au cules însă ruşii, i-au aruncat în cuibărul de spălat rufele, i-au zdrobit cu picioarele goale şi au făcut must.
Sfântul din Berinţa
Ştim că aţi fost foarte apropiat de preotul satului.
Da, aşa este, Gheorghe Gheţie era un fel de sfânt. Toată lumea îl socotea un sfânt. În Maramureş, predominau greco-catolicii, care nu se înţelegeau prea bine cu ortodocşii. Ei, acest preot era acceptat şi slujea la ambele biserici. În plus, făcea exorcizări. Era plin de lume din toate colţurile ţării. Inclusiv din Dobrogea venea lume cu bolnavi psihic, cu epileptici. Îi aduceau în status epileptic, adică în criză continuă de epilepsie, în stare de inconştienţă.
Îi credeau demonizaţi?
Da. Îi aduceau, legaţi de căruţă, la cea mai veche dintre cele trei biserici din sat, construită în 1430. Înainte se spunea că existase o altă biserică, pe roţi, pe care sătenii o mutau când năvăleau tătarii. Acolo, în miez de noapte, preotul făcea rugăciunea Sfântului Vasile. Tata îl ajuta să îi transporte pe bolnavi, pentru că aceştia erau ori inconştienţi, ori violenţi. Odată ce au fost îngrijiţi de preot, bieţii oameni se întorceau singuri, pe picioarele lor.
„Trăiam printre nebuni“
Erau vindecaţi?
Da. Am văzut zeci de cazuri! Casa noastră, fiind la 40-50 de metri de casa preotului, trăiam practic printre nebuni. Când au venit ruşii, cam în aceeaşi zi în care ne-au făcut ţăndări icoanele, l-au luat pe preot, l-au pus la peretele şurei care se afla în spatele casei noastre, gata să-l execute. Atunci, a apărut un necunoscut care le-a vorbit în ruseşte şi i-a convins să-l ierte. Era într-o zi de toamnă târzie, foarte frumoasă. Eu aveam 6 ani.
Cine era acest străin?
Era şi el fugar. Nu se ştie de unde. Nimeni nu i-a aflat vreodată biografia. Unii spuneau că e ungur, alţii – că e polonez. Iuliu Uroy îl chema. Preotul i-a spus că, atât cât va mai trăi, îl va găzdui şi îi va purta de grijă. Mamei nu-i prea plăcea de el, pentru că venea noaptea, la 2.00 – 3.00, să-mi arate constelaţii, să căutăm păsări de noapte.
Era un soi de educator?
Făceam cu el franceză, italiană, latină, insectare, astronomie. Nu făceam nimic sistematic. De pildă, învăţam Horaţiu şi Vergiliu în dialect napolitan. Asta până când activiştii de partid au început să umble prin sat, să adune cărţile şi să le ardă.
„Un comunicat important pentru ţară“
Aţi avut probleme?
Nu, pentru că tata aparţinea clasei muncitoare, lucra la uzinele de plumb din Baia Mare. Din acest motiv, seara, o parte din acel capăt de sat se aduna şi dormea în pod la noi. Pentru că securiştii numai noaptea arestau, aşa era ceremonia lor, ca să intimideze. Acesta a fost norocul vieţii mele, pentru că preotul şi-a ascuns în podul casei şi biblioteca lui, care era absolut uluitoare!
Niciodată, până astăzi, la bătrâneţe, n-au ieşit lucrurile cum am vrut eu. Întotdeauna s-a întâmplat ceva care mi-a deviat drumul. Am ajuns la liceu pentru că eu voiam să dau la Arte Plastice, în Baia Mare, însă chiar în anul în care trebuia să dau admiterea s-a desfiinţat şcoala. Apoi, tata voia să mă facă preot, mama – medic veterinar, dar am sfârşit prin a fi scriitor. Augustin Buzura
Se întâmpla înainte de abdicarea regelui?
După. Îmi amintesc teribil de bine plecarea regelui, pentru că la acelaşi aparat de radio pe care îl ascultasem şi în pădure s-a anunţat: „Urmează un comunicat important pentru ţară!“. Era o iarnă grea, dar am ieşit afară, desculţ, să anunţ vecinii că urmează un comunicat important pentru ţară. Începusem să intru în politică. (râde)
„Cele mai negre zile din viaţa mea“
Înainte să mergeţi la facultate, aţi făcut mai multe meserii: inspector statistician, educator, agricultor, ajutor de artificier în mină, şeful pieţei de alimente din Baia Mare, îngrijitor la circ.
Corect. Am început cu circul Krateyl, care căuta îngrijitori de animale. Circul se afla la Baia Mare, avea menajeria amplasată lângă şcoală şi avea nevoie de o persoană care să hrănească animalele. Mie cel mai teamă îmi era de crocodil. De-ăsta mi-era frică, nu-mi plăcea mutra lui. Ziua eram la animale, iar seara umblam cu o reclamă prin oraş.
Adică „Lume, lume!“?
Nu. Erau două postere prinse în faţă şi-n spate pe care scria: „Circul Krateyl prezintă programul în piaţă la ora...“ Un pitic de la circ purta sandviciul ăsta, iar eu îl păzeam să nu se agaţe copiii de el, pentru că era prea mic.
Obiceiul măgarului
Mergeaţi cu piticul pe stradă?
Era şi a doua variantă: umblam pe o platformă mică, trasă de un ponei şi de un măgar. Eu cu piticul nu ne vedeam, pentru că era o construcţie-reclamă din carton. Îmi amintesc că, odată, pe când mergeam cu această instalaţie pe stradă, am văzut-o pe mama, care venise de la ţară să-mi aducă de mâncare. Am oprit în faţa ei, dar nu m-am descoperit, că mă bătea de nu mă vedeam. Ea mă trimisese să învăţ, iar eu umblam cu circul. M-am dus, pe urmă, la circ să predau echipamentul.
V-aţi dat demisia?
Nu. Doar pentru seara aceea. Dar şeful meu de-acolo nu mi-a dat voie. Aşa că m-am întors cu platforma în oraş, dar eu nu ştiam obiceiul măgarului, care răcnea de înnebunea când era în apropiere de circ. Culmea e că mama şi directorul erau chiar la uşa şcolii.
Aţi fost deconspirat de măgar.
Directorul a început să mă apostrofeze: „Unde vrei să dai admitere? La circ sau la o şcoală serioasă?“. Mama îl stârnea, că aşa-mi trebuie, că e ruşinată de situaţia în care mă găseşte.
Ce-aţi făcut apoi?
Am fost la piaţa de alimente, dar de unde m-au dat afară după doar o lună. Ţăranii aduceau alimente în piaţă, iar eu trebuia să fac, ochiometric, o evaluare: câtă brânză, câtă slănină, câtă ceapă e în fiecare zi. Şi asta comparam cu comerţul socialist, organizat, care trebuia să fie mai bun decât cel din piaţă. După două-trei săptămâni, mi-am cam dat seama de cantităţi, le scriam din burtă şi mă duceam la film. Şeful meu m-a prins chiar în sala de cinema.
Apoi?
M-am dus în mină. Acolo era groaznic. Acolo am petrecut cele mai negre zile din viaţa mea. M-au repartizat într-o brigadă în care lucrau foşti puşcăriaşi. Un salariu de director era de 600 de lei, iar ăştia câştigau 3-4.000 de lei. Dar trişau.
Minereu cu sânge în brigada „I.V. Stalin“
Cum trişau?
Pentru a evita silicoza, pe lângă sfredelul care intra în rocă, era montată şi o ţeavă cu apă care uda roca înainte. Dar nu se mai putea înainta atât de repede, deci minereul extras era mai puţin. Atunci era nebunia cu stahanoviştii care lucrau în contul anului viitor. Eu am intrat în brigada „I.V. Stalin“, la încărcat vagoneţii. Dar nu mă lăsau să încarc, că era peste puterile mele. Mă puneau să păzesc intrarea galeriei, să nu vină controlul. N-am putut face faţă la ritmul respectiv, aşa că m-au expe¬diat la purtat explozoare, adică sârmele care duc focul spre dinamita prinsă în rocă. Meseria se numea ajutor de artificier. După ce se monta totul, cineva striga: „Arde!“. Şi ne-ascundeam într-o zonă unde nu ajungea explozia. Când auzeau că arde, era prăpăd. Am văzut toate chipurile morţii când auzeam că arde.
Erau accidente?
Cele mai multe accidente erau din cauza „copturilor“, adică pungi de minereu cu aer deasupra. Alea îţi puteau cădea în cap. Când am ajuns acolo, tocmai căzuse o „coptură“ peste un miner, i-a prins un picior, iar acesta a pus mâna pe secure şi şi-a tăiat piciorul ca să poată scăpa cu viaţă. Se cam murea. De aceea îi spuneam „minereu cu sânge“, pentru că ieşeau din mină vagonetul şi mortul deasupra. Era groaznic. După ce am plecat de aici, m-au trimis educator-pedagog la şcoala profesională minieră. Acolo îl mai înlocuiam pe profesorul de tehnologie a materialelor, care avea tot felul de şedinţe de partid – ştiam cum se fac balamale, lacăte etc.
Cu Papa Ioan Paul al II-lea
Aţi fost învăţător în localitatea Valea Neagră apoi. Cum era acolo?
La noi în Maramureş nu există timpi morţi în care să nu lucrezi. Trebuie să-ţi câştigi pita. Acolo m-am dus învăţător. Valea Neagră se află între munţi. Doar trei ore pe zi vedeam soarele, atât. Copiii de-acolo fumau, făceau pipi în clasă, era ceva înspământător. Era un sat de muncitori forestieri. Ăştia stăteau pe munte două săptămâni, iar a treia săptămână beau tot ce se găsea prin cele două crâşme din sat. Călcai noaptea, când te întorceai acasă, pe beţivi adormiţi la marginea drumului.
„Acuma bei cu mine!“
Aşa a pornit Asociaţia „Sugativa“?
Într-o seară, m-am întâlnit cu tatăl unui copil la magazinul alimentar din sat. A scos un cuţit destul de înspăimântător, l-a înfipt în butoi şi mi-a zis: „Tare bine-mi înveţi copiii. Acuma bei cu mine!“. M-am speriat îngrozitor, dar m-am împrietenit cu el până la urmă. La primărie, era unul mai tânăr, care făcuse un „comitet“ de cinci-şase persoane, cu care mergea la proprietarii de gatere (n.r. – ferăstrău) spunându-le că le naţionalizează gaterul sau pământul, că îi înscrie în colectiv. Ca să-i dea băutură. La două săptămâni, se întrunea „comitetul“, asta era „Sugativa“.
„Trăiam ca un animal prin munţii ăia“
Până când aţi stat acolo?
Până într-o primăvară. Au fost inundaţii mari, care au acoperit ieşirea din localitate. Am rămas izolaţi, trăiam cu cartofi copţi. Trebuia să treci un munte ca să ieşi din sat, dar asta era periculos din cauza lupilor şi a urşilor. M-au învăţat doi copii să schimb cursul apei şi să prind păstrăvi cu mâna. După ce s-au retras apele, a venit mama să mă vadă. Arătam înspăimântător. Când m-a văzut în halul acela mi-a spus: „Vii acasă şi te pui pe carte“. Trăiam ca un animal prin munţii ăia. Nu vorbesc că eram tăietor de lemne, ca să mai fac rost de bani. Mai mergeam şi cu alfabetizarea. Dracu’ avea chef de alfabetizare în vârful muntelui sau pe şantiere, dar eram obligaţi.
Aţi mers la Medicină.
Am învăţat şi am intrat la Medicină, unde era o competiţie imensă. În facultate, mi-a fost foarte greu să schimb ritmul, pentru că aveam o grupă teribil de bună. Dacă studentul cel mai bun dintre noi primea nota 10 fără eminenţă, pe noi profesorul ne pica! A trebuit toată facultatea să am peste 8,50, ca să am bursă. Mai făceam rost de bani făcând desenele de la anatomie şi de la histologie pentru colegi.
„Să las naibii literatura şi să mă ţin de Medicină!“
E un moment anume în care aţi luat pixul în mână?
Primul moment, dacă e pe cinstite, a fost în clasa a II-a. În şcoală, se organizau tot soiul de spectacole cu scenete foarte primitive şi, pentru că mă enerva simplitatea lor, am scris şi eu una.
S-a pus în scenă?
Sigur că da. Decisiv a fost însă în anul III de facultate. Eram obsedat de ideea de a scrie. Citeam de-nnebuneam. Eram toată ziua la Biblioteca Universitară. Mi-am spus că trebuie să scriu o proză, să mă duc la cenaclu, să mă fac de râs şi să las odată naibii literatura ca să mă ţin după aceea serios de Medicină! Mă mai înscrisesem şi la cercul de psihopatologie literară, condus de profesoara mea de psihiatrie. Aproape învăţasem pe de rost piese de Shakespeare – el a descris cu sute de ani înainte demenţa senilă, în „Regele Lear“, sau psihastenia, în „Hamlet“.
„Mergeţi, că e Blaga! E mare!“
Care-a fost rezultatul acestei încercări?
Păi, am mers la redacţia „Tribuna“, care m-a publicat. Ăsta a fost ghinionul (râde). De-atunci am mers aşa, pe trei direcţii.
Augustin Buzura şi scriitorul Kjell Espmark, preşedintele Comitetului Nobel
În scurt timp, aţi devenit un autor foarte cunoscut.
Nu era greu să fii celebru pe vremea aceea. Era colecţia „Luceafărul“ a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, unde publicau tinerii scriitori. Dacă apăreai în colecţia aceea, era un semn că ai talent. Acolo a apărut, în proză, şi Nicolae Velea, cu nişte nuvele strălucite. Pe de altă parte, ca să scrii despre Rebreanu, trebuia să-l înjuri de mama focului pentru a intra în circuit. Noi, de pildă, ca studenţi, adunam din reviste vechi poeziile lui Blaga, pentru că nu le găseam în bibliotecă.
Dar l-aţi cunoscut pe Blaga? Eraţi la Cluj în acei ani.
Da. Eram student în anul IV şi făceam practică la clinica în care era internat Blaga. El era la salonul 13. Ne-a interzis profesorul să mergem pe coridorul acela, dar eu le spuneam tuturor colegilor: „E Blaga acolo!“. Înainte de a-l vedea în clinică, mergeam la cofetăria unde-şi bea el cafeaua împreună cu doi doctori. Ne bucuram şi noi că e Blaga acolo. El era destul de singur – majoritatea celor care-au scris amintiri despre Blaga din acea perioadă sunt nişte perfizi, pentru că atunci fugeau de el pe stradă. Mult mai accesibil şi foarte comunicativ era Ion Agârbiceanu. În dimineaţa în care a murit, Blaga a fost dus la capela clinicii. Nu erau acolo decât soţia lui şi Dorli, fiica sa. Eu o ţineam una şi bună spunându-le studenţilor: „Mergeţi, că e Blaga! E mare!“. Chiar făcusem rost de o maşină, care să ne ducă la Lancrăm, la înmormântare.
Buzura, în beciurile Securităţii
Aţi fost?
Nu, pentru că dimineaţa, pe la 4.00, a venit un securist care m-a luat din pat, m-a pus să mă îmbrac şi mi-a spus să-l urmez, că e de la Cadre. „Poate te-ai angajat azi-noapte, că-i cunosc pe cei de la Cadre“, i-am răspuns. „Dacă nu vii, te duc pe sus.“ Mi-am avertizat colegul de apartament: „Strânge-mi cârpele, pentru că o să vină mama să le ia“. Eram convins că nu mă voi mai întoarce. M-au dus la subsolul Securităţii: pereţi de cărămidă, o masă, două scaune, pentru mine şi pentru securist, două reflectoare îndreptate către mine şi toată ziua tot felul de întrebări. Dar nimic despre Blaga sau despre Lancrăm. Apoi mi-au dat drumul.
Spuneaţi că aţi avut 56 de turnători, care vă tot inventau păcate. Ce spuneau?
Tot ce putea fi mai murdar, mai imposibil şi tot ce le asigura continuitate turnătorilor în munca lor. Ca să dau un mic exemplu, îmi atribuiau amoruri cu o femeie pe care am cunoscut-o după cinci ani. Au fost şi întâmplări ridicole. Cărţile mele se vindeau foarte bine. Uneori, le puneau în pachet cu operele lui Ceauşescu şi te obligau să cumperi tot pachetul. Era atunci un securist care se recomanda Augustin Buzura, dădea autografe pe cărţile mele, ca şi când aş fi fost eu, şi făcea amor cu femeile.
Fata cu trabantul galben
Păi, nu era cunoscută figura dumneavoastră?
Doar nu citeau toate ţoapele revistele literare. Ştiau de nume, ştiau de cărţi. El minţea că e Augustin Buzura şi avea succes. Le dădea apoi numărul meu de telefon, iar eu primeam telefoane acasă: „Ştii, sunt fata cu ochii verzi“, „Sunt cea cu Trabantul galben“. Mai grav era când răspundea soţia mea. L-au prins însă, până la urmă, l-am văzut la Tribunal.
2002. Cu principele Radu, la lansarea unui CD despre Eminescu
În ’71, când a început „revoluţia culturală“, aţi fost interzis.
Perioada aceea lungă a fost groaznică: nimeni nu vorbea cu mine, toţi îmi întorceau spatele, nimeni nu-mi dădea vreo explicaţie. Realismul socialist era un şablon pe care trebuia să-l urmezi şi care se sfârşea întotdeauna cu romantismul revoluţionar.
Ulei, făină şi Augustin Buzura, „Feţele tăcerii“
Aţi fost atacat şi în ziare şi reviste. Cum se repercuta asta?
Te scoteau pentru o perioadă din lumea literară. Îţi pulverizau tirajul la o carte. De pildă, un roman de-al meu, „Feţele tăcerii“, după ce a fost interzis, pentru că se tipărise, l-au distribuit prin sate, la magazinele alimentare. Ulei, făină şi Augustin Buzura, „Feţele tăcerii“. Tot ce s-a câştigat era prin lupta asta măruntă pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare virgulă, pentru repunerea în circuit a unor nume importante pentru cultura noastră.
Cum se desfăşura?
Erau tehnici cu totul speciale cu cenzura. Mi-a ajutat enorm psihiatria ca să mă pot bate cu cenzorii. Trebuia să-i studiez personalitatea fiecărui cenzor: cum arată, ce păcate are, ce-i place, ce nu-i place. Ca la muzică, să ştii gama în care cânţi. Dacă era bătrân, era mai cult şi mai tolerant, pentru că mai avea puţin până la pensie. Dacă era tânăr, era catastrofă, pentru că voia să urce. Unul, de pildă, la 9.00 dimineaţa mă făcea troacă de porci: „Cum ai putut să scrii asta?“. Pe la 10.00, lua o sticlă de vin din pupitru şi, după câteva pahare, devenea mai tolerant. Pe la 11.00-12.00 era în formă – atunci trăgeam cel mai tare –, iar pe la 14.00 era deja criţă. A doua zi, dimineaţa, o luam de la capăt.
Miraculoasa găină a lui Ilie Lazăr
Ştim că vă documentaţi pe teren pentru volumele dumneavoastră.
Am umblat, de pildă, prin munţi, până am aflat cam tot ce m-a interesat despre partizani. Când încă nu se ştia cum a murit Iuliu Maniu, i-am cunoscut pe doi securişti care l-au dus la groapă. Lucraseră la închisoarea din Sighet şi unul ajunsese şef de cinematograf, iar altul, la un poligon de tragere cu arma. Asta se întâmpla prin ’62. Ştiam că Maniu a murit în braţele lui Nicolae Carandino şi că ultimele lui cuvinte au fost: „Ce frumoasă femeie era Clara!“. Mi-a povestit unul că, la un moment dat, ducându-l într-un cearşaf, l-au scăpat în ploaie pe jos. Din câte am putut deduce, l-au dus la Cimitirul Săracilor, dar nu e sigur. Eu eram destul de apropiat de numele lui Maniu, pentru că zona noastră era cam ţărănistă. Îmi amintesc, la alegerile din 1946, campania electorală făcută de Ilie Lazăr. Pe el l-am întâlnit după ce a ieşit din închisoare, când a stat la soacra mea. Avea un soi de demnitate tâmpită: primea 400 şi ceva de lei, dar nu accepta să primească nimic mai mult de la nimeni. Pe banii aceia, şi-a cumpărat o găină. Soacră-mea băga sub găină câteva ouă, pentru că el nu voia să primească altfel, iar aşa era foarte mulţumit de „afacerea“ pe care o făcuse cu această găină (râde). Era o lume foarte interesantă.
Dar de ce nu vă lăsau să locuiţi în Bucureşti?
Am ajuns până la Ceauşescu să obţin acea aprobare. „Trebuiesc întărite oraşele cu tradiţie“, mi-a spus. Aveam o influenţă mare, iar la Cluj eram mai uşor de supravegheat.
A renunţat la medicină pentru literatură
Numele: Augustin Buzura
Data şi locul naşterii: 22 septembrie 1938, localitatea Berinţa, judeţul Maramureş
Starea civilă: căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj în anul 1964, dar a renunţat la profesia de medic psihiatru, pentru care se pregătise, pentru a se dedica literaturii.
Începând din 1963, a publicat volume precum „Capul Bunei Speranţe“ (1963), „Absenţii“ (1970), „Feţele tăcerii“ (1974), „Refugii“ (1984), „Recviem pentru nebuni şi bestii“ (1999) sau „Raport asupra singurătăţii“ (2009).
A fost redactor la revista „Tribuna“ din Cluj, preşedinte-fondator al Fundaţiei Culturale Române (1990-2003) şi al Institutului Cultural Român (2003-2004).
După demiterea de la ICR, a reînfiinţat Fundaţia ca instituţie privată.
La 8 decembrie 2005, instituţia a relansat revista „Cultura“, condusă în prezent de Augustin Buzura.
Locuieşte în: Bucureşti
Una din două
Bach sau Ceaikovski?
Bach e cel mai mare. Eu ascultam Bach tot timpul, dar când mă simţeam foarte jegos, foarte uscat, ascultam Ceaikovski şi Rahmaninov.
„Raport asupra singurătăţii“ sau „Absenţii“?
„Raport“.
Freud sau Jung?
Jung.
Medicină sau literatură?
Literatură, n-am de ales.
Tolstoi sau Dostoievski?
Asta nu. Efectiv nu se poate alege. Sunt atât de mari amândoi, sunt uriaşi.
Cravată sau papion?
Colecţionez cravate. N-am multe, că am tot aruncat pe măsură ce se demodau.
Nichita Stănescu sau Marin Sorescu?
Amândoi sunt mari. Sunt singurii care ar fi luat cu adevărat premiul Nobel.
Miron Radu Paraschivescu sau Zaharia Stancu?
Din fiecare câte ceva.
Eugen Simion sau Nicolae Manolescu?
Sunt feţele aceleiaşi medalii. Mai aproape de proză e Simion.
Horia Roman Patapievici sau Andrei Marga?
Marga. La ani lumină.
Ion Iliescu sau Emil Constantinescu?
Amândoi.
Fundaţia Culturală Română sau Institutul Cultural Român?
Păi, eu le-am clădit pe-amândouă.
Ţăranii români cunoşteau Washingtonul ca pe satul lor
Aţi fost fondator al Fundaţiei Culturale Europene „Gulliver“, în 1987, la Amsterdam. Cum aţi ajuns să luaţi legătura cu ceilalţi fondatori: Günter Grass, Vaclav Havel?
M-au invitat, pur şi simplu.
Prin scrisori?
Nu. Eu am aflat despre invitaţie de la ambasadorul Franţei.
Păi, vi s-a dat voie să plecaţi?
Abia aşteptau să-mi dea viză, ca să nu mă mai întorc. Dar fusesem şi înainte în străinătate. Au fost şi scriitori care au călătorit unde au vrut. Te şi opreau fără să ştii motivul, dar, în general, călătoream.
De ce vă prefera Securitatea plecat?
Pentru că eu vorbeam în ţară, eram incomod. Or, dacă aş fi fost în străinătate, ar fi putut să spună mai uşor că mint. În această bătălie, am câştigat foarte mult şi pentru că niciodată nu erau siguri dacă am trimis un roman pentru a fi tipărit în străinătate sau dacă n-am trimis. Le era frică de scandal.
„Nişte fripturişti“
Odată cu schimbarea conducerii ICR, s-a vorbit despre faptul că imaginea României în străinătate se va întoarce la sarmale şi Irina Loghin, făcându-se referire la dumneavoastră. Cum vi se pare viziunea asta?
Sunt tot felul de oameni care nu ştiu despre ce vorbesc. Când am mers în Statele Unite, invitaţi de onoare la „Smithsonian Folklife Festival“, cu un program sub genericul „România – porţi deschise“, Fundaţia Culturală Română trebuia să prezinte şi să reprezinte cultura populară, cărţi, gastronomie, muzică, fiind vorba despre un festival de tradiţii populare. Cel mai mare, organizat de Smithsonian Institution. M-a întrebat organizatorul: „Aveţi în program ceva cu Dracula?“. „Iar Dracula?“, m-am revoltat. „Zi mersi că-l aveţi şi pe Dracula, alţii n-au nici atât!“ Am dus la Washing¬ton ţărani autentici care n-au fost nici măcar în Bucureşti, dar care acolo au fost absolut uluitori.
Augustin Buzura, la „Smithsonian Folklife Festival“
De ce?
În trei zile, au descoperit toate bisericile catolice, au învăţat cum să-şi spele hainele la maşinile de spălat americane, cunoşteau Washingtonul ca pe satul lor. Iar ţărăncile din Haţeg dansau un rock de-i înnebuneau pe americani. Niciodată nu m-am gândit că nişte ţărani se pot adapta aşa uşor. În fine, am dus acolo cultura românească autentică. Cei ce vorbesc acum sunt nişte fripturişti care se laudă unul pe altul şi spun că difuzează cultura română. Ce cultură? Cine-i bagă astăzi în seamă? Trebuie să exişti mai întâi ca scriitor. S-au cheltuit mii şi mii de euro în câte unul, s-au plătit traduceri la edituri destul de neînsemnate.
Telefonul lui Ion Iliescu
De asemenea, vi se reproşează că aţi fost intim cu Iliescu.
Şi cu Constantinescu. Dar e mult spus „intim“. E o logică în toată povestea asta. Lucrezi cu cine-ţi oferă şansa să faci un lucru. Eu n-am cerut nimic pentru mine, absolut nimic. Iliescu însă a făcun un gest care a contat enorm pentru mine. Eram într-o clinică în Statele Unite, în Louisville, Kentucky, pe malul fluviului Ohio, în 1992. Eram pe patul de spital, operat pe inimă, iar el a sunat la clinică, recomandându-se drept preşedintele României. Asta a însemnat foarte mult.
S-a vorbit, recent, despre posibilitatea ca Mircea Cărtărescu să primească premiul Nobel.
O prostie! Toată lumea vorbeşte despre chestia asta, dar numai în România, pe Dâmboviţa, se dau premii Nobel aşa.
Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
